Publicat în Supliment la Revista Română de Drept public nr.
1/2013.
CUPRINS
Cuvânt
introductiv……………………………………2
Varianta
I………………………………………………..5
Varianta
II………………………………………………20
Anexe
Varianta II……………………………………..73
Varianta
III……………………………………………120
Observaţii
Varianta III………………………………143
Abrevieri
Carta
– Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
CSJ
- Consiliul Superior al Judecătorilor
CSP
- Consiliul Superior al Procurorilor
CSM
– Consiliul Superior al Magistraturii
INJ
- Institutul Naţional al Judecătorilor
INM
– Institutul Naţional al Magistraturii
INP
- Institutul Naţional al Procurorilor
ÎCCJ
– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
MJ
– Ministerul Justiţiei
SNG
– Şcoala Naţională de Grefieri
TUE
- Tratatul privind Uniunea Europeană
TFUE - Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene
STUDIU
privind revizuirea Constituţiei României în domeniul
justiţiei
Cuvânt introductiv
Lucrarea de faţă
a fost întocmită la solicitarea formulată de doamna prof.univ.dr. Mona Maria
Pivniceru în cursul lunii martie 2013, în calitatea pe care o deţinea de ministru
de justiţie. Grupul de lucru a fost constituit din 2 judecători români de la Curtea de apel Bucureşti,
deţinători ai titlului de doctor în drept şi un judecător german, doctor în
drept, expert de preaderare a României la Uniunea Europeană,
în prezent expert pentru România al
fundaţiei germane pentru cooperare judiciară internaţională, I.R.Z.(Internationalen Rechtlichen
Zusammenarbeit).
Studiul este fundamentat pe două mari categorii de certitudini.
Primo, certitudinea cu care
societatea românească s-a confruntat în timp,
cea a denaturării interpretative a Constituţiei în vigoare, inclusiv prin
decizii ale Curţii Constituţionale, care a permis ca texte constituţionale să
fie deformate fundamental la nivelul consecinţelor, prin interpretări
tendenţioase, scoase din context şi necoroborate.
Secundo, certitudinea nevoii de a
consacra şi securiza la nivel constituţional valori, instituţii şi raporturi
interinstituţionale, care să le protejeze de eventuale demersuri legislative
conjuncturale, pripite şi interesate în sens negativ.
Aceste două premise conceptuale vor
fi concretizate în cuprinsul acestui Studiu,
într-o primă etapă într-un set de principii constituţionale detaliate
argumentativ şi transpuse, într-o a doua etapă, în conţinutul concret al
propunerii de text constituţional. Tradiţia modului de redactare a
Constituţiilor din România obligă la o exprimare sintetizată a textului, cu
fraze şi propoziţii scurte şi concise, dar consistent cuprinzătoare prin
conţinutul lor. Nevoia, din motivele arătate, a cuprinderii unor cât mai multe
valori instituţionale sub protecţia normei constituţionale şi a reglementării
neechivoce a raporturilor dintre acestea, va genera o exprimare mai detaliată a
textului, oarecum nespecifică unei abordări constituţionale, întâlnită mai
degrabă la nivelul normării legale, dar care nu este inedită, exemplul cel mai
la îndemână al unei norme constituţionale detaliate fiind cel al Constituţiei
din Germania.
Propunerile vizează cu precădere
Capitolul 6 din Constituţie,
„Autoritatea judecătorească”, însă şi acele instituţii aflate în legătură
directă cu derularea actului de justiţie, organizarea şi funcţionarea
sistemului judiciar.
Este de menţionat,
în acelaşi timp, că prezentul Studiu are
în vedere acele reglementări internaţionale şi îndeosebi prevederile „Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” (Titlul VI, art. 47 – 50, „Justiţia”),
din perspectiva normelor de drept „nemijlocit
aplicabile”.
O strategie credibilă şi proiectele
profunde în domeniul justiţiei nu se pot realiza într-un an-doi şi nici chiar
în timpul unui ciclu electoral de 4 ani. Este nevoie de mult mai mult timp, iar
această condiţie nu poate fi respectată în România contemporană decât în condiţiile
în care principiile şi instituţiile de bază, structura lor şi raporturile
dintre acestea ori în cadrul acestora sunt protejate, ca incidenţă temporală, o
perioadă mai îndelungată. Acest deziderat nu poate fi atins decât prin
includerea întregului mecanism în norma constituţională, într-o formă suficient
de detaliată încât să nu permită apariţia echivocului interpretativ ori
modificări legislative din partea noilor guvernanţi care să anuleze toate
realizările vechilor guvernanţi, ori care să fie adoptate împotriva foştilor
guvernanţi, ori în folosul noilor guvernanţi.
Iată de ce Constituţia ce urmează a
fi revizuită este datoare să arate cetăţeanului o altă faţă conceptuală a
entităţilor care concură la înfăptuirea justiţiei ca serviciu public, prin conţinut
şi mod de redactare şi să garanteze
predictibilitatea sistemului de justiţie cel puţin pe termen mediu. Plecând de
la recente experienţe în materie, Constituţia va trebui să fie competitivă şi
impenetrabilă nu doar din perspectiva interpretării sale cu bună credinţă, ci
mai ales din perspectiva tentativelor de deturnare cu rea credinţă a literei şi
spiritului său.
Prezentul Studiu cuprinde trei variante de lucru, care însă au
la bază principii comune: independenţa judecătorului şi procurorului în activitatea
profesională; exclusivitatea gestionării carierei profesionale a judecătorilor
şi procurorilor de către organisme profesionale în care să fie reprezentată şi
societatea civilă; principiul evoluţiei profesionale din treaptă în treaptă a
judecătorilor şi procurorilor; responsabilitatea judecătorilor şi procurorilor;
eliminarea oricăror forme de imixtiune politică din parcursul carierei
profesionale a judecătorilor şi procurorilor; departajarea expresă şi totală(o
variantă) sau în parte(o a doua variantă), a funcţiei de procuror de cea de
judecător; eliminarea ca structură a Ministerului Public(în două dintre cele
trei variante); renunţarea la instanţele militare; renunţarea la competenţa
instanţelor şi parchetelor în funcţie de calitatea persoanei cercetate penal;
bugetele instanţelor şi parchetelor vor fi gestionate de Ministerul
Justiţiei(în două dintre cele trei variante de lucru propuse) sau de către
C.S.M. în cealaltă variantă.
Principiile de mai sus sunt
reflectate în cadrul celor trei variante fie prin texte şi formulări comune,
fie prin abordări diferite ca formă şi conţinut al instituţiilor vizate.
Judecător dr. Dan Lupaşcu
Judecător dr. Ion Popa
Dr. Dieter Schlafen
VARIANTA I
Judecător
dr. Dan LUPAŞCU
În esenţă, propunerile formulate vizează, în ordine:
1) consacrarea principiului respectării hotărârilor
judecătoreşti:
2) instituirea de garanţii suplimentare pentru exercitarea
unor drepturi sau libertăţi fundamentale (sens în care propunem: a)
reformularea principiului liberului acces la justiţie, prin înlocuirea
sintagmei „termen rezonabil” cu sintagma „termen optim şi previzibil”, precum şi includerea cerinţelor
independenţei şi imparţialităţii instanţei; b) prelungirea duratei maxime a
reţinerii la 72 de ore; c) impunerea condiţiilor dispunerii măsurii arestării
preventive doar de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
respectiva cauză în fond şi constituirea în complet colegial pentru
soluţionarea propunerii de arestare preventivă formulată în cursul urmăririi
penale; d) dispunerea percheziţiei doar de către instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece în fond respectiva cauză; protecţia sporită a secretului
corespondenţei prin instituirea la nivelul legii fundamentale a condiţiilor în
care se poate dispune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau
comunicărilor; e) extinderea răspunderii
patrimoniale a statului şi în cazul pagubelor cauzate de funcţionarea
defectuoasă a administrării justiţiei; f) asigurarea magistraţilor pentru
malpraxis;
g) realizarea egalităţii în drepturi între cetăţeni inclusiv sub aspectul jurisdicţiei
competente, prin eliminarea competenţei judecăţii în fond de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a deputaţilor, senatorilor, Preşedintelui României şi
membrilor Guvernului; h) eliminarea atribuţiei „Camerei sesizate” a
Parlamentului de a revoca măsura reţinerii sau cea a percheziţiei luate faţă de
un senator sau deputat în caz de infracţiune flagrantă);
3. întărirea independenţei justiţiei, consolidarea statutului
magistratului şi creşterea capacităţii instituţionale a instituţiilor judiciare
(sens în care propunem: a) atribuirea dreptului de iniţiativă legislativă
Consiliului Superior al Magistraturii; b) precizarea înfăptuirii justiţiei doar
de către instanţele judecătoreşti; c) consacrarea constituţională a
principiilor imparţialităţii şi responsabilităţii judecătorilor şi
procurorilor; d) eliminarea oricăror imixtiuni ale factorului politic în
cariera judecătorilor şi procurorilor; e) gestionarea întregii cariere a
magistratului de către Consiliul Superior al Magistraturii; f) precizarea
limitelor compatibilităţii dintre funcţia de judecător sau procuror şi funcţia
didactică din învăţământul superior;
g) garantarea constituţională a statutului judecătorilor şi procurorilor;
h) transformarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o veritabilă curte
de casaţie şi precizarea rolului constituţional al acesteia; i) reglementarea
unitară, prin lege organică, a organizării şi funcţionării instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor, precum şi a statutului magistraţilor;
j) extinderea sferei celor îndrituiţi să exercite căile de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti; k) precizarea rolului constituţional al Ministerului
Public; l) funcţionarea poliţiei judiciare în subordinea parchetelor; m) statut
identic al procurorilor cu cel al judecătorilor (independenţă, imparţialitate,
responsabilitate, supunere numai legii); n) instituirea obligaţiei Consiliului
Superior al Magistraturii de a asigura şi garanta independenţa judecătorilor şi
procurorilor; o) reducerea componenţei Consiliului Superior al Magistraturii la
13 membri, din care 4 judecători şi 4 procurori aleşi în adunările generale ale
magistraţilor de la toate palierele sistemului judiciar, 2 reprezentanţi ai
societăţii civile şi 3 membri de drept; p) stabilirea componenţei secţiei
pentru judecători şi a secţiei pentru procurori, prin includerea unui reprezentant
al societăţii civile; q) partajarea atribuţiilor secţiilor (abilitate să gestioneze exclusiv cariera judecătorilor şi, respectiv,
cariera procurorilor) de atribuţiile plenului (care urmează să se ocupe de chestiuni de interes comun privitoare la
organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor); r) reducerea
mandatului membrilor aleşi la 4 ani; s) atribuirea funcţiei de preşedinte al
Consiliului Superior al Magistraturii preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, iar a funcţiei de vicepreşedinte al Consiliului Superior al
Magistraturii procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie; ş) prevederea posibilităţii atacării în justiţie, în
condiţiile legii, a hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii; t)
gestionarea bugetului instanţelor şi parchetelor de către Consiliul Superior al
Magistraturii; ţ) includerea în bugetul justiţiei a veniturilor provenite din
taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar; u) fundamentarea constituţională
a atribuţiilor stabilite prin lege în sarcina Consiliului Superior al
Magistraturii; v) consacrarea ca organ constituţional, cu autonomie, a
Inspecţiei Judiciare, formată din inspectori judiciari, judecători şi
procurori; x) stabilirea unicului titular al acţiunii disciplinare – Inspecţia
Judiciară;
4. implicarea reprezentantului autorităţii judecătoreşti –
Consiliul Superior al Magistraturii – în procedura de numire a judecătorilor
Curţii Constituţionale.
Propunerile de texte şi motivarea succintă a acestora sunt
următoarele, cu menţiunea că textul albastru este textul vechi menţinut în noua
formulare, iar textul roşu constituie propunerea de text nou.
I. Reformularea art. 1 alin. (5) astfel:
(5) În România, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor, precum şi respectarea hotărârilor judecătoreşti sunt
obligatorii.
MOTIVARE: Respectarea hotărârilor judecătoreşti este de esenţa
statului de drept. Conferind valoare constituţională acestui principiu se
garantează în mod concret valori supreme precum demnitatea omului, drepturile
şi libertăţile persoanelor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea
şi pluralismul politic.
Consacrarea constituţională a obligaţiei de respectare a
hotărârilor judecătoreşti derivă şi din echilibrul puterilor în stat, fiind de
natură să sublinieze responsabilitatea înfăptuirii justiţiei.
II. Reformularea art. 21 alin. (3) astfel:
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi
la soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă şi
imparţială.
MOTIVARE: În plan internaţional, din anul 2004 este folosită sintagma „termen optim şi previzibil”, receptată
de altfel şi în legislaţia internă ( a se vedea, spre exemplu, noul Cod de
procedură civilă).
III. Alin. (3) al art. 23 să aibă următoarea redactare:
(3) Reţinerea nu poate depăşi 72 de
ore.
MOTIVARE: Durata maximă actuală a reţinerii (24 ore) forţează la
grăbirea judecăţii eventualei propuneri de arestare preventivă, fără studierea
temeinică a dosarelor complexe şi pregătirea corespunzătoare a apărării,
inclusiv în timpul nopţii ori în zilele de sâmbătă şi duminică.
În acord cu textul constituţional modificat, Codul de
procedură penală ar trebui să instituie obligaţia procurorului de a sesiza
instanţa cu eventuala propunere de arestare preventivă cu cel puţin 24 de ore
înainte de expirarea reţinerii.
IV. Alin. (4) al art. 23 să aibă următorul conţinut:
(4) Arestarea preventivă se dispune de instanţa de judecată competentă
şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale, propunerea de arestare preventivă
se judecă de un complet colegial.
MOTIVARE: Privarea de libertate a unei persoane trebuie să fie o
măsură excepţională, adoptată de instanţa de judecată competentă să soluţioneze
în fond cauza respectivă, după o analiză temeinică a îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de lege. În faza de urmărire penală apreciem că măsura ar trebui
luată doar de un complet colegial, dată fiind gravitatea acesteia.
V. Reformularea art. 27 alin. (3) astfel:
(3) Percheziţia se dispune de instanţa de judecată competentă
şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute
de lege.
MOTIVARE: Dispunerea percheziţiei de către instanţa căreia i-ar reveni
competenţa judecăţii în fond constituie o garanţie suplimentară a
inviolabilităţii domiciliului.
VI. Introducerea a trei alineate noi la art. 28, cu următorul
conţinut:
(2) Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor
sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin alt mijloc electronic de
comunicare, înregistrarea în mediul ambiental, localizarea sau urmărirea prin
GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere, înregistrarea de
imagini, obţinerea listei convorbirilor telefonice ori alte asemenea tehnici
indicate în lege se dispune de instanţa de judecată competentă şi numai în
cursul procesului penal.
(3) În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii
autorizării prevăzute la alin. (2) ar aduce grave prejudicii activităţii de
urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală
poate dispune, în condiţiile legii, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă
motivată, luarea uneia dintre aceste măsuri pe o perioadă de cel mult 48 de
ore.
(4) În termen de 24 de ore de la expirarea
termenului prevăzut la
alin. (3) procurorul se adresează instanţei competente care decide asupra
măsurii dispuse de procuror.
MOTIVARE: În prezent autorizaţia se emite de către
preşedintele instanţei sau de judecătorul desemnat de acesta, iar nu de un
complet de judecată desemnat aleatoriu, ceea ce poate crea suspiciuni asupra
unei măsuri extrem de importante ce poate leza secretul corespondenţei. Pe de
altă parte, există o practică răspândită de autorizare a interceptărilor în
faza actelor premergătoare, în pofida unei decizii a Curţii Constituţionale
care, în considerente, impune cerinţa începerii urmăririi penale.
VII. Alin. (3) al art. 52 să aibă următoarea redactare:
(3) Pagubele cauzate prin erorile judiciare şi cele
care sunt consecinţa funcţionării anormale a administrării justiţiei dau
dreptul la despăgubire, care este în sarcina statului, în condiţiile legii.
Răspunderea patrimonială a statului pentru pagubele cauzate prin erorile
judiciare nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Asigurarea de răspundere patrimonială a
magistraţilor este obligatorie, în condiţiile legii.
MOTIVARE: Este necesară lărgirea cadrului constituţional
al răspunderii statului şi la pagubele cauzate prin funcţionarea anormală a
justiţiei în ideea asigurării unor garanţii suficiente realizării drepturilor
şi libertăţilor persoanelor. Pe de altă parte, asigurarea de răspundere
patrimonială a magistraţilor este de natură să contribuie la creşterea
responsabilităţii şi consolidarea independenţei acestora.
VIII. Eliminarea tezei finale de la art. 72 alin. (2) privitoare
la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca deputaţi şi
senatori.
MOTIVARE: Această propunere dă eficienţă deplină
principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituţie.
Măsura ar urma să se aplice oricărei persoane, indiferent de funcţia deţinută.
În acest mod,
s-ar elimina şi competenţa instanţei supreme de a judeca în fond,
creându-se premisele transformării acesteia într-o veritabilă curte de casaţie,
aptă să-şi îndeplinească rolul constituţional de asigurare a interpretării şi
aplicării unitare a legii.
IX. Eliminarea tezei finale de la art. 72 alin. (3) referitoare
la posibilitatea „Camerei sesizate” de a revoca măsura reţinerii sau cea a
percheziţiei luate în caz de infracţiune flagrantă.
MOTIVARE: Revocarea unei măsuri luate în cursul unui
proces penal trebuie să fie de competenţa instanţei de judecată. Senatul şi
Camera Deputaţilor nu se pot amesteca în procedurile judiciare fără a aduce
atingere principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi
independenţei justiţiei.
X. Completarea alin. (1) al art. 74 în sensul de a conferi
drept de iniţiativă legislativă şi autorităţii judecătoreşti, reprezentată prin
Consiliul Superior al Magistraturii. Teza I-a din alin. (1) al art. 74 va fi
modificată astfel:
(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz,
Guvernului, deputaţilor, senatorilor, Consiliului
Superior al Magistraturii
sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu
drept de vot.
MOTIVARE: În mod frecvent, în procesul aplicării legii
sunt puse în evidenţă imperfecţiuni legislative, care reclamă intervenţii ale
legiuitorului.
De
lege lata, instanţa
supremă are atribuţia de a identifica aceste cazuri în care este necesară
iniţierea adoptării unor reglementări noi, modificarea sau abrogarea celor
existente, situaţii în care se adresează ministrului justiţiei, care apreciază
dacă dă ori nu curs unor astfel de propuneri.
O adresare directă către puterea legislativă ar
fi benefică procesului normativ.
XI. Eliminarea tezei I de la art. 96 alin. (4) care prevede
competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca infracţiuni
săvârşite de Preşedintele României.
MOTIVARE: Aceleaşi raţiuni ca şi la pct. 8.
XII.
Eliminarea tezei finale de la
art. 109 alin. (2) care prevede competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
de a judeca infracţiuni săvârşite de membrii Guvernului.
MOTIVARE: Aceeaşi motivare ca şi la pct. 8.
XIII. Reformularea art. 124 alin. (1) astfel:
(1) Justiţia se înfăptuieşte de
către instanţele judecătoreşti
în numele legii.
MOTIVARE: Precizarea este necesară pentru a înlătura orice
dubiu privitor la organele care înfăptuiesc justiţia.
XIV. Alin. (3) al art. 124 să aibă următorul conţinut:
(3) Judecătorii sunt independenţi, imparţiali,
responsabili şi se supun numai legii.
MOTIVARE: Concomitent cu procesul de consolidare a
statutului magistraţilor, trebuie întărită şi responsabilitatea acestora, prin
conferirea de valoare constituţională.
XV. Modificarea art. 125 alin. (2) astfel:
(2) Propunerea
de numire în funcţia de judecător,
precum şi promovarea, numirea în
funcţie de conducere,
transferarea, detaşarea,
delegarea şi sancţionarea
judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în
condiţiile legii sale organice.
MOTIVARE: Toate componentele carierei judecătorilor
trebuie să fie în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a
elimina orice influenţe ale factorului politic şi a asigura independenţa
acestora.
XVI. Reformularea art. 125 alin. (3) astfel:
(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu
orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice de
execuţie sau de conducere
din învăţământul superior.
MOTIVARE: Completarea este necesară pentru a înlătura
practicile neuniforme în această materie.
XVII. Introducerea la art. 125 a unui alineat nou, alin. (4), cu următorul
conţinut:
(4) Statutul judecătorilor este garantat.
MOTIVARE: Garantarea prin Constituţie a statutului
judecătorilor este de natură să înlăture eventuale încercări ale legiuitorului
ordinar de a modifica nejustificat elementele componente ale acestuia.
XVIII. Reformularea alin. (3) al art. 126 astfel:
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii, potrivit competenţei sale.
MOTIVARE: Instanţa supremă trebuie să se ocupe şi de
asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii la nivel intern, nu numai
prin raportare la celelalte instanţe judecătoreşti.
XIX. Reformularea alin. (4) al art. 126 astfel:
(4) Organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti, precum şi statutul judecătorilor sunt reglementate prin lege
organică.
MOTIVARE: Este necesară reglementarea unitară a
organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti, precum şi a statutului
judecătorilor printr-un act normativ cu caracter de lege organică (Codul
organizării judiciare).
XX. Reformularea art.129 după cum urmează:
Hotărârile judecătoreşti pot fi atacate, în
condiţiile legii.
MOTIVARE: Reglementarea constituţională actuală prevede
posibilitatea atacării hotărârilor judecătoreşti doar de către părţile
interesate şi Ministerul Public, fără să acopere integral sfera celor
îndrituiţi să exercite căile de atac. Dispoziţiile Codului de procedură penală
se referă, spre exemplu, şi la „persoane ale căror interese legitime au fost
vătămate”.
XXI. Modificarea art. 131 alin. (1) astfel:
(1) În
activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societăţii, apără legalitatea, precum şi
drepturile, interesele legitime şi
libertăţile persoanelor.
MOTIVARE: Modificarea propusă
subliniază rolul Ministerului Public în ceea ce priveşte legalitatea, care dă
conţinut ordinii publice. Pe de altă parte, extinde sfera de protecţie şi cu
privire la interesele legitime (alături de drepturi şi libertăţi). În al
treilea rând, „protecţia” nu se limitează doar la „cetăţeni”, ci are în vedere
„persoane” (adică inclusiv „apatrizi” şi „persoane juridice”).
XXII. Reformularea alin. (3) al art. 131 astfel:
(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de
judecată, în condiţiile legii.
Poliţia judiciară funcţionează în subordinea
parchetelor.
MOTIVARE: Trecerea poliţiei judiciare în subordinea
parchetelor este de natură să eficientizeze activitatea de urmărire penală.
XXIII. Art. 132 să aibă următorul conţinut:
(1) Procurorii sunt independenţi, imparţiali,
responsabili şi se supun numai legii.
(2) Procurorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili, în condiţiile legii.
(3) Propunerea de numire în funcţia de procuror,
precum şi promovarea, numirea în funcţie de conducere, transferarea, detaşarea,
delegarea şi sancţionarea procurorilor sunt de competenţa Consiliului Superior
al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
(4) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice de execuţie
sau de conducere din învăţământul superior.
(5) Statutul procurorilor este garantat.
MOTIVARE:
Identitatea de statut între
judecători şi procurori este de natură să sporească eficienţa sistemului
judiciar, în interesul justiţiabilului.
Consolidarea statutului procurorului şi
eliminarea oricărei influenţe politice în privinţa carierei acestuia sunt
măsuri reclamate de practica actuală.
XXIV. Reformularea art. 133 alin. (1) astfel:
(1) Consiliul Superior al Magistraturii asigură
şi garantează independenţa judecătorilor şi procurorilor.
MOTIVARE: Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să
asigure independenţa judecătorilor şi procurorilor, în interes general.
Pe de altă parte, aceeaşi instituţie este
garantul independenţei magistraţilor.
XXV. Modificarea alin. (2) al art. 133, după cum urmează:
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este
alcătuit din 13
membri, din care:
a) 4 sunt aleşi în adunările generale ale
judecătorilor de la judecătorii, tribunale şi tribunale specializate, curţi de
apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) 4 sunt aleşi în adunările generale ale
procurorilor de la parchetele care funcţionează pe lângă instanţele prevăzute
la lit. a);
c) 2 reprezentanţi ai societăţii civile;
d) preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie şi ministrul justiţiei;
(3) Magistraţii prevăzuţi la lit. a) şi b) sunt
validaţi, iar reprezentanţii societăţii civile sunt aleşi de Senat.
(4) Judecătorii prevăzuţi la lit. a), preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi un reprezentant al societăţii civile
compun secţia pentru judecători. La lucrările acestei secţii participă, cu
drept de vot, ministrul justiţiei. Secţia pentru judecători hotărăşte în ceea
ce priveşte cariera judecătorilor.
(5) Procurorii prevăzuţi la lit. b), procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi un
reprezentant al societăţii civile compun secţia pentru procurori. La lucrările
acestei secţii participă, cu drept de vot, ministrul justiţiei. Secţia pentru
procurori hotărăşte în ceea ce priveşte cariera procurorilor.
(6) Aspectele comune privitoare la organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi parchetelor sunt de competenţa
Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
(7) Durata mandatului membrilor aleşi ai
Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani.
(8) Consiliul Superior al Magistraturii este condus
de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ajutat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
calitate de vicepreşedinte.
(9) Hotărârile
Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret şi pot fi atacate în justiţie, în condiţiile
legii.
(10) Consiliul Superior al Magistraturii
gestionează bugetul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă
acestea, care include şi veniturile provenite din taxele judiciare de timbru şi
timbrul judiciar.
MOTIVARE: Pentru funcţionarea eficientă a Consiliului
Superior al Magistraturii se impune, în primul rând, reducerea numărului
membrilor săi. Sunt păstrate cele 3 categorii (magistraţi aleşi, reprezentanţi
ai societăţii civile şi membri de drept), fiind redus numărul magistraţilor la
minimul necesar, corespunzător palierelor actuale ale sistemului judiciar.
Conducerea Consiliului Superior al Magistraturii de către preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie (reprezentantul puterii judecătoreşti), secondat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este de natură să întărească autoritatea judecătorească, în interes
general. Partea finală de la alin. (9) răspunde cerinţei accesului liber la
justiţie.
Independenţa instanţelor şi parchetelor presupune
şi independenţă materială, sens în care se impune gestionarea bugetelor
instanţelor şi parchetelor de către Consiliul Superior al Magistraturii. În mod
firesc, veniturile provenite din taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar
trebuie incluse în acest buget.
XXVI. Eliminarea tezei finale de la alin. (2), precum şi a alin.
(3) de la art. 134.
MOTIVARE: Pentru punerea în acord cu reglementarea propusă
la art. 133.
XXVII. Reformularea alin. (4) al art. 134 astfel:
(4) Consiliul Superior al Magistraturii
îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege,
în realizarea rolului său constituţional.
MOTIVARE: Constituţia nu poate epuiza inventarul
atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste atribuţii trebuie
limitate strict doar la rolul său constituţional, eliminându-se orice alte
atribuţii (ca, de exemplu, cele în materia magistraţilor asistenţi,
personalului auxiliar de specialitate ori altor categorii de personal).
XXVIII. Introducerea Secţiunii a 4-a la Capitolul VI, cu titlul
„Inspecţia Judiciară”.
XXIX. Introducerea art. 1341 cu următorul conţinut:
(1) Inspecţia Judiciară este formată din inspectori
judiciari, judecători sau procurori, numiţi în condiţiile legii, pentru un
mandat de 6 ani.
(2) Inspecţia Judiciară este formată din
Departamentul pentru judecători şi Departamentul pentru procurori.
(3) Inspecţia judiciară este condusă de un
inspector şef, judecător, ajutat de 2 adjuncţi.
(4) Inspecţia Judiciară exercită acţiunea
disciplinară în cazul judecătorilor şi procurorilor.
MOTIVARE: Pentru asigurarea autonomiei Inspecţiei
Judiciare este necesară reglementarea sa distinctă, ca o componentă a
autorităţii judecătoreşti.
XXX. Reformularea art. 142 alin. (3) privitor la componenţa
Curţii Constituţionale astfel:
(3) Trei sunt numiţi de Parlamentul României, trei
de Preşedintele României
şi Guvern, iar trei de Consiliul Superior al
Magistraturii.
MOTIVARE: Modificarea propusă este menită să satisfacă
exigenţele impuse de separaţia şi echilibrul puterilor în stat.
VARIANTA NR. II
Judecător dr. Ion Popa
Din punct de vedere al structurii
sale Varianta nr. II a Studiului cuprinde o primă parte expozitiv-argumentativă în care sunt formulate
propunerile de modificare a textelor constituţionale în vigoare, însoţite de
considerentele ce ar trebui să convingă asupra adoptării modificărilor propuse.
Această primă parte la rândul său este abordată pentru o mai eficientă şi
facilă analiză, în funcţie de domeniul vizat, respectiv cel al organizării
judiciare, al statutului judecătorilor şi procurorilor şi cel privind
principiile ce guvernează activitatea de judecată ori de urmărire penală. Tot
pentru o mai deplină familiarizare cu subiectul propus dezbaterii am ataşat Studiului – varianta II şi o serie de
Anexe, care detaliază asupra temelor analizate, Anexe ce constituie de fapt
extrase din lucrări şi articole de specialitate publicate în timp de autorii Studiului în cadrul unor prestigioase
reviste de drept şi care prezintă avantajul nu doar al detalierii unor
subiecte, ci şi al eliminării oricărei suspiciuni că propunerile de faţă ar
avea un caracter conjunctural sau partizan, sau că ar fi construite „pe
genunchi”.
Într-o a doua parte, sunt formulate propunerile de text constituţional, în
raport de considerentele primei părţi a Variantei
nr.II, însoţite pe alocuri de explicaţii suplimentare acolo unde acestea se
impuneau.
Sintetic, Varianta nr. II susţine, diferit de celelalte Variante,
departajarea netă şi totală a funcţiei de judecător faţă de cea de procuror,
prin: admiterea separată în profesie, gestionarea separată a carierei
profesionale prin reorganizarea actualului C.S.M. în două Consilii Superioare,
unul pentru judecători şi unul pentru procurori, reorganizarea I.N.M. în două
Institute şi a Inspecţiei judiciare în două alte entităţi pentru judecători şi
pentru procurori. Este foarte important de precizat că noile structuri propuse
nu numai că nu presupun costuri suplimentare, ci dimpotrivă presupun
consistente economii bugetare şi de resurse umane şi o necesară eficienţă
instituţională specializată.
Din punct de vedere terminologic,
textele propuse sunt pe alocuri foarte detaliate, din motivele expuse deja în
supra. O eventuală respingere a lor în norma constituţională nu trebuie să
echivaleze însă cu negarea rolului şi consistenţei lor. Întregul Studiu este conceput pe baza unor
principii ce se impune a fi avute în vedere şi continuate şi la momentul
adoptării legislaţiei subsecvente adoptării normei constituţionale şi de aceea
normele ce nu pot fi reţinute constituţional pentru că eventual sunt excesiv de
detaliate, vor fi avute în vedere în norma legală subsecventă celei
constituţionale, aspect valabil de altfel pentru toate cele trei Variante de
lucru.
I. Obiective privind
organizarea judiciară, reorganizarea C.S.M. şi a Ministerului Public.
1. Regândirea bazelor de organizare şi funcţionare a C.S.M. sub două
aspecte: funcţionarea a două Consilii distincte, un Consiliu al judecătorilor
şi un Consiliu al procurorilor
şi respectiv reducerea competenţei acestor Consilii numai la gestionarea
carierei judecătorilor şi procurorilor, ca garanţie a independenţei activităţii
celor două categorii profesionale
1.1. Argumente
1.1.1. Experienţa activităţii în
cadrul C.S.M. începând cu anul 2005
a scos în evidenţă incapacitatea membrilor C.S.M.
procurori de a acţiona în consideraţia doar a calităţii lor de membri ai
Consiliului, ca reprezentanţi ai tuturor magistraţilor şi implicit tendinţa lor
de a se exprima în bloc, în baza unui
greşit înţeles sentiment de solidaritate de breaslă, generată sau favorizată la
rândul ei de o dependenţă profesională ierarhică. Plecând de la această
realitate am constatat că în numeroase cazuri în care s-au discutat probleme ce
vizau exclusiv cariera judecătorilor, de exemplu promovarea la Î.C.C.J., votul
în bloc şi direcţionat al membrilor procurori a avut rol decisiv, creînd acel
sentiment foarte concret pentru un judecător, că un segment esenţial al
împlinirii sale profesionale depinde nu de colegi ai săi independenţi,
judecători, ci de un grup compact de membri procurori, aflaţi permanent sub
influenţa decisivă a procurorului general, numit şi revocat din funcţie pe filieră
eminamente politică. S-a creat astfel o psihoză profesională în rândul
candidaţilor la promovarea la Î.C.C.J., că drumul succesului trece inevitabil
prin votul grupat al membrilor procurori, ajungându-se practic la credinţa că
la instanţa supremă nu pot accede, ca regulă de bază, decât candidaţi agreaţi
de conducerea Ministerului Public, situaţie care vădit nu mai poate fi
acceptată.
De aceea adoptarea acestui sistem
dual ar elimina principial şi organizaţional orice suspiciune de influenţare a
carierei judecătorului de votul direct al unui grup cu comandă ori influenţă
unică. Este un prim avantaj.
1.1.2. Existenţa a două centre
distincte de gestionare a resurselor umane şi a carierei profesionale ar
clarifica şi necesara separare a funcţiei de judecător de cea de procuror.
Experienţa decizională de la nivelul C.S.M. din ultimii ani a dovedit că
acceptarea la nivel normativ a trecerii uzuale din funcţia de procuror în cea
de judecător a generat anomalii de credibilitate faţă de procurorul devenit
judecător, cu precădere în cauzele penale aflate chiar şi pe rolul instanţei
supreme, acolo unde apartenenţa anterioară la sistemul parchetelor a celui
chemat să judece a afectat grav instituţia aparenţei imparţialităţii
judecătorului cauzei. Nu este de neglijat deloc sentimentul de frustrare al
judecătorilor de carieră care, în concurenţă cu un procuror care nu a pronunţat
niciodată o hotărâre judecătorească, se văd devansaţi de acesta din urmă în
procesul promovării la Î.C.C.J., prin votul partizan al grupului de procurori
din Consiliu.Deşi înrudite, cele două profesii, judecător şi procuror, au
specificul lor anume, fiecare în parte presupunând o anumită specializare în
timp, nu doar profesională ci şi psihologică şi de aceea se impune a fi
constituţional departajate. Sistemul dual propus asigură un atare deziderat.
Este un al doilea avantaj.
1.1.3.Sistemul dual propus ar scoate
în evidenţă anomalia existenţei instituţionale a structurii Ministerului Public
şi ar crea premisele transformării acesteia într-o structură transparentă
decizional, sub forma Consiliului procurorilor şi care, cum arătam, să
gestioneze exclusiv şi limitativ cariera acestei categorii profesionale, ca
garanţie a independenţei procurorului în activitatea sa profesională.
Autoritatea judecătorească presupune
două mari domenii de acţiune şi organizare: instanţele de judecată pe de o
parte şi parchetele de pe lângă acestea pe de altă parte. Instanţele de
judecată sunt reglementate pe grade de jurisdicţie – judecătorii, tribunale,
curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - , iar parchetele urmează
aceeaşi modalitate de organizare, cu o singură excepţie, Ministerul Public, a
cărui existenţă nu poate fi justificată organizaţional în cadrul sistemului
judecătoresc, neavând necesarul corespondent în ierarhia instanţelor de
judecată. Constatăm iată, că Ministerul Public ca structură instituţională şi
organizaţională excede principiului simetriei funcţionale a tandemului instanţe
– parchete, fiind conceput şi funcţionând în prezent ca o suprastructură în
sistemul parchetelor, care în actuala configuraţie a sistemelor de drept
europene nu îşi mai găseşte locul şi justificarea instituţională, în general şi
în niciun caz în cadrul reglementării constituţionale a autorităţii
judecătoreşti.
Este un prim aspect.
Un al doilea aspect ce a fost
remarcat în perioada recentă a fost lipsa aproape totală de transparenţă a
deciziilor adoptate la nivelul Ministerului Public în legătură cu traiectoria
profesională a procurorilor, în condiţiile în care prin lege, procurorul
general a dobândit competenţa de a delega procurori, inclusiv în funcţii de
conducere, ori de a-i „promova” discreţionar pe calea unor prevederi
defectuoase ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Ordinele
semnate de procurorul general au ieşit din sfera de competenţă, chiar şi
informală a C.S.M., nu au fost publicate, nu au putut fi cenzurate şi au intrat
chiar în conflict cu hotărâri ale C.S.M. ce vizau aspecte de carieră
profesională a procurorilor, pe care le-au ignorat pur şi simplu.
Un al treilea aspect în legătură cu
Ministerul Public este că, necontestat, acesta există ca structură
instituţională, funcţionează într-o formă organizaţională similară unui
minister, cu direcţii, servicii, birouri şi este încadrat cu personal specializat
în diversele domenii administrative specifice unui minister(resurse umane,
economic, legislaţie, contencios, etc.). Existenţa unei atari structuri,
experienţa acumulată în timp a celor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul
Ministerului Public, la nivel individual dar şi de microstructuri specializate
sunt argumente care pledează împotriva unei soluţii neoportune de desfiinţare
pur şi simplu a instituţiei. Coroborând argumentele de mai sus, constatăm că
aproape natural, fără eforturi financiare, logistice, de resurse umane,
Ministerul Public poate fi regândit într-o nouă formă de funcţionare, cu
ajustările inerente, sub forma unui Consiliu Superior al Procurorilor, organism
independent, transparent, garant al independenţei procurorului în activitatea
sa profesională prin exclusivitatea de competenţă a gestionării carierei
profesionale a procurorului. Este un al treilea avantaj. Mai trebuie precizat
că, similar instanţelor de judecată, prin dispariţia ca instituţie cu personalitate juridică a Ministerului
Public şi limitarea competenţelor noii instituţii, Consiliul Superior al
Procurorilor, la gestionarea carierei procurorilor, bugetul parchetelor va fi
administrat de Ministerul Justiţiei.
1.1.4. Este notorie disputa prezentă
între avocaţi şi procurori în legătură cu locul procurorului în sala de
şedinţe, în sensul unor solicitări tot mai consistente din partea avocaţilor de
a se asigura de către judecător acea necesară egalitate de tratament în cadrul
procesului, în sensul ca procurorul să coboare de pe piedestalul pe care este
situat acum în sala de judecată, alături de avocat, la bara de pledoarie.
Cererea este justificată, iar unele instanţe au şi pus-o în practică. Ceea ce
trebuie reţinut, din perspectiva temei analizate aici, este că în pofida aparenţei
generată de situarea la acelaşi nivel în sala de judecată şi de accesul comun
în sală al judecătorului cauzei şi al procurorului şi care sugerează o
poziţionare comună a celor doi faţă de litigiul dedus judecăţii, judecătorul ca
instituţie se detaşează atât de poziţia avocatului cât şi de cea a
procurorului, în egală măsură. Aşa fiind, de ce judecătorul nu se poate disocia
inclusiv în gestionarea carierei sale profesionale de procuror pentru a asigura
atât de necesara aparenţă de imparţialitate, sau dimpotrivă, dacă nu este nicio
problemă în asocierea dintre judecător şi procuror la nivelul unui C.S.M., de
ce nu ar putea fi cooptaţi şi avocaţii într-o atare formă de asociere? Credem
că acesta constituie un alt argument de organizare separată a celor două
Consilii, ca formă suplimentară de garantare a egalităţii în faţa legii a
tuturor persoanelor, private sau publice, apărate de avocat sau de procuror şi
de eliminare a oricărei suspiciuni că afinitatea colegială între judecător şi
procuror ar fi mai accentuată în raport cu cea dintre judecător şi avocat,
tocmai datorită existenţei unor structuri comune de analiză şi decizie, cum
este astăzi C.S.M.
1.2. Consiliul Superior al Judecătorilor
Va fi o instituţie ce va funcţiona
principial asemănător actualului C.S.M. cu următoarele distincţii
- reducerea
competenţelor doar la gestionarea carierei judecătorilor
Este şi necesar dar şi suficient ca
viitorul Consiliu să se limiteze la a asigura independenţa judecătorului prin
gestionarea carierei profesionale a acestuia, protejându-l astfel de orice
formă de influenţă ori de îndatorare faţă de terţe persoane ori grupuri de
interese, de decizie politică de regulă dar şi de altă natură(potentaţi locali,
economici, media, organizaţii aparent cu preocupări civice,etc.). Extinderea
competenţelor Consiliului şi la alte domenii, după modelul actualului C.S.M. ar
genera, aşa cum s-a dovedit prin practica şi rezultatele actualului Consiliu, o
birocraţie excesivă, un aparat de lucru împovărător, costuri mărite neacoperite
de rezultatele aşteptate, o implicare a instituţiei în probleme nespecifice
menirii sale, inclusiv de natură politică,etc. Limitarea de care vorbim aici
atrage previzibil şi o serie de alte consecinţe benefice administrativ şi
financiar, ce vor putea fi impuse într-o a doua etapă, ulterior adoptării
normei constituţionale, prin norme legale specifice, amintind : degrevarea
C.S.M. de atribuţiile privind Şcoala Naţională de Grefieri. Competenţele
acesteia se vor distribui prin descentralizare către curţile de apel, iar cele
de importanţă naţională(câte vor mai rămâne), vor fi păstrate în competenţa
Şcolii Naţionale de Grefieri, regândită însă ca o structură în subordinea M.J.;
degrevarea C.S.M. de atribuţiile privind magistraţii asistenţi de la Î.C.C.J.,
de care se va ocupa chiar Î.C.C.J.; regândirea în sensul descentralizării
activităţii de practică şi pregătire curentă a auditorilor de justiţie de la I.N.M.; reducerea consistentă
a aparatului administrativ al C.S.M., I.N.M. şi S.N.G., în principal prin încetarea
detaşărilor de la instanţe şi parchete şi revenirea celor detaşaţi la unităţile
lor, consecinţă firească a reducerii competenţei; reducerea costurilor de
întreţinere cu membrii C.S.M. şi cu formatorii I.N.M.; eliminarea Secţiilor din
structura C.S.M. şi implicit a tuturor procedurilor împovărătoare legate de
existenţa acestora; simplificarea şi eficientizarea şedinţelor de lucru ale
C.S.M., care va funcţiona doar în Plen, etc.
- reducerea
numărului de membri de la 19 în prezent la 11
Este o consecinţă directă a reducerii
competenţei instituţionale la domeniul gestionării carierei judecătorilor şi a
înfiinţării a două Consilii cu existenţă de sine stătătoare, pentru judecători
respectiv procurori.
- premisa
unei majorităţi decizionale profesionale va fi asigurată prin alegerea în
Consiliu a unui număr de 6 judecători de la nivelul curţilor de apel.
Prevederea nu este întâmplătoare şi
nici nu se bazează pe considerente de partizanat profesional. Într-o primă
abordare, este notoriu că cea mai avizată decizie de numire în funcţie a unor
profesionişti într-un domeniu, oricare ar fi acela, aparţine tocmai
profesioniştilor acelui domeniu, în cazul de faţă judecătorilor. Într-o a doua
abordare, singurii membri ai Consiliului a căror independenţă decizională nu poate
fi discutată şi ne referim aici la premisele instituţionale, nu la opţiuni
individuale conjuncturale, sunt tot judecătorii. Aşa fiind, credem că este
firesc ca la nivel teoretic, matematic, acestei categorii să i se recunoască
dreptul decizional majoritar în cadrul Consiliului, în raport cu ceilalţi
membri aparţinând, cum vom arăta, societăţii civile ori cu membrii de drept.
De altfel, o opţiune în acest domeniu
va fi influenţată de preferabilitatea uneia din cele două ipoteze majore de
lucru lansate în spaţiul public de dezbatere. O primă ipoteză acordă
preferabilitate unui Consiliu cu o majoritate larg reprezentativă, compus din
reprezentanţi ai societăţii civile, ai mediului universitar superior juridic,
ai barourilor de avocaţi. Este teza conform căreia prin numărul mai mare al
reprezentanţilor nejudecători din Consiliu să fie evitat pericolul
corporatismului breslei judecătorilor, să fie evitat riscul derapajelor de
discreţionarism decizional al instituţiei şi să fie asigurat un control al
instituţiei din partea cetăţii, în spiritul unui necesar şi indispensabil
echilibru al puterilor în Stat. Aparent această teză care urmăreşte primordial
asigurarea deciziei din Consiliu în zona societăţii civile ar putea avea
consecinţe pozitive. Efectele sale reale sunt însă cu totul opuse nobilelor
intenţii de democratizare a deciziei privind cariera judecătorilor. Nu credem
că poate fi contestat că, indiferent de izvorul din care provine, un membru al
societăţii civile ajunge să devină membru al Consiliului printr-un vot exprimat
de o entitate politică şi că, fie că recunoaştem sau nu, va exista suspiciunea
permanentă, existentă ca exemplu grăitor la Curtea Constituţională,
că acel membru va fi purtătorul de mesaj şi interese al celor ce l-au votat. În
cazul avocaţilor, acestei suspiciuni de partizanat i se adaugă şi un mare
deficit de compatibilitate, având în vedere că respectivul avocat sau casa de
avocatură din care face parte, îşi susţin interesele lor şi ale clienţilor în
sala de judecată, în faţa unor judecători ai cauzei conştienţi că avocatul din
faţa lor le poate influenţa cariera profesională în bine sau în rău, prin votul
din cadrul Consiliului. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce îi
priveşte pe profesorii universitari din învăţământul superior juridic şi care
în bună măsură practică şi profesia de avocat, la nivel de pledant ori de
consultanţă.
Cea de a doua teză dezbătută în
spaţiul public pe tema componenţei Consiliului este cea care urmăreşte nu o
majoritate decizională, ci o transparenţă
decizională la nivelul forului profesional al judecătorilor. Această teză
permite o participare activă prin vot a societăţii civile la deciziile
Consiliului, permite identificarea şi mediatizarea oricăror derapaje
atitudinale şi de decizie la nivelul Consiliului, un dialog permanent cu mediul
judecătoresc, susţinerea sau combaterea propunerilor formulate în Consiliu,etc.
Considerăm că această a doua teză îmbină eficient atât nevoia unei decizii
profesioniste şi garantat independente prin votul matematic majoritar al
judecătorilor membri ai Consiliului, dar şi indispensabila transparenţă
decizională şi controlul activ al cetăţii asupra activităţii curente şi
decizionale a unei instituţii aparţinând autorităţii judecătoreşti.
Nici menţiunea ca judecătorii aleşi
în Consiliu să fie aleşi doar dintre acei judecători ce activează la curţile de
apel nu este întâmplătoare, ci se bazează pe prezumata experienţă a lor nu doar
profesională, ci şi de parcurs concurenţial al dobândirii gradului de judecător
de curte de apel, aspect cu atât mai relevant dacă este privit prin prisma
competenţelor Consiliului, limitate la problematica gestionării carierei
profesionale. În acest context prezenţa judecătorilor de grade inferioare nu se
justifică, nu doar prin lipsa lor de experienţă ci şi prin incompatibilitatea
profesională care i-ar împiedica să aprecieze de la nivelul gradului lor
profesional asupra uni grad superior. Judecătorii Î.C.C.J. sunt reprezentaţi de preşedintele instanţei supreme
sau persoana desemnată de acesta.
- membrii
de drept ai Consiliului vor fi preşedintele Î.C.C.J. şi ministrul
justiţiei, sau înlocuitorii desemnaţi ai
acestora, cu plenitudine de competenţă. Sintagma „înlocuitorii desemnaţi ai acestora” este justificată de dezbaterile
recente din spaţiul public în legătură cu dreptul prim adjunctului
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, de a participa prin vot la lucrările de plen şi secţie ale
Consiliului Superior al Magistraturii, cunoscut fiind faptul că membru de drept
al Consiliului este procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Menţinerea sau nu a acestei prevederi va depinde de
ipoteza de lucru preferată. Dacă se apreciază ca utilă substituirea unui membru
de drept, se va utiliza sintagma amintită, dacă nu, se va menţiona expres acest
lucru şi anume că funcţia de membru are caracter intuitu personae.
- societatea
civilă va fi reprezentată de trei membri, cu unul mai mult decât în vechea
reglementare, cu plenitudine de competenţă. Pentru a asigura o plenitudine
reprezentativă a cetăţii, aceştia vor fi desemnaţi, câte unul, de către
celelalte autorităţi statale, respectiv guvern, parlament şi preşedinţie.
- activitate
nepermanentă, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedintelui. Volumul
previzibil redus de activitate, raportat la noile competenţe ale Consiliului,
reducerea aparatului administrativ şi activitatea doar în plen, prin dispariţia
secţiilor presupun că îndeplinirea atribuţiilor instituţiei se poate realiza şi
printr-o activitate nepermanentă a membrilor Consiliului. Excepţia de la regula
amintită o constituie activitatea preşedintelui şi a vicepreşedintelui, care
vor asigura conducerea executivă a Consiliului. Preşedintele va fi ales anual
dintre cei 6 judecători ai curţilor de apel, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului. Vicepreşedintele va fi ales anual dintre cei 6 judecători ai
curţilor de apel şi dintre reprezentanţii societăţii civile, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului, asigurându-se astfel o premisă suplimentară de
transparenţă şi colaborare decizională între judecători şi societatea civilă şi
la nivelul conducerii executive a instituţiei. Reînnoirea mandatului este
justificată per a contrario. De ce nu, în condiţiile în care rezultatele sunt foarte
bune, iar membrii sunt de acord?
- vot deschis
Votul secret în activitatea
Consiliului a fost introdus prin legea de revizuire a Constituţiei în anul 2003
şi credem că a fost o decizie înţeleaptă în acel context pentru că până la
momentul adoptării Legilor reformei judiciare în anul 2004, atotputernicul
sistemului judiciar, cel cu drepturi depline asupra carierei magistraţilor,
inclusiv a membrilor Consiliului, era ministrul justiţiei, personaj care avea
şi exclusivitatea formulării propunerilor pe baza cărora trebuiau să lucreze
şi să decidă membrii C.S.M. În faţa
dependenţei totale faţă de ministru este evident şi se pare că şi pentru
revizuentul constituţional a fost la fel de evident că decizia cu vot la vedere
a membrilor C.S.M. putea fi uşor viciată prin prisma unor prezumtive sentimente
omeneşti de teamă, obedienţă, interes, etc. mai ales în condiţiile în care
toate şedinţele Consiliului erau conduse de ministru, care putea uşor constata
cine i-a respins vreo propunere ori recomandare. Aceasta este poate explicaţia
pentru care în acea perioadă doar cu totul accidental se înregistra vreo
hotărâre de respingere din partea plenului faţă de propunerile ministrului, dar
şi explicaţia pentru care revizuentul constituţional a simţit nevoia să-l protejeze
pe membrul C.S.M. oferindu-i anonimatul votului secret. Condiţiile anului 2003
s-au modificat însă radical, iar plenitudinea de competenţă cu privire la
cariera magistraţilor a fost transferată chiar la decident, Consiliul Superior
al Magistraturii. Aşa fiind, temeiurile protective ale votului secret nu-şi mai
găsesc aplicare devenind în prezent anacronice în raport de transparenţa
decizională a instituţiei şi chiar jignitoare pentru membrii Consiliului, care
ar putea fi uşor bănuiţi de neresponsabilitate în luarea deciziilor.În baza
considerentelor expuse, propunerea noastră este de înlăturare a secretului
votului din activitatea membrilor C.S.M.
Toţi cei interesaţi de activitatea instituţiei au dreptul să cunoască poziţia
membrilor în raport cu chestiuni punctuale, de concepţie ori strategie, poziţie
exprimată deschis, public şi nu la adăpostul unui foarte convenabil vot secret,
care de multe ori în activitatea curentă a fost contrar opiniilor exprimate
public chiar în şedinţele urmate de vot.
Va trebui să acceptăm toţi că atât timp cât membrii Consiliului se vor putea
ascunde constituţional în spatele secretului votului, cât timp nu vor putea fi
nu neapărat responsabilizaţi, dar cel puţin evaluaţi prin prisma opţiunilor lor
de speţă sau strategie, nu vom putea nici pretinde o reformă a instituţiei şi
nici dramul de încredere cuvenit acesteia.
- reducerea
mandatului membrilor la 3 ani, fără posibilitatea reînnoirii
Dezavantajele unui mandat de 6 ani
sunt evidente pe două mari direcţii: primo,
magistraţii uită că sunt magistraţi şi că totuşi trebuie să-şi facă meseria de
judecător ori procuror şi secundo,
tentaţia şi tendinţa de transforme a instituţiei într-o feudă proprie sunt cu
atât mai evidente şi accentuate cu cât mandatul este mai mare ca durată. Apreciem
că reducerea mandatului de la şase ani la trei ani, fără posibilitatea
reînnoirii, este optimă din toate punctele de vedere: familiarizarea cât mai
multor magistraţi cu problemele de gestionare a sistemului şi a carierei
profesionale, cu dificultăţile, neîmplinirile dar şi satisfacţiile muncii
administrativ organizatorice la nivel sistemic, eliminarea suspiciunilor
decizionale din activitatea curentă a Consiliului, a premiselor de formare a
„bisericuţelor” ori a celor de pactizare cu politicul decizional, a tendinţelor
de obedienţă sau a sentimentului de teamă, etc. De altfel, procedându-se în
acest mod nu s-ar produce nicidecum vreo mare breşă de concepţie ori cine ştie
ce revoluţie de gândire sau de abordare în materie, pentru simplul motiv că prin
documente europene notorii s-a arătat neechivoc că „este important ca judecătorii care statuează în Consiliul Justiţiei să
nu fie prea mult timp ţinuţi departe de profesia lor pentru a păstra legătura
cu practica jurisdicţională pe cât posibil”, iar „mandatele care cer ca membrii Consiliului Justiţiei să se consacre în
exclusivitate acestor sarcini ar trebui să fie limitate ca număr şi durată”.
- în activitatea lor membrii Consiliului reprezintă interesele justiţiei
si ale tuturor cetățenilor pentru independenţa şi buna funcționare a sistemului. Aceasta
deosebește Consiliul in mod clar de o asociație profesională, al cărui
obiectiv – legitim - este înainte de toate promovarea intereselor profesionale
ale membrilor săi.
- revocarea membrilor aleşi ai Consiliului se va dispune dacă în
exercitarea funcției lor de membri ai Consiliului încalcă in mod grav obligațiile ce le revin în această
calitate, numai prin hotărâre a Î.C.C.J.,
consecinţă a unei proceduri disciplinare de competenţa Inspecţiei
judiciare, excluzându-se astfel revocarea prin votul adunărilor generale ale
judecătorilor/procurorilor. Propunerea se justifică prin durata oricum mare în
timp a unor proceduri „populare” de revocare, ineficiente în raport cu durata
redusă a mandatului, dar şi prin pricipiul, amintit mai sus, că membrii
Consiliului nu apără interesele, poate egoiste uneori, ale magistraţilor care
i-au votat şi care ar putea fi nemulţumiţi din acest motiv, ci reprezintă
interesele justiţiei ca serviciu public şi interesul cetăţeanului de a avea
garanţia unui sistem de justiţie independent. În altă ordine de idei, prin
Decizia sa din data de 2 aprilie 2013, Curtea Constituţională a statuat că o
revocare „populară” este neconstituţională, tranşând astfel orice altă discuţie
pe această temă.
Acțiunea disciplinară împotriva
membrilor magistrați aleși este declanşată la iniţiativa a 2/3
din numărul membrilor Consiliului sau a şefului Inspecției Judiciare. Acțiunea disciplinară se judecă de
Î.C.C.J. Admiterea acţiunii disciplinare atrage de drept pierderea mandatului de membru al
Consiliului. Suspendarea din funcția de magistrat atrage de
drept pierderea mandatului de membru al
Consiliului.
Membrii
reprezentanți ai societăţii civile pot fi revocaţi din Consiliu dacă în
exercitarea funcției lor de membri ai Consiliului încalcă in mod grav obligațiile ce le revin în această
calitate. Acțiunea de revocare poate fi iniţiată de 2/3 din numărul
membrilor Consiliului sau de şeful Inspecției Judiciare. Acțiunea disciplinară se judecă de Î.C.C.J.
Admiterea acţiunii disciplinare atrage de drept
pierderea mandatului de membru al Consiliului. Condiţiile restrictive de
revocare din funcţie sunt justificate tot de nevoia de a proteja independenţa
în activitate a membrului, în faţa unor presiuni sau ameninţări.
- participarea preşedintelui României ori a altui înalt
demnitar la
lucrările Consiliului va fi restricţionată în sensul că vor participa doar la
şedinţa de prezentare a bilanţului anual de activitate a Consiliului. În România,
președintele controlează
in mod activ serviciile secrete. Prezenţa sa, oricând doreşte, ca
moderator la lucrările Consiliului ar putea crea prin ea însăşi temerea că
preşedintele nu se află acolo doar ca preşedinte, ci şi ca şef al serviciilor
secrete, fapt care ar putea la rândul său să genereze o formă implicită de
presiune asupra membrilor, împiedicând o discuție deschisă de pe poziţii
instituţionale egale. Mai mult, este şi în interesul obiectiv al funcţiei de
preşedinte de a nu ridica suspiciuni că, prin rolul lui in Consiliu, ar putea influența decizia membrilor, direct
sau indirect şi implicit activitatea parchetelor sau instanțelor cu privire la derularea anumitor
cazuri. De aceea participarea nu doar a preşedintelui, ci şi a altor înalţi
demnitari trebuie limitată la o prezenţă protocolară, doar cu ocazia, de
exemplu, a prezentării bilanţului anual de activitate a Consiliului, situaţie
întâlnită, tot ca exemplu, în sistemul francez, unde Președintele Franței participă anual la o
ceremonie protocolară la invitaţia Consiliului. În altă ordine de idei,
Consiliul este reprezentantul şi garantul independenţei justiţiei şi
judecătorilor, cărora nu li se poate institui o tutelă din partea unei alte
entităţi statale.
- aparatul administrativ al
Consiliului va fi condus de un secretar general şi un secretar general adjunct
cu activitate permanentă
Ambii vor fi votaţi de plen dintre
judecătorii cu o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător şi grad de
curte de apel. Vechimea presupune experienţă, indispensabilă exercitării unei
asemenea funcţii, iar gradul de curte de apel permite celor doi o relaţie de la
acelaşi nivel de competenţă cu cel al judecătorilor membri ai Consiliului.
1.3. Consiliul Superior al Procurorilor
- instituţia va funcţiona pe aceleaşi baze principiale celor ale C.S.J.
- va fi compus din 11 membri, cu majoritate profesională asigurată din 6
procurori, aleşi numai de la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel;
membri de drept vor fi procurorul general al parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
şi ministrul justiţiei, iar societatea civilă va avea trei membri desemnaţi de
celelalte autorităţi statale, guvern, parlament şi preşedinte.
- activitate nepermanentă, cu
excepţia preşedinte ales anual dintre cei 6 procurori şi vicepreşedinte, ales
anual dintre cei 6 procurori şi cei trei reprezentanţi ai societăţii civile.
- vot deschis
- reducerea competenţelor doar la
cariera procurorilor
- mandatul membrilor va fi de 3 ani, fără posibilitatea reînnoirii
- aparatul administrativ al
Consiliului va fi condus de un secretar general şi un secretar general adjunct
cu activitate permanentă, aleşi dintre procurorii cu o vechime minimă de 10 ani
în funcţia de procuror şi grad de parchet de pe lângă curtea de apel.
2. Institutul Naţional al Judecătorilor şi Institutul Naţional
al Procurorilor
Vor fi două instituţii desprinse din
actualul Institut Naţional al Magistraturii, motiv pentru care înfiinţarea lor
nu va prilejui alte eforturi decât cele de reorganizare a actualei structuri şi
vor funcţiona în coordonarea celor două Consilii, al judecătorilor şi respectiv
al procurorilor. Activitatea celor două instituţii se va desfăşura în acelaşi
sediu, actual al I.N.M. cu exploatarea comună a actualelor dotări specifice ale
I.N.M. Existenţa lor juridică separată va da posibilitatea fiecărei profesii în
parte, judecători şi procurori, de a-şi previziona o strategie proprie de
resurse umane, de accedere în profesie, pregătire iniţială, pregătire continuă,
specializări diferite şi vor marca încă de la accederea în profesie necesara
distincţie dintre profesia de judecător şi cea de procuror.
Având în vedere că ambele profesii
sunt chemate să asigure o desfăşurare imparţială a actului de urmărire penală,
pentru procurori şi a actului de justiţie pentru judecători, cele două
instituţii vor trebui să respecte anumite exigenţe comune.
2.1. Vor fi conduse de un director şi
un director adjunct desemnaţi de fiecare dintre cele două Consilii, dintre
judecătorii, respectiv procurorii cu grad profesional cel puţin de curte de
apel(parchet corespunzător), pe un mandat de trei ani, reînnoibil. Gradul minim
de curte de apel asigură necesara experienţă profesională a celui ce îşi asumă
coordonarea pregătirii tinerilor judecători şi procurori şi evită acele
situaţii, întâlnite în timp la Institutul Naţional al Magistraturii, în care
directorii aleşi conjunctural pe bază de afinităţi altele decât cele
profesionale, nu numai că nu erau în măsură să impună prin statura lor
profesională, dar aveau ei înşişi nevoie de acumulări profesionale care să le
justifice prezenţa la conducerea unei instituţii de pregătire a
magistraţilor(de exemplu Mihai Selegean în perioada 2005-2006, care deţinea
funcţia de consilier juridic în M.J.).
Calitatea de magistrat a celor doi
directori se impune pentru a evita situaţii anterioare în care I.N.M. a fost
condus de cadre didactice din învăţământul superior juridic. Două sunt
argumentele care impun prezenţa doar a magistraţilor la conducerea celor două
institute: pe de o parte, aceste institute nu constituie o prelungire a
studenţiei, a pregătirii teoretice de genul unor cursuri postuniversitare care
să justifice prezenţa profesorilor, iar pe de altă parte profesorii
universitari practică de regulă şi avocatura şi din această perspectivă
ascendentul pe care inevitabil îl dobândesc în raport cu viitorii magistraţi
este neoportun.
2.2.Institutele vor fi coordonate
fiecare de câte un Senat compus din director şi director adjunct şi 5
judecători desemnaţi de Consiliul
Superior al Judecătorilor/Procurorilor dintre judecătorii/procurorii cu vechime
minimă în funcţia de judecător/procuror
de 10 ani şi grad profesional minim de curte de apel, pentru un mandat de 1 an,
fără posibilitatea reînnoirii. Activitatea membrilor Senatului este
nepermanentă. Am argumentat mai sus nevoia numirii în funcţii de decizie sau
didactice a unor judecători/procurori cu experienţă, care să poată impune prin
statura lor profesională acumulată în timp. Mandatul este de numai un an şi nu
poate fi reînnoit pentru a crea premisele atragerii unui număr cât mai mare de
judecători şi procurori în procesul de formare a viitorilor magistraţi şi de
familiarizare a judecătorilor/procurorilor şi cu alte domenii conexe
activităţii lor din instanţe şi parchete.
2.3. Toate cadrele didactice care,
într-o formă sau alta vor contribui la formarea viitorilor magistraţi
judecători şi procurori vor fi la rândul lor judecători şi procurori, cu grad
minim de curte de apel ori de parchet corespunzător, motivaţia fiind aceeaşi
expusă la punctul 2.1.
2.4. Pregătirea curentă a auditorilor
de justiţie se va desfăşura, spre deosebire de cea prezentă, nu la sediul
institutelor, ci la judecătoriile şi parchetele în raza cărora se află
domiciliile auditorilor de justiţie. Avantajele sunt multiple: ar prevala
pregătirea concretă practică la instanţe şi parchete în faţa unei formale şi
ineficiente acumulări teoretice în prezent; ar fi eliminate costurile cu
cazarea auditorilor; s-ar asigura menţinerea auditorilor în mediul lor familial
şi social; s-ar elimina costurile cu formatorii de la institute, fiecare
ducându-se spre profesia lui(judecător, procuror, consilieri). Dezavantaje nu
există, pregătirea auditorilor derulându-se pe baza unei programe unice pentru
toţi auditorii, separat desigur pentru judecători faţă de procurori, cu evaluări
periodice la sediul institutelor.
Repetăm cu acelaşi risc al detaliului
excesiv pentru o normă constituţională, că prevederile de mai sus este necesar
a fi protejate constituţional, plecând nu doar de la nevoia unei stabilităţi
temporale a modului de accedere în profesia de judecător şi cea de procuror,
bază a unei strategii reale de resurse umane în sistemul de justiţie pe termen
mediu şi lung, dar şi de la evitarea unor derapaje legislative şi de
transformare a accesului în justiţie într-un teren de manifestare a unor
euforii păguboase aşa cum s-a întâmplat cu Legea nr. 247/2005.
3. Şcoala Naţională de Grefieri va funcţiona cu costuri
substanţial reduse faţă de forma actuală, pe aceeaşi structură a celei din
prezent, dar în subordinea Ministerului Justiţiei. Similar Institutelor de
judecători şi de procurori, va fi condusă de un director şi un director
adjunct, numiţi de ministrul justiţiei, dintre grefierii cu studii superioare
încadraţi ca nivel profesional, cel puţin la nivelul curţilor de apel. Activitatea
Şcolii va fi coordonată de un Colegiu compus din director şi director adjunct
şi 5 membri: un reprezentant judecător desemnat de Consiliul Superior al
Judecătorilor, un reprezentant procuror desemnat de Consiliul Superior al
Procurorilor, un reprezentant al grefierilor din instanţele de judecată
încadrat la nivelul curţilor de apel, un
reprezentant al grefierilor încadrat la nivelul parchetelor de pe lângă curţile
de apel şi un reprezentant al
Ministerului Justiţiei, desemnaţi prin ordin al ministrului justiţiei. Mandatul
membrilor Colegiului este de 1 an, fără posibilitatea reînnoirii. Activitatea
membrilor Colegiului este nepermanentă. Argumentele sunt similare celor expuse
pentru Institutele de magistraţi, componenţa Colegiului asigurând necesara
reprezentare a categoriei profesionale a grefierilor în actul de decizie ce îi
priveşte direct.
Concursurile de accedere în Şcoala
Naţională de Grefieri, pregătirea iniţială a cursanţilor, pregătirea continuă a
grefierilor aflaţi în funcţie se vor desfăşura conform aceluiaşi tipar al
Institutelor, la instanţele şi parchetele în raza cărora se află domiciliile
cursanţilor, pe baza unei curricule comune şi evaluări periodice la sediul
S.N.G. Concursurile de accedere directă în profesia de grefier vor fi
organizate descentralizat la nivelul fiecărei curţi de apel ori parchetul
corespunzător. Deşi atipic şi oarecum forţat, apreciem că S.N.G. în forma
propusă, este oportun a fi consacrată constituţional pentru a asigura acea
indispensabilă stabilitate a tuturor factorilor ce concură, profesional şi
administrativ, la derularea propriu-zisă a actului de justiţie şi pentru a
evita probabilele destabilizări ale sistemului(de exemplu greve ale
grefierilor), generate fie de greşit înţelese năzuinţe ale lor spre o
nedefinită independenţă profesională, fie de instigări la destabilizare ale
diverşilor factori decidenţi conjunctural, bazate pe drepturi suplimentare,
„libertate” în raport cu conducerile instanţelor şi parchetelor, etc.
4. Inspecţia judiciară va fi concepută pe acelaşi
tipar de separare a profesiei de judecător de cea de procuror, rezultând câte o
Inspecţie judiciară pe lângă fiecare dintre cele două Consilii, cu bugete şi
aparate administrative proprii. Nu există costuri, noile instituţii urmând să
se desprindă din Inspecţia judiciară care în prezent are competenţe comune
pentru judecători şi procurori, existând avantajul de necontestat al unei
eficienţe sporite prin specializarea noilor instituţii fiecare pentru domeniul
său, instanţe respectiv parchete.
Competenţa Inspecţiei nu va fi una
limitată la aspecte represive, disciplinare, ci va viza şi identificarea
disfuncţiilor sistemului dincolo de vina individuală, pe care va avea obligaţia
să le semnaleze. Ca o consecinţă a acestor exigente competenţe analitice,
inspectorii vor fi recrutaţi dintre judecătorii cu experienţă, nu doar cu grad
minim de curte de apel sau parchet corespunzător, ci şi cu un stagiu minim la
acest nivel. Inspectorii sunt independenţi în activitatea lor specifică şi se
supun numai legii, dar vor avea obligaţia la rândul lor să respecte
independenţa profesională a celor cercetaţi, judecători sau procurori.
Persoanele cercetate vor avea recunoscut dreptul de a contesta actele întocmite
de inspectori, în faţa Consiliului. Inspectorii răspund disciplinar pentru
eventuale abateri, admiterea unei acţiuni disciplinare împotriva lor,
indiferent de sancţiunea aplicată, echivalând de drept cu pierderea calităţii
de inspector. Acţiunea disciplinară împotriva inspectorului poate fi pornită atât
de inspectorul general, conducătorul administrativ al inspectorilor, cât şi de
2/3 din numărul membrilor Consiliului, inclusiv împotriva inspectorului
general, ca o formă de garanţie a legalităţii activităţii inspectorilor din
cadrul Inspecţiei, încadraţi în acele funcţii tocmai prin votul membrilor
Consiliului. Proporţia de 2/3 apreciem că asigură la rîndul său o garanţie
pentru independenţa inspectorului în activitatea sa în raport cu cei ce l-au
numit în funcţie.
5. Modificarea structurii Capitolului 6 – Autoritatea judecătorească
Pot fi avute în vedere două ipoteze.
a. Într-o primă ipoteză, aşa
cum am argumentat deja, acest capitol constituţional va fi menţinut ca atare,
dar conceput prin prisma unei simetrii instituţionale a tandemului instanţe –
parchete, ceea ce va avea drept consecinţă dispariţia ca structură a Ministerului
Public, aşa cum este acesta conceput în actuala configuraţie constituţională,
un hibrid profesionalo-administrativ, ale cărei structuri şi competenţe sunt
confuze prin raportare la cele ale Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
Se va proceda la o necesară disociere
între instituţia profesională Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., pe de o parte şi
structurile administrative ale Ministerului Public( direcţii, servicii,
birouri, etc), care acum funcţionează similar celor din Ministerul Justiţiei.
Va rezulta în urma acestui proces o entitate profesională ce va constitui
pentru procurori ceea ce Î.C.C.J.
reprezintă pentru judecători, entitate ce va funcţiona pe lângă Î.C.C.J., în aceleaşi condiţii în care celelalte parchete
funcţionează pe lângă judecătorii, tribunale şi respectiv, curţi de apel.
Structura administrativă existentă
acum a Ministerului Public va fi regândită, cum arătam, sub forma
constituţională a unui C.S.M. al procurorilor ce va gestiona exclusiv cariera
procurorilor şi care va garanta
independenţa profesională a acestora.
Va rezulta în cuprinsul Capitolului 6
o configuraţie cu Secţiuni distincte: Instanţele
de judecată, existentă şi în prezent, Parchetele
de pe lângă instanţele de judecată, ce o va înlocui pe cea prezentă
denumită Ministerul Public, alte două
Secţiuni referitoare la Institutul Naţional al Judecătorilor şi respectiv Institutul
Naţional al Procurorilor, o Secţiune privind Şcoala Naţională de Grefieri, câte o Secţiune consacrată Statutului judecătorilor şi respectiv procurorilor, precum şi câte o Secţiune
privind Inspecţia judiciară a
instanţelor, respectiv parchetelor.
b. Într-o a doua ipoteză se
poate lua în considerare separarea Capitolului 6 în două Capitole distincte.
Un Capitol va fi destinat instanţelor de
judecată, statutului judecătorilor şi instituţiilor destinate acestora
exclusiv((Consiliul Superior al
Judecătorilor, Institutul Naţional al
Judecătorilor, Inspecţia judiciară a instanţelor) sau cu precădere(Şcoala Naţională de Grefieri) şi
intitulat chiar în acest fel, Instanţele de judecată.
Un alt Capitol va fi destinat parchetelor de pe lângă instanţele de judecată,
statutului procurorilor şi instituţiilor destinate acestora(Consiliul Superior al Procurorilor, Institutul
Naţional al Procurorilor şi Inspecţia judiciară a parchetelor) şi intitulat
desigur, Parchetele de pe lângă instanţele de judecată.
Diferenţa conceptuală majoră dintre
cele două ipoteze este că în cea de a doua situaţie cele două profesii,
judecător şi procuror, precum şi instituţiile aferente nu se vor mai afla sub
umbrela comună a Autorităţii
judecătoreşti, ceea ce va delimita şi mai clar disocierea statutului celor
două categorii profesionale şi apartenenţa lor la două structuri constituţionale
distincte.
Structural şi conceptual, din
perspectiva respectării unui eventual principiu al obligaţiei de includere a
tuturor instituţiilor sub umbrela uneia dintre cele trei puteri în Stat,
apreciem că nu ar fi o inovaţie, pentru că de exemplu Avocatul poporului ori
Curtea Constituţională nu sunt incluse formal într-o astfel de apartenenţă. În
acelaşi timp vom constata că reglementarea în două Capitole distincte a
instanţelor, respectiv parchetelor nu ar încălca actuala repartizare a Autorităţii judecătoreşti la Titlul III – Autorităţi
publice, ci doar ar puncta necesara disticţie între cele două segmente
instituţionale şi profesiile ce le deservesc.
II.Obiective
privind statutul judecătorilor
1. Întreaga carieră profesională a judecătorului, de la accederea în
funcţie până la eliberarea din funcţie prin pensionare, se va situa sub
autoritatea exclusivă a Consiliului Superior al Judecătorilor.
În parte acest deziderat a fost
asigurat şi prin actualele prevederi constituţionale, cu excepţia acelor
inedite interpretări generate de confuziile, voite sau nu, apărute în practica
instituţională recentă şi generate de ambiguitatea terminologică a unor
formulări constituţionale şi legale, referitoare în principal la interpretarea
termenului de numire în raport cu cel
de promovare.
Acceptarea
acestui tranşant principiu ar evita şi neoportunele conflicte
interinstituţionale apărute în practică şi ar preveni eventuale viitoare
derapaje legislative, asemănătoare celui cuprins în art. 33 alin.11 din Legea nr.
303/2004, ce permite preşedintelui, fără nicio argumentaţie din partea
legiuitorului, să refuze o singură dată(de ce o singură dată şi nu de două, sau
de trei ori?), motivat, propunerile C.S.M. de accedere în profesie a unor
persoane, text ce acum îi conferă omului politic preşedintele, rol activ,
decisiv şi discreţionar chiar(din perspectivă argumentativă),
în numirea în funcţie a unui judecător independent.
Se va elimina
astfel orice fel de „contribuţie”, fie ea şi formală a preşedintelui
României(ori a altei entităţi externe sistemului) în procesul de numire sau
promovare a judecătorilor şi odată cu aceasta şi posibilitatea factorului
politic de a influenţa sau doar şicana cariera unui judecător, hotărâtă de
forul său profesional
şi decurgând din aceasta, de a obstrucţiona ori bloca mecanisme instituţionale,
un exemplu foarte actual fiind blocarea procesului de numire în funcţii de
conducere la vârful parchetelor centrale.
2. Accederea în profesia
de judecător sau procuror va fi posibilă numai pe bază de concurs,
organizat la nivel naţional, de cele două Institute.
3. Stabilirea unei vârste minime pentru dobândirea calităţii de
auditor de justiţie şi a unei vârste
minime de accedere în profesia de judecător sau procuror, pe baza
considerentelor ce vor fi dezvoltate în continuare, la subpunctele 5 şi 6.
4.Statuarea principiului
constituţional al evoluţiei profesionale concurenţiale din treaptă în treaptă
de la judecătorie până la curtea de apel inclusiv
Deşi aparent
excesiv, acest principiu se impune a fi consacrat constituţional pentru a
preveni iniţiative legislative conjuncturale, asemănătoare celor prevăzute de
art. 75 şi art. 87 din Legea nr. 304/2004, adoptate prin Legea nr. 247/2005 şi
care au afectat grav procesul de selecţie, pregătire şi promovare în rândul
procurorilor, texte ce au permis ca
procurori cu grad profesional de parchet aferent judecătoriei să fie
„deplasaţi” la nivelul structurilor centrale ale Parchetului General, pe baza
unui „interviu”, prin ordin al procurorului general.
Este adevărat că atari anomalii au fost adoptate doar cu privire la procurori,
dar, în lipsa unei interdicţii sau reglementări exprese de natură
constituţională, astfel de „iniţiative gospodăreşti” pot fi oricând adoptate şi
în legătură cu judecătorii în circumstanţe
vulnerabile ale sistemului şi în condiţii de interese conjuncturale de grup şi
putere decizională politică. Atari „oportunităţi” trebuie evitate.
5. Stabilirea unui stagiu minim de activitate pentru fiecare grad de jurisdicţie, ca o
condiţie a promovării. În succesiunea legilor de
organizare judecătorească adoptate după anul 1990, vechimea necesară promovării
în funcţie a fluctuat, urmând probabil, viziunea fiecărui legiuitor şi
guvernant care a condus România în această perioadă, de la durate cuprinse
între 4 ani,
6 ani, 8 ani şi 5
ani pentru
promovarea în funcţie de executie la tribunale sau parchete corespunzătoare;
10 ani, 6 ani, 12 ani pentru
promovarea în funcţie de execuţie la curtea de apel şi parchetul corespunzător.
Fluctuaţia frecventă
şi în limite dintre cele mai diverse ca întindere în timp a stagiului pe care
fiecare legiuitor a înţeles să îl consacre, în funcţie de interese de moment
sau de grup, sau de conjunctură politică, a generat o evoluţie haotică a
resurselor umane în sistemul instanţelor şi parchetelor, făcând posibilă de
exemplu promovarea unor judecători cu vârsta de doar 35 ani la Î.C.C.J., în
condiţiile în care în Germania începând cu vârsta de 35 ani judecătorul are
dreptul teoretic să promoveze numai la tribunal.
Tocmai pentru a asigura o stabilitate pe termen lung şi o predictibilitate a
procesului de gestionare a resurselor umane, pentru a crea premisele de
concepere a unei strategii reale, nu formale, în acest sensibil domeniu al
resurselor umane şi pentru a ţine sub control echilibrul dintre cei primiţi în
profesie şi cei care o părăsesc prin pensionare, cel puţin pentru toate acestea
norma constituţională trebuie să cuantifice un stagiu minim de parcurs în
fiecare grad de jurisdicţie.
6. Stabilirea unei vârste minime de promovare
Propunerea se bazează în principiu pe
aceleaşi considerente invocate pentru stagiul de vechime.
7. Promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe baza
principiului meritocraţiei evolutive a carierei profesionale a judecătorului
Cu excepţia unei scurte perioade interbelice în care au funcţionat
tabelele de promovare ce presupuneau o evaluare în timp a candidatului pentru
funcţia de judecător la instanţa supremă, toate celelalte reglementări legale
au adoptat varianta deciziei subiective de promovare, fie că acest fapt s-a
concretizat la nivelul regelui, al ministrului justiţiei, al unei entităţi
politice ori al uneia profesionale, sub presiunea ori influenţa unor
conjuncturi de putere politică, prietenii, simpatii, obedienţă, rudenie, etc.
Cu o singură excepţie,
promovarea la instanţa supremă nu a fost consacrată constituţional ca entitate
de sine stătătoare şi s-ar pune întrebarea de ce am face-o acum.
În sistemul adoptat prin Legea nr.
92/1992 de organizare judecătorească propunerea de promovare a judecătorului la
instanţa supremă aparţinea ministrului justiţiei. Acesta, fără deosebire de
titularul postului, a fost permanent acuzat că, om politic fiind, promovează
interesele partidului din care face parte şi îi îndatorează astfel pe cei
promovaţi în faţa factorului politic. Membrii C.S.M. care funcţionau conform
aceleiaşi legi nr 92/1992 şi care votau propunerile ministrului erau acuzaţi de
obedienţă, în condiţiile în care cariera lor profesională depindea legal de
ministru, iar votul era deschis, nu secret, permiţând ministrului care prezida
şedinţa C.S.M. să constate cine i-ar refuza propunerile. Ulterior, în sistemul
Legii nr. 317/2004 privind C.S.M., când competenţa de promovare aparţinea
exclusiv membrilor Consiliului, aceştia au fost acuzaţi de subiectivism şi
discreţionarism, de lipsa oricăror criterii obiective de promovare, în
condiţiile în care niciuna dintre hotărârile prin care admiteau ori îi
respingeau pe candidaţi nu a fost motivată. Încercările de a reglementa o procedură
minim obiectivă au generat alte consistente nemulţumiri referitoare la
componenţa şi competenţa comisiilor de examinare, la conţinutul şi relevanţa
probelor de examinare şi s-au dovedit a fi
în final lipsite aproape total de eficienţă.
Expunerea de mai sus conduce credem
spre o naturală concluzie şi anume că se impune schimbarea radicală a modului
în care a fost şi este concepută principial promovarea judecătorilor la
instanţa supremă. Acest imperativ presupune înlocuirea actualului sistem de promovare efectivă cu sistemul recunoaşterii gradului profesional. Sistemul
actual, descris mai sus, presupune o evaluare de moment, cu toate neajunsurile
amintite şi deplasarea candidatului
câştigător în structura instanţei
supreme. Sistemul ce îl propunem presupune doar o constatare a îndeplinirii de
către candidat într-un timp dat, a unor exigenţe profesionale, deontologice,
civice, etc. şi ca o consecinţă a acestei constatări, candidatului i se
recunoaşte fără alte formalităţi sau condiţionări, gradul de instanţă supremă.
Tot ca o deosebire faţă de sistemul actual, recunoaşterea gradului nu implică
prin ea însăşi şi deplasarea efectivă a candidatului în structura instanţei
supreme, operaţiune ce poate fi dispusă ulterior prin transfer, în condiţiile
legii.
Sistemul propus poate fi valorificat
în două modalităţi.
O primă modalitate, concepută ca o
recompensă adresată acelor judecători cu o activitate de cel puţin 25 ani numai
în funcţia de judecător, notaţi cu calificativul maxim, fără sancţiuni
disciplinare, încadraţi de cel puţin 5 ani la curtea de apel, deţinători ai
titlului ştiinţific de doctor în drept şi autori de publicaţii ştiinţifice de
drept. Îndeplinirea acestor condiţii de către judecător dă dreptul acestuia şi
instituie o obligaţie corelativă gestionarului carierei judecătorului, de
recunoaştere a gradului de judecător de instanţă supremă. Va fi practic o
premiere pentru întreaga activitate a judecătorului la nivel de top.
O a doua modalitate, care nu o
exclude pe prima, presupune înscrierea anuală a unui număr de judecători cu
grad de curte de apel pe un tabel de promovare, ceea ce presupune acordul lor
de a se supune într-o perioadă dată, unor severe verificări profesionale, dar
nu numai. La sfârşitul acestei perioade, ce poate fi de 2-5 ani, în condiţiile
unei evoluţii constant corespunzătoare parametrilor impuşi de verificarea
căreia i s-a supus, candidatului i se comunică, fără alte formalităţi,
dobândirea gradului de instanţă supremă.
Caracteristic şi esenţial ambelor
forme de mai sus este lipsa unui moment anume, decisiv, în care cineva influent
temporal să poată decide subiectiv promovarea ori să fie suspicionat în acest
sens. Promovarea devine astfel un proces obiectiv, derulat într-un timp
suficient de lung încât să asigure şi certitudinea calităţii profesionale şi
caracteriale a celui promovat, dar şi să înlăture tentaţiile conjuncturale de
subordonare şi/sau îndatorare a judecătorilor celui mai înalt for de justiţie
din partea puternicilor zilei.
Având în vedere că nu presupune decât
avantaje pe toate planurile şi înlătură numeroasele derapaje constatate în timp
în această materie, credem că nu există impedimente în consacrarea noului
sistem, cu următoarele precizări:
a. Procedura de dobândire a gradului
de judecător la instanţa supremă este deschisă judecătorilor şi numai judecătorilor, cu excluderea oricăror alte
categorii profesionale indiferent care ar fi acelea.
b. Dobândirea gradului de judecător
la instanţa supremă constituie ultima
etapă de evoluţie a unei cariere începute cu examenul de capacitate al
judecătorului şi continuată gradual prin parcurgerea concurenţială a tuturor
gradelor de jurisdicţie până la curtea de apel inclusiv.
c.Candidaţii trebuie să deţină gradul de judecător de curte de apel şi
să fi activat o perioadă minimă la
acest nivel
d. Instituirea unei vârste minime a candidatului, pentru a
asigura un circuit continuu al judecătorilor la instanţa supremă, prin
echilbrul raportului accedere-pensionare.
Asumându-ne riscul deja enunţat al
excesului de detalii, considerăm că tezele de mai sus este oportun a fi
protejate constituţional.
Stabilitatea constituţională a unor
astfel de prevederi ar genera efecte cel puţin dublu benefice: pe de o parte ar
curma din start, repetăm, orice tentaţie a unor puternici ai zilei de a legifera
rapid, prin metoda cunoscută deja a angajării răspunderii guvernamentale, în
sensul promovării obediente şi subiective a unor ţinte deja identificate, iar
pe de altă parte ar crea acea siguranţă şi acel deziderat profesional pentru
judecătorii de carieră de a evolua continuu, consecvent, loial şi onest
sistemului, polivalent în plan ştiinţific, fără grija, nevoia ori tentaţia de a
se face plăcuţi la un moment dat decidenţilor zilei pentru a fi recunoscuţi
valoric. Până la urmă, promovarea unor valori reale certificate de timp şi
rezultate concrete, într-o societate bulversată zilnic de tot felul de ierarhii
valorice dintre cele mai bizare, ar fi chiar oportună ca bază de plecare în
procesul de (re)construcţie a unui sistem de valori autentice, fie ele instituţionale,
fie umane, cu referire în speţă la sistemul de justiţie.
8. După pensionare, judecătorii cu grad de instanţă supremă vor fi
primiţi la cerere, fără concurs sau
alte formalităţi, în barourile de avocaţi
din raza de domiciliu. Propunerea pare a fi profund partizană venind din
partea unui judecător, dar nu este, ci se bazează pe experienţe de notorietate
cu vizibil impact negativ asupra independenţei reale personale a judecătorului.
Este de necontestat că numeroşi judecători şi procurori, fie după pensionare
pentru limită de vârstă, fie după pensionarea anticipată, au optat pentru
practicarea avocaturii. În prezent accesul în avocatură pentru foştii
magistraţi nu diferă cu nimic în raport cu alţi doritori să exercite această
profesie, motiv pentru care foştii magistraţi ar trebui să se supună unor
draconice examene concurenţiale, dar şi unor referinţe din partea baroului
local. Chiar dacă acceptând că în plan concret bunăvoinţa decanului ori a
avocaţilor din conducerea baroului nu pot influenţa admiterea sau respingerea
fostului magistrat în avocatură, în plan subiectiv subconştient magistratul în
activitate va fi tentat la concesii mai mult sau mai puţin vizibile şi decisive
într-o cauză, faţă de cei care într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat
vor fi, la rândul lor mai maleabili cu cererea magistratului pensionar de a
practica avocatura. Este o formă tacită, dar cunoscută, de exercitare implicită
a unei presiuni asupra magistratului în funcţie şi de care acesta ar fi
protejat dacă dreptul său de a practica avocatura, după o carieră exemplară
până la vârful ierarhiei judecătoreşti, nu ar mai depinde sub nicio formă de
atitudinea subiectivă a celor pe care îi cenzurează, avocaţii şi mai ales dacă
această garanţie de continuare a activităţii după pensionare ar fi consacrată
la nivelul cel mai sigur, cel constituţional. În altă ordine de idei,
caracterul restrictiv al accesului în avocatură pentru foştii magistraţi, poate
fi fluturat ca o permanentă recompensă virtuală de către decidenţii baroului
pentru o „bună purtare” a magistratului în diferitele ocazii în care cei doi,
judecător/ versus avocat, se întâlnesc profesional. Aceleaşi considerente şi
condiţii sunt aplicabile şi procurorilor
de la parchetul instanţei supreme.
Iată de ce o atare propunere apreciem
că poate fi consistent avută în vedere. Oricum, opoziţia breslei avocaţilor va
fi neechivocă şi viguroasă, pe de o parte din considerentele de mai sus ce ar
echivala cu pierderea unui atu în raport cu magistraţii, iar pe de altă parte
dintr-un firesc sentiment de îngrijorare, generat de posibila şi probabila
concurenţă profesională pe care foştii magistraţi deveniţi avocaţi o pot face
avocaţilor tradiţionali.
9. Consacrarea constituţională a pensiei de serviciu. Pare a fi tot un privilegiu. Nu
este. Nu vom intra în detaliile tehnice ale acestei instituţii mult blamate în
ultima perioadă. Amintim doar că pensia de serviciu constituie unul dintre
mijloacele stimulative de luptă împotriva fenomenului infracţional, de
stimulare a loialităţii şi onestităţii faţă de sistem, dar este şi parte
componentă a acelui deziderat final al oricărui magistrat, privit sub două mari
direcţii: prima, împlinirea profesională până la gradul maxim de instanţă
supremă, pe care am argumentat-o deja şi a doua, garanţia materială a unei
pensii asigurătoare în cuantum, care să compenseze restricţiile şi
interdicţiile impuse magistratului în timpul activităţii şi să recompenseze o
carieră exemplară într-o profesie supusă permanent tentaţiilor şi presiunilor
ofertante. Categoria profesională a magistraţilor nu este una simpatizată în
sensul de credibilă, în rândul cetăţenilor. De aceea blamarea acestei categorii
de către politicieni, în timpul campaniilor electorale dar şi în afara
acestora, aduce negreşit câştiguri electorale şi de aceea este şi foarte
uzitată. Se impune consacrarea constituţională a pensiei de serviciu, pentru că
şantajul la adresa magistraţilor se poate manifesta nu doar la nivel
individual, ci şi colectiv, prin actul legiferării, iar vremea sloganului „venituri
şi pensii nesimţite”, lansat populist de guvernanţii anilor 2010-2011 la adresa
magistraţilor, nu este chiar atât de departe pentru a fi uitată. Protecţia
constituţională a pensiei de serviciu ar evita astfel de situaţii ori tentaţii.
Magistratul va pierde dreptul la pensia de serviciu dacă este condamnat pentru
fapte penale în legătură cu exerciţiul profesiei sale, prevedere firească în
condiţiile în care săvârşirea de către magistrat a unei infracţiuni în legătură
cu serviciul goleşte de conţinut toate argumentele aduse în sprijinul
instituţiei pensiei de serviciu. Şi această prevedere va trebui consacrată la
nivel constituţional.
10. În consideraţia
competenţelor exclusive dar limitate ale celor două Consilii cu privire numai
la cariera profesională a judecătorilor şi procurorilor, se va statua că Î.C.C.J. va gestiona cariera profesională a
magistraţilor asistenţi.
III.Obiective
privind statutul procurorului
Considerentele avute în vedere în
legătură cu principiile ce vor sta la baza activităţii judecătorului şi a
carierei sale profesionale sunt aplicabile şi statutului procurorului. Acesta
va beneficia de independenţă în activitate, activitatea sa va fi derulată pe
baza principiului legalităţii şi imparţialităţii, iar cariera sa profesională
va fi gestionată exclusiv de forul profesional al Consiliului Superior al
Procurorilor, instituţie replică a Consiliului Superior al Judecătorilor.
IIV. Alte
obiective
-
desfiinţarea instanţelor
militare
Într-un studiu comparativ
nepublicat, întocmit de Direcţia Instanţelor Militare din Ministerul Justiţiei,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul
Apărării Naţionale, în anul 2004,
a fost susţinută opinia menţinerii categoriei
profesionale a magistraţilor militari, argumentat de faptul că „justiţia
militară a fost creată din nevoia stabilirii unor limite şi standarde de
conduită pentru militari”, iar „funcţionarea justiţiei militare este impusă de
necesitatea menţinerii disciplinei militare într-o varietate de situaţii pe
timp de pace şi război”, considerându-se „firesc şi necesar ca militarii care
săvârşesc încălcări ale legilor şi regulamentelor militare să fie cercetaţi şi
judecaţi de specialişti care cunosc viaţa ostăşească şi care, dată fiind
pregătirea militară şi juridică, sunt în măsură să ia cele mai adecvate măsuri
pentru sancţionarea faptelor penale”. Autorii
studiului au invocat în sprijinul opiniei exprimate şi argumente de drept
comparat, menţionând că ţări cu tradiţie democratică (Statele Unite ale
Americii, Italia, Spania, Ungaria, Cehia, Marea Britanie) au acceptat şi
promovat justiţia militară şi, implicit, magistratul militar.
Două sunt categoriile de
argumente pe care la aducem în combaterea punctului de vedere de mai sus.
a. eficienţa activităţii instanţelor militare
Existenţa categoriei
profesionale a magistraţilor militari în România anilor 2000, este neoportună
în raport de eficienţa activităţii depuse în
condiţiile reducerii constante a competenţelor ce revin instanţelor şi
parchetelor militare. Este relevant să amintim doar că în România, numărul de
cauze aflat pe rolul instanţelor militare este de-a dreptul simbolic în raport
cu instanţele omoloage civile şi că la nivelul Curţii Militare de Apel există
doar şapte posturi de judecător militar,
la nivelul Tribunalului militar teritorial Bucureşti şase posturi, câte cinci
posturi la Tribunalele
militare Bucureşti şi Cluj şi câte patru posturi la Iaşi şi Timişoara şi că la
fiecare instanţă două dintre aceste posturi sunt posturi de conducere. În
acelaşi context amintim că din nevoia de eficientizare a activităţii
instanţelor civile cu număr redus de judecători şi cauze, au fost întocmite
studii
din care rezultă necesitatea desfiinţării acestora, sau transformarea lor în
sedii secundare ale unor instanţe cu volum mare de activitate.
b. credibilitatea instituţională a magistraţilor militari
Conform art. 73 alin. 4 din
Legea nr. 303/2004 „judecătorii şi procurorii militari sunt militari activi şi
au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate”. Pe de o
parte judecătorul şi procurorul militar trebuie să fie imparţiali în calitatea
lor de magistraţi. Acest deziderat vine în contradicţie flagrantă cu principiul
subordonării ierarhice a militarului magistrat, iar armonizarea celor două
calităţi este cu atât mai puţin credibilă cu cât drepturile
salariale ale magistraţilor militari provin din bugetul Ministerului Apărării
Naţionale şi nu al Ministerului Justiţiei [art. 74 alin. (5) din Legea
303/2004].
Din motivele prezentate pe
larg în Varianta III a Proiectului apreciem că se poate discuta asupra
existenţei unor instanţe sau complete specializate formate din magistraţi
militari, dar numai pentru caz de război ori pentru trupele dislocate în teatre
de război din teritorii străine.
-
eliminarea competenţei în
raport de funcţia publică a persoanei şi implicit a competenţelor speciale ale
Î.C.C.J.
În sistemul de drept românesc a fost
perpetuată o anomalie discriminatorie de interpretare a normelor penale în
raport cu cele civile. În materie civilă, egalitatea în faţa legii prevăzută de
art. 16 din Constituţie, este transpusă în fapt şi în drept prin stabilirea
competenţei instanţelor în funcţie de factori obiectivi privind fie valoarea
litigiului, fie natura cauzei, fie urgenţa acesteia, etc., fără deosebire de
calitatea ori funcţia deţinută de părţi în sistemul public, ori de demnităţi
publice.
În materie penală acest firesc
principiu a fost eludat, stabilindu-se prin norme generale sau speciale,
competenţa unor instanţe penale de a judeca anumite fapte nu în funcţie de
gravitatea lor, ori a importanţei valorilor atinse prin săvârşirea
infracţiunii, ci prin calitatea deţinută în sistemul de demnităţi publice a
făptuitorilor. Este de neînţeles din perspectiva unei abordări interpretative
unitare, la nivel principial şi conceptual, de ce un demnitar care a săvârşit o
banală faptă de furt ar trebui judecat de o altă instanţă decât cea competentă
să judece un alt cetăţean care a săvârşit o banală faptă de furt, dar care nu
este demnitar. Ne aflăm în faţa a două ipoteze de lucru la care ne obligă o
interpretare unitară a normei constituţionale amintite: fie acceptăm derogări
legele de competenţă pentru anumite categorii de persoane, dar în acest caz va
trebui să le extindem la toate domeniile dreptului, astfel încât un divorţ de
exemplu în care este implicat un demnitar, să fie judecat de o instanţă
specială, poate chiar cea supremă, situaţie care apare a fi absurdă nu doar la
prima vedere, fie renunţăm la aceste derogări şi acceptăm real, fără excepţii
principiul statuat de art. 16 din Constituţie.
Iată de ce apreciem că în viitoarea
Constituţie, egalitatea în faţa legii va trebui consacrată inclusiv prin
eliminarea competenţei după calitatea persoanei, urmând ca demnitarii să fie
judecaţi în funcţie de faptele în care sunt implicaţi şi nu după funcţia
deţinută. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât actuala revizuire
constituţională vizează şi reorganizarea administrativ-teritorială a României
în regiuni. Nu avem informaţii în acest domeniu, dar previzibil se va proceda
şi la reorganizarea curţilor de apel,
din punct de vedere nu doar al competenţei teritoriale ci şi după materie,
lăsându-i Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa muncii de sinteză,
coordonare şi unificare a practicii judiciare.
Propunere text
Propunerile de modificare a textelor
până la Capitolul
6 – Autoritatea judecătorească sunt comune celor expuse deja în Varianta nr. I
şi, în parte, detaliate argumentativ în Varianta III, motiv pentru care nu vor
fi reluate.
Ghid:
1.
textul italic fără culoare – textul
actual menţinut
2.
textul italic pe fond albastru – propunere de eliminare din
text
3.
textul roşu bolduit italic–
propunere text nou
CAPITOLUL 6
Autoritatea
judecătorească
SECŢIUNEA 1
Instanţele judecătoreşti
ART.
124
Înfăptuirea
justiţiei
(1) Justiţia se înfăptuieşte prin instanţele de judecată, în numele legii.
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(3) Judecătorii sunt independenţi, imparţiali, responsabili şi se supun numai legii.
ART. 125
Statutul judecătorilor
(1) Judecătorii numiţi
de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.
(2) Propunerile de numire, precum şi
promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa
Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
Accederea
în profesia de judecător se poate realiza numai prin concurs, organizat la
nivel naţional de Institutul Naţional al Judecătorilor.
Vârsta
minimă de numire în profesia de judecător este de 28 ani, împliniţi până la
data susţinerii concursului.
Numirea în profesia de
judecător se dispune prin hotărâre a Consiliului Superior al Judecătorilor.
Hotărârea se publică în Monitorul Oficial al României. Judecătorii astfel numiţi
sunt inamovibili, în condiţiile legii.
Promovarea în funcţii de execuţie şi de
conducere, transferarea, detaşarea, delegarea în funcţii de execuţie şi de
conducere şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior
al Judecătorilor, în condiţiile legii sale organice.
Transferarea
judecătorilor este permisă numai în cadrul instanţelor de judecată, pe baza
acordului prealabil al celui transferat şi cu respectarea gradului profesional
corespunzător instanţei la care se dispune transferul.
Detaşarea
judecătorilor se dispune în interesul justiţiei, numai în cadrul instanţelor de
judecată din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, pe baza acordului
prealabil al celui detaşat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător
instanţei la care se dispune detaşarea, la Consiliul Superior
al Judecătorilor, la
Ministerul Justiţiei şi structurile subordonate acestuia, la
o instanţă judecătorească internaţională sau o instituţie internaţională cu
activităţi în domeniul judiciar.
Delegarea
judecătorilor se dispune în interesul justiţiei, numai în cadrul instanţelor de
judecată din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, pe baza acordului
prealabil al celui delegat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător
instanţei la care se dispune delegarea. Delegarea judecătorilor se poate
dispune fără acordul acestora pe o perioadă de cel mult două luni în cursul
unui an calendaristic.
Promovarea
judecătorilor se asigură concurenţial prin parcurgerea fiecărui grad de
jurisdicţie până la curtea de apel inclusiv, cu un stagiu minim de 6 ani
vechime pentru fiecare grad de jurisdicţie.
Vârsta
minimă pentru promovarea judecătorilor este de 32 ani pentru tribunale şi de 40 ani pentru curţile de apel.
Vârsta minimă pentru dobândirea gradului de
judecător de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de 50 ani.
Dobândirea
gradului de judecător de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se asigură pe baza
tabelelor de promovare şi o perioadă de evaluare de 3 ani, în condiţiile legii
organice.
Judecătorii
cu o vechime de 25 ani în profesia de judecător, cu calificativ maxim şi grad
de curte de apel, cu un stagiu minim de 5 ani la curtea de apel, deţinători ai
titlului de doctor în drept şi lucrări de specialitate juridică publicate,
dobândesc gradul de judecător de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la
împlinirea vârstei minime de 55 ani.
După
retragerea din activitate prin pensionare, judecătorii cu grad de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie se vor putea înscrie, la cerere, fără concurs, în
barourile de avocaţi din raza de domiciliu.
La
retragerea din activitate prin pensionare, judecătorii beneficiază de o pensie
de serviciu egală cu 80% din venitul mediu pe ultimul an de activitate.
Judecătorii
pierd dreptul la pensia de serviciu dacă sunt condamnaţi definitiv pentru
infracţiuni săvârşite cu intenţie în legătură cu exercitarea profesiei.
(3) Funcţia de judecător este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământul superior, a funcţiilor onorifice ori a calităţii de membru în cadrul
asociaţiilor nonprofit profesionale, ştiinţifice sau artistice.
(3/1) Cariera profesională a magistraţilor
asistenţi va fi gestionată de Î.C.C.J.
ART.
126
Instanţele judecătoreşti
(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Încadrarea definitivă ori temporară a
instanţelor de judecată, în funcţii de conducere sau de execuţie, se dispune
numai cu judecători care deţin gradul profesional corespunzător instanţei
respective.
(2) Competenţa instanţelor
judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competenţei sale, prevăzută prin lege.
Sintagma „prevăzută
prin lege” este oportună pentru a lăsa posibilitatea ca prin
lege organică să poată fi atraşi în
procesul de unificare a practicii judiciare şi judecători ori structuri special
concepute de la nivelul instanţelor inferioare, mai exact de la curţile de
apel. Din experienţa de până acum s-a constatat că unificarea practicii
judiciare concepută ca o competenţă doar a instituţiilor centrale( Î.C.C.J.,
P.Î.C.C.J.), prin diverse forme(de exemplu recursul în interesul legii, sau mai
nou întrebările preliminare) se desfăşoară greoi, tardiv şi birocratic.
Degrevarea în mare măsură a acestor instituţii de atribuţiile exclusive ale
unificării practicii judiciare, prin cooptarea în forme riguros organizate a
judecătorilor de la curţile de apel ar asigura o sporită garanţie de
profesionalism procesului de unificare, prin numărul sporit de judecători, dar
şi o celeritate consistent mai accentuată a procesului de unificare.
(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege
organică. Organizarea
şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, precum şi statutul judecătorilor
sunt reglementate prin lege organică.
(4/1) Bugetul instanţelor judecătoreşti este
gestionat de Ministerul Justiţiei.
(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare şi de instanţe
militare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate
în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane
din afara magistraturii.
(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor
publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia
celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de
comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt
competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau,
după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.
ART. 127
Caracterul public al dezbaterilor
Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
ART. 128
Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie
(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând
minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa
instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.
(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2),
inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel
încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli
suplimentare pentru cei interesaţi.
(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului,
de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele
penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
ART. 129
Folosirea căilor de atac
Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public Parchetul
pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii.
ART. 130
Poliţia instanţelor
Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor.
SECŢIUNEA a 2-a
Ministerul PublicParchetele de pe
lângă instanţele judecătoreşti
ART. 131
Rolul Ministerului
Public
Parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti
(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societăţii şi Parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor persoanelor.
(2) Ministerul Public Parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti
îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile
legii. Încadrarea definitivă ori temporară a parchetelor
de pe lângă instanţele judecătoreşti, în funcţii de conducere sau de execuţie,
se dispune numai cu procurori care deţin gradul profesional corespunzător parchetului respectiv.
(3) Parchetele
funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a
poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Poliţia judiciară funcţionează în
subordinea parchetelor.
(3/1) Bugetul Parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti este
gestionat de Ministerul Justiţiei.
ART. 132
Statutul procurorilor
(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului
legalităţii şi
al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Accederea
în profesia de procuror se poate realiza numai prin concurs, organizat la nivel
naţional de Institutul Naţional al Procurorilor.
Vârsta
minimă de numire în profesia de procuror este de 28 ani, împliniţi până la data
susţinerii concursului.
Numirea în profesia de
procuror se dispune prin hotărâre a Consiliului Superior al Procurorilor.
Hotărârea se publică în Monitorul Oficial al României. Procurorii astfel numiţi
sunt inamovibili, în condiţiile legii.
Promovarea în funcţii de execuţie şi de
conducere, transferarea, detaşarea, delegarea în funcţii de execuţie şi de
conducere şi sancţionarea procurorilor sunt de competenţa Consiliului Superior
al Procurorilor, în condiţiile legii sale organice.
Transferarea procurorilor
se dispune numai în cadrul unităţilor de parchet, pe baza acordului prealabil
al celui transferat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător
unităţii la care se dispune transferul.
Detaşarea
procurorilor se dispune în interesul justiţiei numai în cadrul unităţilor de
parchet, pe baza acordului prealabil al celui detaşat şi cu respectarea
gradului profesional corespunzător unităţii la care se dispune detaşarea, la Consiliul Superior
al Procurorilor, la
Ministerul Justiţiei şi structurile subordonate acestuia, la
o instanţă judecătorească internaţională sau o instituţie internaţională cu
activităţi în domeniul judiciar.
Delegarea
procurorilor se dispune în interesul justiţiei numai în cadrul unităţilor de
parchet din circumscripţia aceluiaşi parchet de pe lângă curtea de apel, pe
baza acordului prealabil al celui delegat şi cu respectarea gradului
profesional corespunzător unităţii la care se dispune delegarea. Delegarea
procurorilor se poate dispune fără acordul acestora pe o perioadă de cel mult
două luni în cursul unui an calendaristic.
Promovarea
procurorilor se asigură concurenţial prin parcurgerea fiecărui grad de
jurisdicţie până la parchetul de pe lângă curtea de apel inclusiv, cu un stagiu
minim de 6 ani vechime pentru fiecare grad de jurisdicţie.
Vârsta
minimă pentru promovarea procurorilor este de 32 ani pentru parchetele de pe
lângă tribunale şi de 40 ani pentru
parchetele de pe lângă curţile de apel.
Vârsta minimă pentru dobândirea gradului de
procuror de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de 50
ani.
Dobândirea
gradului de procuror de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
se asigură pe baza tabelelor de promovare şi o perioadă de evaluare de 3 ani,
în condiţiile legii organice.
Procurorii
cu o vechime de 25 ani numai în profesia de procuror, cu calificativ maxim şi
grad de parchet de pe lângă curtea de apel, cu un stagiu minim de 5 ani la parchetul
de pe lângă curtea de apel, deţinători ai titlului de doctor în drept şi
lucrări de specialitate juridică publicate, dobândesc gradul de procuror de
Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la împlinirea vârstei
minime de 55 ani.
După
retragerea din activitate prin pensionare, procurorii cu grad de Parchet de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se vor putea înscrie, la cerere, fără
concurs, în barourile de avocaţi din raza de domiciliu.
La
retragerea din activitate prin pensionare, procurorii beneficiază de o pensie
de serviciu egală cu 80% din venitul mediu pe ultimul an de activitate.
Procurorii
pierd dreptul la pensia de serviciu dacă sunt condamnaţi definitiv pentru
infracţiuni săvârşite cu intenţie în legătură cu exercitarea profesiei.
(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior. a
funcţiilor onorifice ori a calităţii de membru în cadrul asociaţiilor nonprofit
profesionale, ştiinţifice sau artistice.
SECŢIUNEA a 3-a
Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor
ART. 133
Rolul şi structura
(1) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor este garantul independenţei
justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor este alcătuit din 11
membri, din care:
a) 6
judecători de la curţile de apel aleşi în
adunările generale ale judecătorilor de la curţile de apel, cu o vechime minimă în
profesia de judecător de 12 ani şi vârsta minimă de 40 ani. şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii,
una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9
judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 3 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti
în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi
morală, cu vârsta minimă de 40 ani. desemnaţi, câte
unul, de către Preşedintele României, Guvernul României, Senat.
aleşi
de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen;
c) ministrul justiţiei, sau în lipsa sa înlocuitorul desemnat şi
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau în lipsa sa înlocuitorul desemnat şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii Judecătorilor este ales pentru un mandat de un
an, ce nu poate fi
reînnoit, dintre judecătorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). Vicepreşedintele
Consiliului Superior al Judecătorilor este ales pentru un mandat de un an, ce
poate fi reînnoit, dintre judecătorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a) şi reprezentanţii
societăţii civile prevăzuţi la alineatul 2 lit.b.
(4) Durata Mandatului membrilor Consiliului
Superior al Judecătorilor
Magistraturii este de 3 ani şi nu poate fi
reînnoit.
Activitatea Consiliului Superior al Judecătorilor
este nepermanentă, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedintelui. Plenul se
întruneşte o dată pe lună şi, în mod excepţional, la solicitarea a cel puţin
2/3 din numărul membrilor. Cvorumul de şedinţă este de 2/3 din numărul
membrilor.
(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii Judecătorilor se iau prin vot nesecret.
Hotărârile
Consiliului Superior al Judecătorilor se pot ataca cu recurs la Î.C.C.J. de
judecătorii ce se consideră vătămaţi într-un drept al lor. Actul atacat este
suspendat de drept.
Hotărârile Consiliului Superior al
Judecătorilor se pot ataca la Curtea
Constituţională de Ministrul Justiţiei şi Avocatul Poporului
dacă depăşesc limitele constituţionale de competenţă recunoscute Consiliului.
În activitatea lor membrii Consiliului
reprezintă interesele justiţiei şi ale tuturor cetăţenilor pentru independenţa
şi buna funcţionare a sistemului
Consiliul Superior al Judecătorilor prezintă
anual un Raport de activitate. La şedinţa de bilanţ a activităţii anuale vor fi
invitaţi să participe Preşedintele României, Primul Ministru şi Preşedinţii
celor două Camere ale Parlamentului României.
(6) Preşedintele
României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care
participă.
Revocarea din funcţie a membrilor aleşi ai
Consiliului nu se poate dispune decât prin hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie la sesizarea Inspectorului general al Inspecţiei judiciare a
instanţelor de judecată sau a 2/3 din membrii Consiliului.
Aparatul
administrativ al Consiliului va fi condus de un secretar general şi un secretar
general adjunct cu activitate permanentă aleşi dintre judecătorii cu grad minim
de curte de apel şi minim 10 ani vechime în profesia de judecător, pentru un
mandat de 4 ani, reînnoibil.
ART. 134
Atribuţii
(1) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor propune Preşedintelui României numeşte în profesie a judecătorii şi a procurorilor, cu excepţia celor definitivi şi numeşte în
funcţie judecătorii
stagiari, în condiţiile legii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor îndeplineşte rolul de instanţă de
judecată, prin secţiile sale,
în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii
stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.
(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii Judecătorilor în materie disciplinară pot fi
atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(4) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor îndeplineşte şi alte atribuţii
stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei
justiţiei. constituţional.
SECŢIUNEA a 4 a
Consiliul Superior al Procurorilor
Rolul şi
structura
(1) Consiliul Superior al Procurorilor este
garantul independenţei profesionale a procurorilor şi a parchetelor de pe lângă
instanţele de judecată.
(2)
Consiliul Superior al Procurorilor este alcătuit din 11 membri, din care:
a) 6
procurori de la parchetele de pe lângă curţile de apel aleşi în adunările
generale ale procurorilor de la parchetele de pe lângă curţile de apel, cu o
vechime minimă în profesia de procuror de 12 ani şi vârsta minimă de 40 ani.
b) 3
reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se
bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, cu vârsta minimă de 40 ani,
desemnaţi, câte unul, de către Preşedintele României, Guvernul României, Senat.
c)
ministrul justiţiei, sau în lipsa sa înlocuitorul desemnat şi procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau în
lipsa sa înlocuitorul desemnat
(3) Preşedintele Consiliului Superior al
Procurorilor este ales pentru un mandat de un an, ce poate fi reînnoit, dintre
procurorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). Vicepreşedintele Consiliului
Superior al Procurorilor este ales pentru un mandat de un an, ce poate fi
reînnoit, dintre procurorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a) şi
reprezentanţii societăţii civile prevăzuţi la alineatul (2) litera b).
(4) Mandatul
membrilor Consiliului Superior al Procurorilor este de 3 ani şi nu poate fi
reînnoit.
Activitatea Consiliului Superior al Procurorilor este nepermanentă, cu
excepţia preşedintelui şi a vicepreşedintelui. Plenul se întruneşte o dată pe
lună şi, în mod excepţional, la solicitarea a cel puţin 2/3 din numărul
membrilor. Cvorumul de şedinţă este de 2/3 din numărul
membrilor.
(5)
Hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor
se iau prin vot nesecret.
Hotărârile
Consiliului Superior al Procurorilor se pot ataca cu recurs la Î.C.C.J. de procurorii
ce se consideră vătămaţi într-un drept al lor. Actul atacat este suspendat de
drept.
Hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor
se pot ataca la Curtea Constituţională
de Ministrul Justiţiei şi Avocatul Poporului dacă depăşesc limitele
constituţionale de competenţă recunoscute Consiliului.
În activitatea lor membrii Consiliului
reprezintă interesele justiţiei şi ale tuturor cetăţenilor pentru independenţa
şi buna funcţionare a sistemului
Consiliul Superior al Procurorilor prezintă
anual un Raport de activitate. La şedinţa de bilanţ a activităţii anuale vor fi
invitaţi să participe Preşedintele României, Primul Ministru şi Preşedinţii
celor două Camere ale Parlamentului României.
Revocarea din funcţie a membrilor aleşi ai
Consiliului nu se poate dispune decât prin hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie la sesizarea Inspectorului general al Inspecţiei judiciare a parchetelor
de pe lângă instanţele de judecată sau a 2/3 din membrii Consiliului.
Aparatul
administrativ al Consiliului va fi condus de un secretar general şi un secretar
general adjunct cu activitate permanentă aleşi dintre procurorii cu grad minim
de parchet de pe lângă curtea de apel şi minim 10 ani vechime în profesia de
procuror, pentru un mandat de 4 ani, reînnoibil.
ART. 134
Atribuţii
(1)
Consiliul Superior al Procurorilor numeşte în profesie procurorii definitivi şi numeşte în funcţie
procurorii stagiari, în condiţiile legii.
(2)
Consiliul Superior al Procurorilor îndeplineşte rolul de instanţă de judecată
în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor, potrivit procedurii
stabilite prin legea sa organică.
(3)
Hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor în materie disciplinară pot fi
atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(4)
Consiliul Superior al Procurorilor îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite
prin legea sa organică, în realizarea rolului său constituţional.
Secţiunea a 5 a
Institutul Naţional al Judecătorilor
Institutul Naţional al Judecătorilor se organizează şi va funcţiona în coordonarea Consiliului
Superior al Judecătorilor.
Conducerea executivă va fi asigurată de un
director şi un director adjunct desemnaţi de Consiliul Superior al
Judecătorilor dintre judecătorii cu vechime minimă în funcţia de judecător de
10 ani şi grad profesional minim de curte de apel, pentru un mandat de 3 ani,
reînnoibil.
Activitatea Institutului va fi coordonată de
un Senat compus din director şi director adjunct şi 5 judecători desemnaţi
de Consiliul Superior al Judecătorilor
dintre judecătorii cu vechime minimă în funcţia de judecător de 10 ani şi grad profesional minim
de curte de apel, pentru un mandat de 1 an, fără posibilitatea reînnoirii. Activitatea
membrilor Senatului este nepermanentă.
Formatorii Institutului Naţional al
Judecătorilor vor fi numiţi de Consiliul Superior al Judecătorilor dintre
judecătorii cu vechime minimă în funcţia de judecător de 10 ani şi grad
profesional minim de curte de apel.
Institutul Naţional al Judecătorilor va
asigura pregătirea iniţială a auditorilor de justiţie judecători şi pregătirea
continuă a judecătorilor în funcţie.
Dobândirea
calităţii de auditor de justiţie judecător se poate realiza numai prin concurs, organizat la
nivel naţional de Institutul Naţional al Judecătorilor, în condiţiile legii.
Vârsta minimă de dobândire a calităţii de
auditor de justiţie este de 26 ani împliniţi până la data susţinerii
concursului.
Stagiul de pregătire al auditorilor de
justiţie este de 2 ani.
Pregătirea practică a auditorilor de justiţie
judecători se va desfăşura la instanţele de judecată în raza teritorială a
cărora îşi au domiciliul auditorii. pe baza unei programe unice elaborată de
Institut.
Evaluările semestriale şi evaluarea finală a
auditorilor de justiţie judecători se vor asigura centralizat la sediul
Institutului.
Stagiul
de pregătire al auditorilor de justiţie se finalizează cu examenul de
absolvire. Examenul de absolvire va fi organizat de Institutul Naţional al
Judecătorilor într-o singură sesiune la nivel naţional pentru fiecare promoţie
de auditori. Promovarea examenului constituie condiţie obligatorie pentru
numirea în funcţia de judecător stagiar. Examenul nepromovat nu poate fi
repetat. Auditorii care nu au promovat examenul de absolvire vor restitui
sumele primite în timpul stagiului cu titlu de indemnizaţie.
Numirea în funcţia de
judecător stagiar se dispune prin hotărâre a Consiliului Superior al
Judecătorilor. Stagiatura are durata de 1 an şi se finalizează cu examenul de
capacitate, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional al Judecătorilor.
Examenul nepromovat se poate repeta o singură dată în sesiunea următoare celei
nepromovate.
Secţiunea a 6 a
Institutul Naţional al Procurorilor
Institutul Naţional al Procurorilor se
organizează şi va funcţiona în subordinea Consiliului Superior al Procurorilor.
Conducerea executivă va fi asigurată de un
director şi un director adjunct desemnaţi de Consiliul Superior al Procurorilor
dintre procurorii cu vechime minimă în funcţia de procuror de 10 ani şi grad
profesional minim de parchet de pe lângă curtea de apel, pentru un mandat de 3
ani, reînnoibil.
Activitatea Institutului va fi coordonată de
un Senat compus din director şi director adjunct şi 5 procurori desemnaţi
de Consiliul Superior al Procurorilor
dintre procurorii cu vechime minimă în funcţia de procuror de 10 ani şi grad
profesional minim de parchet de pe lângă curtea de apel, pentru un mandat de 1
an, fără posibilitatea reînnoirii. Activitatea membrilor Senatului este
nepermanentă.
Formatorii Institutului Naţional al
Procurorilor vor fi numiţi de Consiliul Superior al Procurorilor dintre
procurorii cu vechime minimă în funcţia de procuror de 10 ani şi grad
profesional minim de parchet de pe lângă curtea de apel.
Institutul Naţional al Procurorilor va
asigura pregătirea iniţială a auditorilor de justiţie procurori şi pregătirea
continuă a procurorilor în funcţie.
Dobândirea
calităţii de auditor de justiţie procuror se poate
realiza numai prin concurs, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional
al Procurorilor, în condiţiile legii.
Vârsta minimă de dobândire a calităţii de
auditor de justiţie este de 26 ani împliniţi până la data susţinerii
concursului.
Stagiul de pregătire al auditorilor de
justiţie este de 2 ani.
Pregătirea practică a auditorilor de
justiţie procurori se va desfăşura la parchetele de pe lângă instanţele de
judecată în raza teritorială a cărora îşi au domiciliul auditorii, pe baza unei
programe unice elaborată de Institut.
Evaluările semestriale şi evaluarea finală a
auditorilor de justiţie procurori se vor asigura centralizat la sediul
Institutului.
Stagiul
de pregătire al auditorilor de justiţie se finalizează cu examenul de
absolvire. Examenul de absolvire va fi organizat de Institutul Naţional al
Procurorilor într-o singură sesiune la nivel naţional pentru fiecare promoţie
de auditori. Promovarea examenului constituie condiţie obligatorie pentru
numirea în funcţia de procuror stagiar. Examenul nepromovat nu poate fi
repetat. Auditorii care nu au promovat examenul de absolvire vor restitui
sumele primite în timpul stagiului cu titlu de indemnizaţie.
Numirea în funcţia de
procuror stagiar se dispune prin hotărâre a Consiliului Superior al
Procurorilor. Stagiatura are durata de 1 an şi se finalizează cu examenul de
capacitate, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional al Procurorilor.
Examenul nepromovat se poate repeta o singură dată în sesiunea următoare celei
nepromovate.
Secţiunea a 7 a
Inspecţia Judiciară
a instanţelor de judecată
Supravegherea legalităţii şi eficienţei
activităţii instanţelor de judecată şi a activităţii profesionale a
judecătorilor se exercită prin Inspecţia Judiciară a instanţelor de judecată
Inspecţia Judiciară a instanţelor de judecată
este ordonator principal de credite şi dispune de propriul său aparat
administrativ.
Conducerea
Inspecţiei Judiciare a instanţelor de judecată este asigurată de un inspector
general şi un inspector general adjunct, numiţi de Consiliul Superior al
Judecătorilor, dintre judecătorii cu o vechime minimă de 15 ani în profesia de
judecător, cu un stagiu minim de 5 ani
la curtea de apel, pe un mandat de 4 ani, fără posibilitatea reînnoirii.
Revocarea
din funcţie a inspectorului general şi a inspectorului general adjunct se poate
dispune prin votul a 2/3 din numărul membrilor Consiliului Superior al
Judecătorilor.
Inspecţia
Judiciară a instanţelor de judecată se încadrează cu inspectori, numiţi de
Consiliul Superior al Judecătorilor, dintre judecătorii cu o vechime minimă de
15 ani în profesia de judecător, cu un
stagiu minim de 5 ani la curtea de apel, pe un mandat de 5 ani, fără
posibilitatea reînnoirii.
În
activitatea lor inspectorii sunt independenţi şi supuşi numai legii şi sunt obligaţi să respecte
independenţa judecătorilor.
Actele
întocmite de inspectori pot fi contestate în faţa Consiliului Superior al
Judecătorilor.
Inspectorii
răspund disciplinar pentru activitatea desfăşurată. Acţiunea disciplinară poate
fi iniţiată de inspectorul general al Inspecţiei judiciare sau prin votul a 2/3
din numărul membrilor Consiliului Superior al Judecătorilor. Admiterea acţiunii
disciplinare atrage de drept pierderea calităţii de inspector.
Cel puţin trimestrial, inspectorul general al Inspecţiei
Judiciare a instanţelor de judecată prezintă Consiliului Superior al
Judecătorilor un raport de activitate privind constatările rezultate din
activitatea inspectorilor şi măsurile ce se impun.
Activitatea
şi competenţele stabilite Inspecţiei Judiciare a instanţelor de judecată nu
exclud responsabilităţile ce revin conducerilor instanţelor în asigurarea
legalităţii şi eficienţei activităţii instanţelor de judecată şi judecătorilor.
Secţiunea a 8 a
Inspecţia Judiciară
a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată
Supravegherea legalităţii şi eficienţei
activităţii parchetelor de pe lângă instanţele de judecată şi a activităţii
profesionale a procurorilor se exercită prin Inspecţia Judiciară a parchetelor
de pe lângă instanţele de judecată
Inspecţia
Judiciară a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată este ordonator
principal de credite şi dispune de propriul său aparat administrativ.
Conducerea
Inspecţiei Judiciare a parchetelor de pe
lângă instanţele de judecată este asigurată de un inspector general şi un inspector
general adjunct, numiţi de Consiliul Superior al Procurorilor, dintre
procurorii cu o vechime minimă de 15 ani în profesia de procuror, cu un stagiu minim de 5 ani la parchetul de pe
lângă curtea de apel, pe un mandat de 4 ani, fără posibilitatea reînnoirii.
Revocarea
din funcţie a inspectorului general şi a inspectorului general adjunct se poate
dispune prin votul a 2/3 din numărul membrilor Consiliului Superior al Procurorilor.
Inspecţia
Judiciară a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată se încadrează cu
inspectori, numiţi de Consiliul Superior al Procurorilor, dintre procurorii cu
o vechime minimă de 15 ani în profesia de procuror, cu un stagiu minim de 5 ani la parchetul de pe
lângă curtea de apel, pe un mandat de 5 ani, fără posibilitatea reînnoirii.
În
activitatea lor inspectorii sunt independenţi şi supuşi numai legii şi sunt obligaţi să respecte
independenţa procurorilor.
Actele
întocmite de inspectori pot fi contestate în faţa Consiliului Superior al
Procurorilor.
Inspectorii
răspund disciplinar pentru activitatea desfăşurată. Acţiunea disciplinară poate
fi iniţiată de inspectorul general al Inspecţiei judiciare sau prin votul a 2/3
din numărul membrilor Consiliului Superior al Procurorilor. Admiterea acţiunii
disciplinare atrage de drept pierderea calităţii de inspector.
Cel puţin trimestrial, inspectorul general al Inspecţiei
Judiciare a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată prezintă Consiliului
Superior al Procurorilor un raport de activitate privind constatările rezultate
din activitatea inspectorilor şi măsurile ce se impun.
Activitatea
şi competenţele stabilite Inspecţiei Judiciare a parchetelor de pe lângă
instanţele de judecată nu exclud responsabilităţile ce revin conducerilor
parchetelor de pe lângă instanţele de judecată în asigurarea legalităţii şi
eficienţei activităţii parchetelor de pe lângă instanţele de judecată şi
procurorilor.
Secţiunea a 9 a
Şcoala Naţională de
Grefieri
Şcoala
Naţională de Grefieri se va înfiinţa şi va funcţiona în subordinea Ministerului
Justiţiei.
Conducerea executivă va fi asigurată de un
director şi un director adjunct desemnaţi prin ordin al ministrului justiţiei
dintre grefierii în funcţie cu studii superioare, cu o vechime minimă în
funcţia de grefier de 10 ani şi încadraţi profesional la nivelul curţilor de
apel ori al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau la parchetele corespunzătoare, pentru un mandat de 3 ani,
reînnoibil.
Activitatea
Şcolii Naţionale de Grefieri va fi coordonată de un Colegiu compus din director
şi director adjunct şi 5 membri: un reprezentant judecător desemnat de Consiliul
Superior al Judecătorilor, un reprezentant procuror desemnat de Consiliul
Superior al Procurorilor, un reprezentant al grefierilor din instanţele de
judecată
încadrat la nivelul curţilor de apel, un reprezentant al grefierilor din parchetele
de pe lângă instanţele de judecată
încadrat la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel şi un reprezentant
al Ministerului Justiţiei, desemnaţi prin ordin al ministrului justiţiei.
Mandatul membrilor Colegiului este de 1
an, fără posibilitatea reînnoirii.
Şcoala
Naţională de Grefieri va funcţiona în două Secţii, Secţia pentru judecători şi
Secţia pentru procurori.
Formatorii
Şcolii Naţionale de Grefieri vor fi
numiţi prin ordin al ministrului justiţiei la propunerea Consiliului Superior
al Judecătorilor pentru Secţia de judecători şi la propunerea Consiliului
Superior al Procurorilor pentru Secţia de procurori, dintre judecătorii,
procurorii şi grefierii cu studii superioare,
cu o vechime minimă în funcţie de 10 ani.
Secţia
pentru judecători va organiza la nivel naţional concursurile de admitere la Şcoala
Naţională de Grefieri pentru funcţia de grefier la instanţele de judecată, va
asigura pregătirea iniţială a cursanţilor şi va coordona pregătirea continuă a
grefierilor în funcţie la instanţele de judecată.
Secţia
pentru procurori va organiza la nivel naţional concursurile de admitere la Şcoala
Naţională de Grefieri pentru funcţia de grefier la parchetele de pe lângă
instanţele de judecată, va asigura pregătirea iniţială a cursanţilor şi va
coordona pregătirea continuă a grefierilor în funcţie la parchetele de pe lângă
instanţele de judecată.
Stagiul
de pregătire a cursanţilor la Şcoala Naţională de
Grefieri este de 1 an.
Pregătirea
practică a cursanţilor se va desfăşura la instanţele de judecată şi parchetele
de pe lângă instanţele de judecată în raza teritorială a cărora îşi au
domiciliul cursanţii, pe baza unei programe unice elaborată de Şcoala Naţională
de Grefieri.
Evaluările
semestriale şi evaluarea finală a cursanţilor se vor asigura centralizat la
sediul Şcolii Naţionale de Grefieri.
Stagiul
de pregătire a cursanţilor se
finalizează prin examenul de absolvire.
Examenul
de absolvire va fi organizat într-o singură sesiune pentru fiecare promoţie de
cursanţi. Promovarea examenului constituie condiţie obligatorie pentru numirea
în funcţia de grefier. Examenul nepromovat nu poate fi repetat. Cursanţii care
nu au promovat examenul de absolvire vor restitui sumele primite în timpul
stagiului cu titlu de indemnizaţie.
Numirea în funcţie
a cursanţilor care au promovat examenul de absolvire se va face prin ordin al
ministrului justiţiei, la judecătorii şi parchetele de pe lângă judecătorii.
ANEXA 1 la Varianta nr.II
extras din lucrarea Consiliul Superior al Magistraturii de la
succes instituţional la eşec funcţional, publicată în anul 2011 la editura
Universul Juridic
Prin Hotărârea nr. 298/23.10.2008 a Secţiei de procurori
a C.S.M., un magistrat procuror a fost numit în funcţia de procuror şef la o unitate de parchet
de pe lângă o judecătorie, pe durata unui mandat de trei ani. În timpul
exercitării mandatului în funcţia de conducere, magistratul a fost „deplasat” prin Ordin al Procurorului General al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul D.N.A., structura
centrală, într-o funcţie de execuţie, fără ca statutul său de şef al unităţii
de parchet să fie pus în discuţie în sensul unei suspendări, încetări, etc.
Potrivit art. 49 alin.1 din Legea nr. 303/2004 „numirea în funcţiile de procuror
general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prim-procuror al parchetului
de pe lângă tribunal, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunalul
pentru minori şi familie sau prim-procuror al parchetului de pe lângă
judecătorie şi de adjuncţi ai acestora se face numai prin concurs sau examen
organizat, ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al
Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii”, iar conform alin. 7
al aceluiaşi articol „Consiliul
Superior al Magistraturii validează rezultatul concursului sau examenului şi
numeşte procurorii în funcţiile de conducere în termen de 15 zile de la data
afişării rezultatelor finale”.
În
acelaşi timp, conform art. 55 alin. 1 şi alin. 2 din aceeaşi lege numirea în celelalte funcţii
de conducere de natura celei incidente în speţă, în cadrul „Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului Naţional
Anticorupţie se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o
singură dată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, după
caz”.
În temeiul textelor de mai sus, în speţa de faţă,
Consiliul a numit pe magistrat în funcţia de conducere pentru care acesta
candidase, prin hotărâre. Hotărârea a rămas irevocabilă. Deşi cutumiar accederea
într-o funcţie de conducere este privită ca o reuşită a celui în cauză şi în
parte chiar aşa şi este, în realitate acceptarea unei funcţii de conducere de
către un magistrat constituie în fapt şi în drept un adevărat contract de
management al unităţii respective prin care una dintre părţi se obligă să
salarizeze suplimentar pe cel devenit „şef” în schimbul unor prestaţii
suplimentare ale acestuia, diferite de munca obişnuită a unui magistrat cu
funcţie de execuţie. Aceste obligaţii suplimentare pe care „şeful” şi le-a
asumat sunt prevăzute explicit în lege şi regulamentele de ordine interioară,
iar neîndeplinirea lor atrage după sine revocarea din funcţie, ca sancţiune
expresă prevăzută şi reglementată de art. 51 alin. 7 raportat la art. 51 alin.2
lit. b din Legea nr. 303/2004, cu trimitere în speţă şi la dipoziţiile art. 55 alin 4
din aceeaşi lege. Suntem aşadar, fără doar şi poate în prezenţa unui veritabil
contract ce poate înceta nu doar prin revocare, cum arătam, ci şi prin alte
forme specifice – demisie, pensionare, ajungere la termen a mandatului,
aplicarea unei sancţiuni disciplinare, etc., dar care în perioada de mandat
trebuie executat atât potrivit acordului părţilor cât şi normelor legale
imperative arătate mai sus.
Specificul speţei ce analizăm constă în aceea că, în
perioada în care se afla sub mandatul primit de la Consiliu, magistratul a
fost de acord să fie „deplasat” de la unitatea pe care o conducea, la o altă structură,
în cazul de faţă la Direcţia Naţională
Anticorupţie din cadrul Parchetului General, „deplasare” dispusă
prin Ordin al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Ordinul a fost emis în concordanţă cu dispoziţiile art. 57 alin. 7-8 din Legea nr.
303/2004, conform cărora „în interesul
serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv
în funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului
Public pe o perioadă de cel mult 6 luni. Delegarea procurorilor poate
fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni”.
Aparent, fiecare instituţie a îndeplinit acte în
limitele conferite de lege, toate cu acceptul magistratului. În realitate însă,
în urma unei analize chiar fără pretenţii de mare profunzime ori subtilitate,
vom constata că numeroase sunt aspectele criticabile din perspectiva
legalităţii, atât sub forma procedurii ca atare cât mai ales a actelor
încheiate de cel plimbat de colo-colo sub aparenta pavăză a unor dispoziţii
legale.
a. Sub aspect procedural ne aflăm în faţa unui concurs
de competenţe, respectiv hotărârea Consiliului, pe de o parte, prin care
magistratului i-au fost atribuite sarcini şi obligaţii specifice derivate din
acceptarea de către acesta a funcţiei de conducere, iar pe de altă parte
ordinul procurorului general prin care aceluiaşi magistrat i s-au stabilit cu
totul alte sarcini de serviciu, peste şi împotriva dispoziţiilor unei hotărâri
irevocabile a C.S.M.
Consiliul Superior al Magistraturii este în speţa de
faţă instituţia în sarcina căreia nu se poate reţine nicio culpă procedurală,
pentru că nu a făcut altceva decât să verifice dacă magistratul şi-a exprimat
acceptul, dacă îndeplinea condiţiile prealabile impuse de lege, dacă existau
avizele necesare şi să consfinţească printr-o hotărâre, devenită ulterior, prin
neatacare, irevocabilă, numirea magistratului în funcţia de conducere. Fiind
încheiată potrivit legii şi cu acordul expres şi neviciat al părţilor, hotărârea
prin ea însăşi generează pentru părţile contractante obligaţii specifice
reciproce şi este opozabilă erga omnes.
În speţă însă, procurorul general a făcut abstracţie primo, de existenţa unei atari convenţii
în temeiul căreia magistratul „şef” nu era liber de contract pentru a exprima
valabil o nouă opţiune, fiind ţinut de obligaţii specifice asumate faţă de
„angajatorul” său, Consiliul Superior al
Magistraturii, în legătură cu conducerea unei instituţii şi secundo, de faptul că magistratul avea
astfel un statut juridic deosebit celui unui procuror cu funcţie de execuţie
care, pe bază de accept să poată fi delegat de către procurorul general la o
altă unitate.
Cu toate acestea
ordinul a fost emis, magistratul fiind scos practic de sub puterea
hotărârii Consiliului. Pe baza textelor legale citate în supra. Ordinul este
nelegal şi nul ca efecte. Sigur că la nivel de principiu, procurorul general
poate invoca lejer dispoziţiile legale citate deja şi care îi permit să „deplaseze” procurori unde vrea el.
Potrivit art. 75 alin. 5 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „orice procuror” poate
participa la procedura de „selecţie” pentru a fi deplasat de la o unitate de
parchet la orice altă unitate D.I.I.C.O.T. sau D.N.A.. Aceeaşi este situaţia şi în
cazul delegării propriu-zise dispuse de procurorul general.
Depăşind abordarea simplistă a
sintagmei „orice procuror”, care ar
putea justifica legal demersul procurorului general şi care probabil a fost
avută în vedere la momentul emiterii ordinului, vom descoperi o neglijenţă ori
un abuz îngrijorătoare nu doar prin ele însele dar şi prin efectele produse.
În principiu orice bărbat, în anumite condiţii de vârstă şi sănătate se poate
căsători, spunând da în faţa funcţionarului abilitat să ia act de consimţământul
său la căsătorie. Procedura în sine este perfect legală, dar dacă bărbatul
respectiv este deja căsătorit atunci problema este cu totul diferită, bărbatul
fiind infractor prin bigamie, iar certificatul de căsătorie emis de funcţionarul competent este
nul şi, pe cale de consecinţă, lipsit de orice efecte juridice. În cazul de
faţă avem de a face cu o astfel de „bigamie”, în care procurorul aflat „sub
contract” cu C.S.M.-ul a mai zis încă o dată da unei alte oferte, venită din partea procurorului general, care,
prin puterile conferite de lege a consfinţit prin ordin noua „căsătorie”.
Este credinţa nostră că ordinul
emis de procurorul general este nul şi, cum arătam, nu poate produce efecte.
Competenţa procurorului general de a delega ori de a deplasa procurori de la o
unitate de parchet la alta este implicit condiţionată de statutul acestora în
sensul de a fi doar procurori în funcţie de execuţie, liberi de orice alte
sarcini ori obligaţii faţă de terţe entităţi competente să le atribuie atari
sarcini prin proceduri reglementate prin lege şi asupra cărora procurorul
general nu are competenţa de a interveni. Fără îndoială că şi un procuror cu
„sarcini” poate fi delegat ori deplasat prin ordin al procurorului general, dar
acest demers este obligatoriu a fi precedat de lămurirea, în sensul încetării,
statutului juridic al acestuia în raport cu entitatea faţă de care s-a obligat
şi numai ulterior acestei etape procurorul general îşi poate exercita
nestingherit competenţele prevăzute fie de art. 55 şi art. 57 alin. 7-8, fie
de art. 75 alin. 3 din Legea nr. 304/2004.
Argumentele în sprijinul opiniei de mai sus sunt
numeroase. Este de notorietate că procurorii magistraţi îşi desfăşoară
activitatea nu doar în funcţiile propriu-zise de procurori la o unitate sau
alta de parchet, ci şi în cadrul altor instituţii, unde primesc sarcini
specifice şi îşi asumă obligaţii faţă de acele instituţii – Consiliul Superior
al Magistraturii, Agenţia Naţională de Integritate, Ministerul Justiţiei,
penitenciare, etc. A accepta punctul de vedere că procurorul general poate
dispune oricând delegarea sau deplasarea unui procuror aflat sub „contract” cu
o terţă instituţie fără acordul acelei instituţii, ori fără lămurirea
prealabilă a raporturilor juridice ale procurorului cu respectiva instituţie ar
semnifica vădit acceptarea imixtiunii peste lege a procurorului general în
domenii şi raporturi juridice în care legiuitorul nu a înţeles să îi confere
competenţe. Dacă totuşi procurorul general nu a înţeles care sunt limitele sale
de competenţă şi a emis un ordin cum este cel din speţa de faţă, este o
problemă ce îl priveşte personal pe acesta, fără efecte asupra obligaţiilor
procurorului faţă de terţa instituţie şi, foarte important fără ca prin
respectivul ordin procurorul în cauză să poată dobândi noi valenţe de
exercitare a funcţiei, altele decât cele stabilite iniţial de comun acord cu
terţa instituţie, în speţă C.S.M., aspect asupra căruia vom reveni.
Revenind la exemplele de mai sus este de evidenţă că nu
poate fi acceptată legal situaţia în care un procuror să fie în acelaşi timp
procuror şef al unei unităţi de parchet dar şi procuror în cadrul Parchetului
General, tot aşa cum nu poate fi în acelaşi timp procuror activ la o unitate de
parchet, dar şi şeful Agenţiei Naţionale de Integritate, membru C.S.M.,
director de penitenciar ori secretar de stat în Ministerul Justiţiei,etc.
Dificultatea tezei ce o susţinem
nu derivă din a demonstra ilogicul deciziei adoptate de procurorul general,
care în opinia noastră nici nu mai trebuie argumentat, ci de a demonstra că
acest ilogic are şi un caracter de nelegalitate, iar acest fapt nu poate fi
ilustrat decât prin argumente de drept asupra limitelor de competenţă ale
procurorului general în materia ce analizăm. Am amintit mai sus despre situaţiile
ce s-ar putea crea prin intervenţia
procurorului general în cazul în care magistraţii procurori şi-ar
desfăşura activitatea concretă în cadrul altor instituţii publice, arătând că
în acele situaţii procurorul general nu poate interveni nicicum în raporturile
juridice create între părţi. Contraargumentul ce s-ar putea aduce acestei teze
în raport de speţa de faţă ar fi acela că în acele situaţii procurorul vizat nu
îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de parchet şi că astfel
ipotezele ar fi diferite. Deşi credem că principial atari situaţii nu sunt
deloc diferite vom completa argumentaţia logico-juridică printr-un alt argument ce vizează de data
aceasta procurori din chiar sistemul parchetelor.
Potrivit art. 54 alin.1 din Legea
nr. 303/2004 „procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul
general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii
şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi
adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea
ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii,...”. Considerând că demersul procurorului general de a
delega ori deplasa procurori oriunde şi oricând în baza textelor amintite şi a
sintagmei „orice procuror”, ar trebui să acceptăm şi că toţi cei numiţi de
preşedintele României prin decret prezidenţial în funcţiile de mai sus ar putea
fi oricând „deplasaţi” către orice unitate de parchet printr-un
simplu Ordin al Procurorului general, fără ca statutul lor stabilit de
Preşedintele României în temeiul unor texte imperative şi neechivoce să fie
afectat în vreun fel, fiind în acelaşi timp şi, de exemplu procuror şef al
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism din cadrul Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi un simplu procuror , ori
chiar prim procuror pe la o oarecare unitate de parchet din România, putând în
aceste calităţi să îndeplinească acte şi într-un loc şi în celălalt, mizând pe
aparenta legalitate atât a numirii iniţiale, prin decret preşedinţial, cât şi a
celei dispuse de procurorul general prin ordin.
Subliniem din nou, cu riscurile repetiţiei, că o atare
situaţie nu poate fi primită din punct de vedere legal, fiind de evidenţă în
opinia noastră că textele de lege privind delegarea procurorilor sau deplasarea
lor la unităţile D.N.A. sau D.I.I.C.O.T prin ordin al procurorului general nu
constituie instrumente prin care acesta, procurorul general, să infirme sau să
afecteze juridic o hotărâre a C.S.M., în speţă, ori un decret al Preşedintelui
României, în exemplele de mai sus, sau să intervină în orice alt raport
juridic. Orice „realizare” a sa în acest sens constituie fie o eroare, fie un
abuz, în ambele situaţii sancţiunea fiind una singură, nulitatea actului emis
peste competenţele conferite de lege şi, implicit, lipsirea de efecte juridice a
documentului.
Din perspectiva magistratului
implicat consecinţele sunt oarecum asemănătoare. Din momentul acceptării
implicării sale juridice într-un raport obligaţional cu Consiliul Superior al
Magistraturii, concretizat printr-o hotărâre irevocabilă a C.S.M. şi prin care
i se stabileau sarcini concrete de conducere a unei instituţii din cadrul
sistemului judiciar, ambiguul magistrat nu mai avea posibilitatea legală a unei
noi opţiuni, cu o terţă entitate oricare ar fi fost aceasta, decât ulterior încetării
raportului său obligaţional iniţial. În acest context acordul său la oferta
procurorului general, deşi prevăzut expres de textele de lege ce reglementează
delegarea ori deplasarea prin ordin al procurorului general, este insuficient
şi irelevant pentru a da naştere unui alt raport juridic prin care să
dobândească noi competenţe hărăzite de procurorul general. Este insuficient
pentru că noul acord nu îl derobează de obligaţiile primare, nu îi modifică
statutul creat şi impus de hotărârea C.S.M., dar şi acceptat de procuror şi
irelevant pentru că oricât de mult şi-ar dori un nou statut, nu îl poate
dobândi decât ulterior încetării sub orice formă a statutului iniţial, sistemul
judiciar românesc necunoscând în prezent instituţia cumulului de funcţii care să
permită unui magistrat să întocmească acte valabile la două unităţi de justiţie
în acelaşi timp.
ANEXA 2 la Varianta nr.II
extras din
articolul Câteva consideraţii asupra
exercitării mandatului de membru al Consililui Superior al Magistraturii,
publicat în Revista Română de Dreptul Muncii, nr.3/2013.
...Constatăm ...existenţa
a trei categorii de membri ai Consiliului, diferenţiaţi fie prin baza de
selecţie, fie prin modul de accedere la funcţia de membru C.S.M.. Astfel, magistraţii
judecători şi procurori sunt aleşi prin vot exprimat în adunările generale ale
instanţelor şi parchetelor, membrii societăţii civile sunt aleşi de Senatul
României, iar ceilalţi trei, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie devin membri ai Consiliului ca o consecinţă
a dobândirii în prealabil a funcţiilor arătate.
Vom analiza
distinct prin prisma temei de faţă, raportată la categoriile de membri ai
Consiliului identificate mai sus, dacă şi în ce măsură atribuţiile membrilor C.S.M.
pot fi exercitate de către terţe persoane.
...............4. Mandatul membrilor de drept ai
C.S.M.
Spre deosebire de
membrii aleşi ai Consiliului, membrii de drept, respectiv preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dobândesc locul lor
în Consiliu nu ca urmare a unei proceduri de desemnare ori concurs, ci ca o
consecinţă legală a numirii lor prealabile în funcţiile administrative arătate.
Posibilitatea ca
terţe persoane să poată exercita atribuţii ale membrilor de drept ai
Consiliului va fi analizată, ca şi în cazul membrilor aleşi, atât din
perspectivă legală cât şi convenţională.
a. Din perspectivă legală
premisele de abordare sunt diferite faţă de cele reţinute pentru membrii aleşi,
diferenţe generate de specificul reglementării funcţiilor administrative ce le
conferă membrilor de drept locul în Consiliul Superior al Magistraturii.
a.1. Preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, potrivit
art. 28 alin.2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
„reprezintă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în relaţiile interne şi internaţionale”.
În cuprinsul
art.7 - art.12 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Î.C.C.J.
sunt enumerate atribuţiile pe care preşedintele Î.C.C.J. le exercită în raport
de instanţa pe care o conduce şi care se referă la aspecte administrativ-organizatorice,
de gestionare a resurselor umane, participarea la şedinţele de judecată,
planificarea activităţii judecătorilor în secţii şi complete speciale, etc.
Art.14 din
Regulament prevede că „vicepreşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie exercită atribuţiile ce revin
preşedintelui, în lipsa acestuia sau în baza dispoziţiei preşedintelui”.
În contextul
normativ de mai sus, aparent, vicepreşedintele Î.C.C.J. ar fi îndrituit să
exercite toate atribuţiile ce revin
preşedintelui, fie în lipsa acestuia,
fie în baza unei dispoziţii a preşedintelui, fără a distinge dacă aceste
atribuţii vizează competenţe din cadrul ori din afara instanţei. O astfel de
interpretare ar da dreptul, pe baza unui temei normativ, în speţă Regulamentul,
ca o terţă persoană, alta decât titularul funcţiei, să poată îndeplini
conjunctural şi funcţia de membru
al C.S.M., funcţie dobândită pe o altă cale decât cea prevăzută de legea
specială de reglementare a organizării şi funcţionării Consiliului.
Considerăm că o
atare interpretare nu poate fi primită. Textele citate, ca de altfel întregul
Regulament se referă exclusiv, în opinia noastră, la atribuţii pe care
preşedintele Î.C.C.J. le exercită în cadrul şi/sau în legătură cu activitatea
instanţei pe care o conduce şi nu eventual alte funcţii publice sau private pe
care preşedintele le-ar deţine, cum arătam, în sistemul public ori chiar cel
privat(de exemplu membrul unei asociaţii profesionale, ori membrul asociaţiei
de proprietari de la domiciliul său, ori cetăţean de onoare al unei localităţi,
etc.).
Aşa fiind, vom constata că
Regulamentul analizat nu conferă vocaţie, ca temei legal, vicepreşedintelui
Î.C.C.J. de a-l suplini pe preşedinte decât în acele relaţii care într-o formă
sau alta, reglementează exclusiv activitatea şi reprezentarea Înaltei Curţi.
a.2. Într-o foarte mare măsură
considerentele ce vor fi formulate în legătură cu cel de al doilea membru de
drept al C.S.M., respectiv procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt similare celor avansate în supra, referitoare la preşedintele
Î.C.C.J.
Atribuţiile procurorului general prin
raportare la instituţia pe care o conduce sunt cuprinse în Ordinul nr. 529/2007 emis de ministrul justiţiei privind aprobarea
Regulamentului de ordine interioară al parchetelor,
act normativ ce indică situaţiile şi modalităţile prin care atribuţiile
procurorului general pot fi îndeplinite de către terţe persoane.
Astfel, potrivit art.7 alin. 3 din
Ordinul amintit „în perioada absenţei
procurorului general sau a imposibilităţii exercitării funcţiei, indiferent de
cauza acesteia, inclusiv revocarea, prim-adjunctul procurorului general îl
înlocuieşte de drept în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în această
calitate, iar în cazul absenţei acestuia sau al imposibilităţii exercitării
funcţiei, indiferent de cauza acesteia, inclusiv revocarea, atribuţiile sunt
exercitate de drept de adjunctul procurorului general. Prin ordin al
procurorului general se va stabili ordinea celor care exercită conducerea
Ministerului Public în cazul absenţei sau al imposibilităţii exercitării
funcţiei concomitent de către procurorul general, prim-adjunctul procurorului
general şi adjunctul procurorului general”.
Pe baza aceloraşi argumente invocate
la subpunctul anterior referitoare la raportul preşedinte Î.C.C.J.-
vicepreşedinte Î.C.C.J., apreciem că şi în cazul procurorului general,
înlocuirea acestuia de către prim-adjunct nu poate fi primită decât strict în
limita atribuţiilor pe care procurorul general le exercită în legătură activitatea
instituţiei pe care o conduce, atribuţii enumerate la fel de limitativ în
Ordinul de ministru nr.529/2007, printre acestea nefigurând şi cele derivate
din funcţia de membru C.S.M.
Un alt punct de vedere a fost
exprimat de membrii Consiliului...care au statuat prin Hotărârea nr.918/2012
dreptul prim-adjunctului de a-l înlocui pe procurorul general în funcţia de
membru C.S.M. pe perioada vacanţei acestei din urmă funcţii.
Conform chiar argumentaţiei folosite
în hotărârile de mai sus, apreciem că punctul de vedere adoptat de Consiliu
este eronat.
....Cel de al doilea motiv reţinut în
considerentele hotărârilor, conform căruia Ordinul nr.529/2007 nu distinge
asupra atribuţiilor preluate de drept de prim-adjunct în lipsa procurorului
general, excede oricăror principii de interpretare unitară a actelor normative.
Ordinul sus menţionat a fost emis tocmai pentru a stabili anumite coordonate de organizare şi funcţionare a unei anumite instituţii, în speţă
parchetele, nu şi a altora, fixând
normativ limitativ anumite atribuţii
şi ierarhii cu referire exclusivă la
instituţia în cauză. Este vădit în acest context că drepturile, obligaţiile,
structura organizatorică şi relaţiile de ierarhie şi substituire nu pot fi
reţinute şi analizate decât cu referire limitată la acea instituţie şi nu pot
fi extrapolate spre structura ori competenţele unei terţe entităţi. Aşa fiind,
apare ca logică şi legică interpretarea că prim adjunctul nu poate exercita în
locul procurorului general şi alte atribuţii decât cele limitativ prevăzute în
Ordinul ministrului justiţiei referitor la ordinea interioară a parchetelor. O
interpretare tot unitară, dar opusă celei de mai sus şi agreată de membrii
C.S.M., ar conduce la apariţia unor situaţii absurde, în care prim-adjunctul ar
trebui să îl înlocuiască pe titular, fără a distinge, în orice alte funcţii ori
atribuţii publice sau private(membru al unor entităţi academice, profesionale,
artistice, comisii ori, exagerând desigur, în cadrul familiei, ca soţ sau tată,
etc.), ceea ce credem noi, nu poate fi acceptat.
a.3. Atribuţiile stabilite legal
în sarcina ministrului justiţiei sunt prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Justiţiei.
....În baza art. 11 din acelaşi act
normativ se prevede dreptul ministrului de a „numi prin ordin un înlocuitor
pentru o perioadă determinată, dintre secretarii de stat” şi de a „delega prin ordin oricare
dintre atribuţiile de conducere, reprezentare şi angajare a Ministerului, în
primul rând secretarilor de stat, secretarului general sau secretarului general
adjunct”.
Pe de o
parte vom constata că spre deosebire de ceilalţi doi membri de drept ai
Consiliului, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ministrul
justiţiei nu poate fi înlocuit de drept, prin dispoziţie normativă, ci doar
prin actul său de voinţă, mai exact prin ordin de numire ori de delegare. Pe de
altă parte şi tot diferit de ceilalţi doi
membri de drept ai Consiliului, textul prevede expres că delegarea
vizează atribuţii referitoare la conducerea, reprezentarea şi angajarea Ministerului, prevedere cu dublă
semnificaţie şi anume că este limitată la entitatea instituţională Ministerul
Justiţiei şi nu la o alta, dar totodată statuează implicit disocierea
instituţiei Ministerului de cea a ministrului, acesta din urmă
îndeplinind, conform art. 9 din chiar H.G. nr. 652/2009, atribuţii şi în baza
altor texte normative, printre acestea şi Legea nr. 317/2004 ce conferă
persoanei ce ocupă funcţia de ministru
al justiţiei calitatea de membru de drept al C.S.M.
Cu aceste
distincţii, constatăm că nici în cazul ministrului justiţiei nu poate opera
normativ o înlocuire temporară a sa în calitatea de membru de drept al C.S.M.,
această calitate vizând, cum arătam, limitativ doar persoana ce ocupă
funcţia de ministru al justiţiei şi nu pe eventuali alţi reprezentanţi
ai Ministerului Justiţiei, ipoteză pe care legea, dacă ar fi acceptat-o,
s-ar fi impus, cel puţin din considerente de tradiţie legislativă,
să o prevadă expres.
ANEXA 3 la
Varianta nr.II
extrase din lucrările Tratat privind profesia de magistrat în
România, publicat în anul 2007
la editura Universul Juridic şi Consiliul Superior al Magistraturii de la succes
instituţional la eşec funcţional. publicat în anul 2011 la editura
Universul Juridic.
În limbaj uzual
a numi în funcţie semnifică, în
materia ce ne interesează, „a angaja”, iar a
promova are semnificaţia de „a ridica, a înainta pe cineva în grad, într-o
demnitate, a avansa”.
În momentul numirii sale în
funcţie, magistratul devine parte a unui raport juridic de muncă, raport în
care, noţiunile de „angajat” şi „angajator” deşi au conotaţii atipice,
definesc o realitate ce nouă ni se pare a fi vădită, anume că în cariera sa
profesională magistratul nu poate accede în profesie decât o singură dată,
fiind numit prin decret al
Preşedintelui României şi că evoluţia sa profesională ulterior acestui moment,
fie în planul funcţiilor de execuţie, fie în cel al funcţiilor de conducere, nu
poate fi acceptată altfel, ca noţiune juridică, decât sub forma promovării, indiferent de terminologia
adoptată pentru a defini această modificare a raportului juridic de muncă al
magistratului.
Pentru a marca faptul dobândirii funcţiei de magistrat,
legiuitorul român a apelat terminologic la o diversitate de noţiuni: „a rândui”,
„a ocupa”,
„a institui”,
„recepţiune” şi „instalare”,
„a fi”,
dar cu preponderenţă a fost acceptată noţiunea de „numire”,
aceasta din urmă fiind folosită şi cu sensul de promovare atât în funcţii de
conducere cât şi în funcţii de execuţie.
Evoluţia magistraţilor în cariera profesională a fost
definită terminologic, în timp, prin: „înaintare”,
„avansare”,
„alegere”,
„desemnare”
şi „promovare”. Acest ultim termen a fost adoptat pentru prima oară în
legislaţia românească referitoare la magistraţi, prin Legea de organizare
judecătorească nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
142/1997.
Din succesiunea actelor normative evocate
rezultă două moduri de abordare terminologică a accederii în profesie şi a
evoluţiei profesionale a magistratului: o primă opţiune constând în folosirea
termenului de numire atât pentru
dobândirea funcţiei de magistrat dar şi pentru promovarea sa profesională şi o
a doua opţiune în care „numirea” a semnificat doar accederea în funcţie, pentru
marcarea evoluţiei profesionale fiind adoptaţi alţi termeni(înaintare,
avansare, promovare).
....La nivel constituţional
s-a prevăzut, în art. 125 alin.1 din Constituţie, că magistraţii numiţi în
funcţie de preşedintele României sunt inamovibili. Potrivit art.125 alin.2
propunerea de numire este avansată de Consiliul Superior al Magistraturii.
Dreptul Preşedintelui României de a numi în funcţie magistraţii derivă din
dispoziţiile art. 94 lit.c din Constituţia României: „Preşedintele României
îndeplineşte şi următoarele atribuţii: … numeşte
în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”.
Tot din perspectivă constituţională promovarea magistraţilor
a fost reglementată ca un atribut exclusiv al Consiliului Superior al
Magistraturii, conform art. 125 alin.2 teza a -2- a: „...promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de
competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale
organice”.
În forma sa iniţială,
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor a reglementat numirea magistraţilor pentru a defini
numai intrarea în magistratură în funcţia de judecător sau procuror (Capitolul
III – Numirea magistraţilor) iar promovarea
acestora pentru a defini evoluţia profesională a magistraţilor, atât în funcţii
de execuţie cât şi în funcţii de conducere (Capitolul V – „Promovarea”
magistraţilor şi accesul la funcţiile de conducere).
Excepţiile de la aceste reguli le-au constituit dispoziţiile
art. 52 şi art.53 care se refereau la funcţiile de conducere de la nivelul
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, pentru care a fost adoptată noţiunea de „numire”.
După modificarea, prin Legea nr. 247/2005 şi republicarea sa,
Legea nr. 303/2004 a revenit (involutiv, în opinia noastră) asupra sensului
noţiunii de „numire”, aplicându-l atât pentru accederea în magistratură
(Capitolul 3, art. 33) cât şi pentru avansarea în funcţiile de conducere,
precizarea fiind neechivocă din chiar titlul Capitolului 5 – Promovarea judecătorilor
şi numirea în funcţiile de
conducere.
Capitolul cuprinde două secţiuni: Secţiunea I – destinată
„promovării” la tribunale, curţi de apel şi parchete şi referitoare în
exclusivitate la promovarea în funcţiile de execuţie şi Secţiunea a II-a –
„Numirea în funcţiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor,
curţilor de apel şi parchetelor corespunzătoare.”
Şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară face
referiri la „numirea” procurorilor la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism şi la Direcţia Naţională
Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(art. 75 şi art. 87). În acest ultim exemplu însă, nu poate fi susţinută cu
convingere folosirea niciunuia din înţelesurile noţiunilor de „numire” sau de
„promovare” întrucât „deplasarea” procurorilor la cele două direcţii nu poate
fi încadrată din punct de vedere juridic într-o anume modalitate de modificare
a raportului juridic de muncă al magistraţilor(promovare, transfer, delegare,
detaşare).
Am insistat asupra celor două noţiuni, în primul rând din
nevoia
unei rigurozităţi terminologice conforme cu sensul real al acestora şi al
semnificaţiei lor lingvistice şi, în al doilea rând pentru că, în funcţie de
contextul în care au fost adoptate şi interpretate, au generat şi generează
consecinţe juridice de o mare diversitate inclusiv la nivelul de apreciere şi
de decizie al Consiliului Superior al Magistraturii şi vom detalia prin doar
două exemple semnificative în acest sens, cu valoare de argument.
Astfel, am asistat în cursul anului
2008 la desfăşurarea unor dispute juridice, dar cu puternice accente politice
şi electorale, referitoare la oportunitatea, legalitatea şi
constituţionalitatea procedurii de „numire” în funcţii de conducere a
procurorilor la Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi structurile sale centrale –
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism(D.I.I.C.O.T.) şi Direcţia Naţională Anticorupţie(D.N.A.), dispute
generate tocmai de interpretarea diferită din perspectivă terminologică a
noţiunii de numire. Au exprimat puncte de vedere Consiliul Superior al
Magistraturii, Comisia Juridică a Senatului şi Preşedinţia României, dar şi
numeroşi reputaţi oameni de drept din
lumea universitară şi cea politică, magistraţi
şi reprezentanţi ai societăţii civile, jurnalişti.
Pe data de 4 septembrie 2008,
Comisia juridică a Senatului a adoptat şi dat publicităţii un proiect de lege
pentru modificarea Legii nr.303/2004 referitoare la statutul judecătorilor şi
procurorilor,
prin care competenţa „numirii” procurorilor în funcţiile de mai sus a fost
atribuită Consiliului Superior al Magistraturii, modificându-se astfel „vechea”
procedură(în vigoare încă) potrivit
căreia procurorii erau „numiţi” în respectivele funcţii de Preşedintele României,
la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ al secţiei de
procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. Într-o declaraţie publică,
preşedinta Comisiei juridice a Senatului României, senator N. Nicolai,
a arătat că „în ceea ce priveşte numirea procurorilor în funcţii de conducere,
şeful statului nu are o astfel de atribuţie, nu a avut-o niciodată, a fost o
interpretare alături de textul constituţional. Singura atribuţie pe care şeful
statului o are în continuare şi care derivă din Constituţie vizează numirea în profesia de procuror şi judecător a
celor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege”.
Anterior, printr-un comunicat
de presă din data de 13 august 2008,
Consiliul Superior al Magistraturii îşi exprimase poziţia în sensul
revenirii la dispoziţiile iniţiale ale Legii nr.303/2004 care prevedeau
competenţa Preşedintelui României de
a „numi” procurorii în funcţiile de conducere arătate, dar nu la propunerea
ministrului justiţiei ci a Consiliului Superior al Magistraturii.
Considerăm că poziţia oficială a C.S.M. în „disputa” juridică
de mai sus, poziţie pe care instituţia o promovează şi în prezent, a fost şi
este eronată.
..... „numirea” unui
procuror în funcţiile de conducere prevăzute de art.54 alin.1 din Legea nr.
303/2004 constituie o modificare a raportului juridic de muncă al magistratului
sub forma promovării, atribut care aparţine constituţional Consiliului Superior
al Magistraturii, în baza art. 125 alin.2 din Constituţie, indiferent de natura
juridică a promovării(în funcţie de execuţie sau de conducere) ori de nivelul
de promovare, de la judecătorie şi parchetul de pe lângă aceasta până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
parchetul de pe lângă aceasta. În ce ne priveşte, punctul de vedere exprimat
aici nu este inedit, fiind
formulat în timp
la o suficientă distanţă de actualul context politic şi electoral pentru a nu
fi suspicionat de partizanat într-o perioadă în care, din păcate, caracterul
juridic al deciziilor şi opţiunilor exprimate public sau adoptate instituţional
în legătură cu sistemul juridic, constituie ţinte ale acuzaţiilor de interes
politicianist ori de personalizare a actului legislativ.
ANEXA 4 la
Varianta nr.II
extrase din lucrările Consiliul
Superior al Magistraturii de la succes instituţional la eşec funcţional.
publicată în anul 2011 la editura Universul Juridic şi Consideraţii asupra legalităţii unor decizii adoptate de
Consiliul Superior al Magistraturii în materia raporturilor de muncă, publicată în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 3/2008.
În legislaţia actuală,
delegarea în funcţii de conducere a magistraţilor este reglementată de Legea
nr. 303/2004 în Capitolul 6 - „Delegarea, detaşarea şi transferul”. Potrivit
art. 57 alin. 7 din lege „în interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu
acordul scris al acestora, inclusiv în
funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul
Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 90 de zile într-un an”. Dispoziţia legală este oportună prin chiar faptul
existenţei sale normative, conturând o instituţie recunoscută până la adoptarea
Legii nr. 303/2004 doar în practică, dar este
criticabilă din perspectivă constituţională, atât terminologic cât şi pe fond.
De fapt ce semnifică „delegarea în funcţie de conducere”?
Sintagma defineşte nu numai în fapt ci
şi în drept o modificare a raportului juridic de muncă al magistraţilor în
sensul unei „promovări” temporare a unui magistrat pe un post de conducere, o
„delegare” a atribuţiilor postului respectiv în sarcina unei persoane, fie pe
durată determinată , fie până la limita datei de ocupare definitivă a postului
pe durata unui mandat. „Delegarea în funcţie de conducere” a magistraţilor este
fundamental diferită de noţiunea „delegării propriu-zise” care implică
„mişcarea” magistratului, pe aceeaşi funcţie, dar la o altă instanţă sau
parchet. Sigur că este posibil ca cele două „operaţiuni” să coexiste (de
exemplu, numirea pe perioadă determinată în funcţia de conducere a unui
magistrat, dar la altă unitate decât cea la care îşi desfăşoară activitatea),
dar natura lor juridică este, cum arătam, total diferită. De aceea, „delegarea
în funcţia de conducere” va trebui
înlocuită, terminologic, cu „promovarea
pe perioadă determinată în funcţia de conducere” şi inclusă în Capitolul
5 privind promovarea magistraţilor, includerea sa în Capitolul 6 –
Delegarea, detaşarea şi transferul,
dovedind că la nivel conceptual, legiuitorul se află într-o evidentă confuzie,
confuzie ce generează apariţia unor situaţii absurde în legătură cu cariera
magistraţilor.
Am expus mai sus
consideraţii legate de competenţa numirii în funcţii de conducere a
procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
reţinând cele două unice, în opinia noastră, ipoteze de lucru şi anume fie
competenţa Preşedintelui României, fie cea a Consiliului Superior al
Magistraturii. Pentru că textele constituţionale nu disting, apreciem că în
funcţie de punctul de vedere adoptat, cele două entităţi sunt singurele
competente să „numească” în funcţiile arătate, fără deosebiri determinate de
perioada de numire. Concluzia este firească întrucât cel „delegat” pe o
perioadă mai redusă decât cea a unui mandat îndeplineşte aceleaşi atribuţii ca
şi cel „numit” pe perioada unui mandat. Apare astfel ca o consecinţă logică dar
şi juridică intenţia constituantului român de a atribui prerogativa numirii
într-o funcţie unei anumite entităţi statale şi nu alteia, fără a distinge
asupra duratei de „numire”. În speţă vom constata că indiferent de ipoteza de
lucru acceptată, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie nu are abilitarea constituţională de a „delega” procurori
în funcţii de conducere la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, art. 57 alin. 7 din Legea nr. 303/2004 fiind în aceste
circumstanţe, neconstituţional. Remarcile formulate îşi găsesc aplicare şi în
privinţa „competenţei” Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie de a „delega în funcţii de conducere” în toate
celelalte funcţii de această natură din cadrul Ministerului Public, de la
nivelul parchetelor de pe lângă judecătorii până la cele de pe lângă curţile de
apel, această atribuţie revenind constituţional Consiliului Superior al
Magistraturii, în temeiul art.125 alin.2
din Constituţia României conform căruia „...promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului
Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice”, dar şi al art.40
lit.b din Legea nr. 317/2004 care prevede că secţiile Consiliului Superior al
Magistraturii „numesc în funcţii de conducere judecătorii şi procurorii, în
condiţiile legii şi ale regulamentului”. Observăm că nici acest ultim text nu
distinge asupra „numirii” în raport de durata sa, stabilind expres competenţa
în materie doar pentru secţiile Consiliului.
ANEXA 5 la Varianta nr.II
extras
din lucrarea Nulitatea hotărârilor şi a
altor acte pronunţate/întocmite de către magistraţii numiţi, delegaţi, promovaţi
sau menţinuţi în funcţie potrivnic legii, publicată în revista Dreptul nr.
9/2008.
- conform art. 75 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară,
astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005,
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
„se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul
Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul
de funcţii, aprobat potrivit legii.”
Din textul citat reiese că încadrarea se face prin ordin al procurorului
general, în timp ce Consiliul Superior al Magistraturii, gestionarul carierei
profesionale a magistratului procuror, nu are
competenţa decât a acordării unui aviz. Pentru că legea nu specifică expresis verbis conformitatea avizului,
rezultă că acesta are caracter consultativ, punctul de vedere emis nefiind
obligatoriu, conform art. 32 alin. 1 din Legea nr. 317/2004.
La data încetării
activităţii în funcţia astfel dobândită, procurorul revine la parchetul unde
şi-a desfăşurat activitatea sau la alt parchet unde are dreptul să-şi
desfăşoare activitatea (art. 75 alin. 11 din lege).
Din formularea
alin. 11 putem deduce că operaţiunea de „trecere” a unui procuror la Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism este una temporară, din moment ce „la data încetării activităţii în cadrul
DIICOT” procurorul „revine” la parchetul de unde provine sau la alt parchet
unde are dreptul să funcţioneze” (s.n. – I.P.).
Condiţiile şi procedura de „promovare” a procurorilor
prevăzute de
art. 75 din Legea nr. 304/2004 sunt aplicabile în condiţii de identitate şi în
cazul art. 87 din Legea nr. 304/2004 care se referă la promovarea procurorilor la Direcţia Naţională
Anticorupţie, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi structurile teritoriale.
Prin cereri distincte
adresate Consiliului Superior al Magistraturii, procurorii aflaţi în situaţiile
de mai sus au solicitat să li se recunoască gradul profesional corespunzător
Parchetelor superioare la care au fost ˝deplasaţi˝, motivat de faptul că îşi
desfăşoară activitatea la acel nivel, existând
riscul ca în caz contrar, adoptând „ipoteza conform căreia procurorii
D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. nu au gradul profesional respectiv” să se ridice „o
gravă problemă asupra validităţii actelor procedurale întocmite de către
aceştia”.
Plenul Consiliului a respins constant
cererile, prin hotărâri succesive, ca fiind nefondate.
Hotărârile ca atare sunt
corecte, în spiritul şi litera legii ce diriguieşte cariera magistraţilor,
respectiv Legea nr. 303/2004.
Considerentele hotărârilor
sunt însă criticabile şi contradictorii, relevând o confuzie conceptuală între
faptul încadrării magistratului la o anumită unitate şi evoluţia sa
profesională concretizată prin gradul profesional dobândit în timp.
Se reţine în hotărâri că „nu
poate fi ridicată problema validităţii actelor procedurale întocmite de către
procurorii specializaţi care nu au grad profesional de Parchet de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atâta timp cât procurorul a fost numit cu
respectarea dispoziţiilor legale în funcţia de procuror la Direcţia Naţională
Anticorupţie, îndeplineşte atribuţiile stabilite de lege pentru funcţia
respectivă”.
Raţionamentul este greşit
pentru că asimilează, repetăm, încadrarea unui magistrat la o unitate superioară
de parchet, cu dreptul profesional al acestuia de a pune concluzii sau de a
săvârşi acte ce corespund gradului profesional echivalent acelei unităţi de
parchet.
Cele două domenii sunt
diferite atât sub aspectul normării legislative cât şi sub cel al efectelor
produse.
Astfel, vom constata sub un
prim unghi de analiză, că deplasarea unui magistrat, judecător sau procuror, de
la o instanţă sau parchet la o altă instanţă sau parchet este posibilă, conform
Legii nr. 303/2004, prin: promovare ca urmare a susţinerii unui concurs
(art. 43 alin. 1), delegare (art. 57), detaşare (art. 59), transfer (art. 60)
sau sancţionare (art. 100 lit. c). Sunt singurele căi prin care un magistrat
îşi poate desfăşura activitatea la o unitate din cadrul sistemului judiciar,
alta decât cea la care a fost numit prin decret al Preşedintelui României.
Aşa cum am arătat, Legea nr.
247/2005 care a modificat Legea nr. 304/2004 a prevăzut şi o cale specifică,
nenumită şi neîncadrabilă în categoriile de mai sus, prin care procurorii au fost
„deplasaţi” la parchete de nivel superior gradului profesional deţinut.
Chiar şi simplul fapt al
includerii acestor noi texte şi a ineditei proceduri în Legea nr. 304/2004 de
organizare judiciară(s.n.-I.P.) constituie un argument în plus în favoarea
tezei că „deplasarea” procurorilor nu are strict decât conotaţii organizatorice
în cadrul sistemului judiciar din România, fără niciun efect asupra statutului
sau evoluţiei profesionale a celui vizat de respectiva „deplasare”.
Aceasta este de fapt chiar şi
concluzia Plenului Consiliului, reţinută în considerentele hotărârilor amintite
(de unde şi caracterul contradictoriu al acestora), potrivit căreia „prin
numirea lor la
Parchetul Naţional Anticorupţie, în prezent Direţia Naţională
Anticorupţie, cei 69 de procurori în cauză, procurori cu grad de parchet de pe
lângă judecătorie, parchet de pe lângă tribunal sau parchet de pe lângă curtea
de apel, nu au dobândit eo ipso
gradul profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie”.
Dintr-un al doilea unghi de
analiză, vom constata că evoluţia profesională a magistraţilor este guvernată
exclusiv de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Cum menţionam, potrivit art.
43 alin. 1din Legea nr. 303/2004 promovarea magistraţilor în funcţii de
execuţie se face prin concurs,
cu respectarea anumitor condiţii de standard profesional, vechime în
magistratură şi cu respectarea unei anumite proceduri.
Acceptarea
unei „promovări” în condiţiile de mai sus nu constituie altceva decât o
fraudare a prevederilor legale prin care sunt instituite garanţiile pe care
cetăţeanul trebuie să le primească din partea statului de drept cu privire la
pregătirea profesională a magistraţilor.
Pentru
că se constituie sub forma unei garanţii oferită de stat cetăţeanului asupra
pregătirii profesionale a magistraţilor, participarea la acest proces a fost
concepută nu ca un drept, ci ca o îndatorire a magistratului care trebuie să
urmeze periodic cursuri de formare profesională (art. 37 alin. 1 din Legea nr.
303/2004).
Tot ca o
formă de garantare a profesionalismului magistraţilor, activitatea şi evoluţia
acestora sunt evaluate periodic, urmărindu-se „eficienţa calităţii activităţii
şi integrităţii” (art. 39 alin. 1 din lege).
Garanţiile
amintite sunt dublate de instituirea şi a unor trepte concurenţiale de evoluţie
profesională, a unor proceduri speciale de concurs reglementate în detaliu şi
condiţionate, ca participare, de o anumită experienţă profesională, de un anume standard de
calitate a activităţii anterioare promovării, de un comportament profesional si
deontologic dar şi, esenţial, de câştigarea unei competiţii la care magistraţii
concurează alături de alţi colegi magistraţi, pretendenţi la promovare.
Toate
aceste garanţii au fost înlăturate. Un necredibil şi netransparent interviu la
care este supus cel „deplasat”, susţinut sub patronajul Procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, propus şi numit în
funcţie, la rândul său, de doi oameni politici, respectiv ministrul justiţiei
şi Preşedintele României, nu poate suplini, nici
în fapt şi nici în drept, etapele de evoluţie profesională prevăzute de Legea
nr. 303/2004, reglementate ca forme de garanţie a statului pentru
profesionalismul magistraţilor.
Susţinem în continuare că, în
opinia noastră, concursul reglementat de Legea nr. 303/2004 este singura
modalitate prin care magistraţii – judecători sau procurori – pot evolua la
grade profesionale superioare care să le permită activitatea efectivă la instanţe
sau parchete de nivel corespunzător gradului deţinut.
În acelaşi sens sunt fomulate
şi considerentele hotărârilor Plenului Consiliului care precizează că a
echivala încadrarea procurorilor prin procedura prevăzută de Legea nr. 304/2004
la Direcţia Naţională
Anticorupţie (sau DIICOT, adăugăm noi) din cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu dobândirea şi a gradului profesional
corespunzător acestui parchet „ar crea o situaţie discriminatorie,
dezavantajoasă în raport de ceilalţi procurori din Ministerul Public care,
pentru promovarea la parchetele imediat superioare trebuie să susţină
concursuri” şi că „s-ar eluda în mod evident dispoziţiile legale privitoare la
promovarea în funcţii superioare”.
Deşi a argumentat amplu în favoarea
opiniei potrivit căreia procurorii numiţi la D.N.A. prin procedura specifică a Legii nr.
304/2004 nu pot dobândi gradul profesional al parchetului de nivel superior
profesional la care au fost „deplasaţi”, Plenul a acceptat, în pofida chiar a
argumentelor sale, că „numirea la …Direcţia Naţională Anticorupţie, conferă
dreptul procurorilor de a funcţiona la această structură, de a îndeplini
atribuţiile ce intră în competenţa acesteia ...”.
Repetăm, teza este greşită
pentru că pe de o parte nu distinge între posibilitatea teoretică a deplasării
unui magistrat la orice altă unitate din sistemul judiciar(prin delegare, de
exemplu) şi gradul profesional al acestuia, iar pe de altă parte nu distinge
sau nu acceptă imposibilitatea notorie ca un magistrat să fie deplasat
profesional la o unitate de nivel superior fără a deţine gradul profesional
corespunzător acelei unităţi.
Adoptând teza promovată de
Consiliul Superior al Magistraturii am putea descoperi situaţii ab absurdo sensu, în care judecătorul cu
grad profesional de judecătorie să poată fi delegat sau transferat la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, să-şi desfăşoare activitatea la instanţa supremă
deşi nu are gradul profesional corespunzător, nici vechimea necesară promovării
în funcţia de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar a ajuns
acolo printr-o procedură legală – transfer sau delegare, întrucât Legea nr.
303/2004 nu interzice, prin art. 59, decât detaşarea la instanţa de nivel
superior gradului profesional deţinut, nu şi delegarea sau transferul.
....Trebuie să precizăm însă că punctul de vedere al Consiliului
de respingere a cererilor, la care am achiesat, nu a fost acceptat de
judecătorii Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin decizii de speţă
au dispus recunoaşterea gradului profesional corespunzător unităţii la care au
fost „deplasaţi” pe baza unui interviu, procurorilor beneficiari ai
dispoziţiilor analizate mai sus.
Pentru o corectă expunere, vom aminti în finalul acestei analize că în
practica sa mai nouă,
Consiliul a respins cereri formulate de procurori aflaţi în situaţiile de mai
sus, cu o motivare pe care nu putem decât să o remarcăm în sens pozitiv. În
speţă, s-a solicitat de către procurori activi la unităţi de parchet
teritoriale, dar care anterior fuseseră „deplasaţi” prin ordin al Procurorului
general la structura centrală a D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să li se recunoască gradul superior al
unităţii centrale la care fuseseră „deplasaţi”. Cererile au fost respinse cu
motivarea corectă că promovarea nu se dispune prin ordin al procurorului
general ci de către Consiliu, pe bază de concurs reglementat de Legea nr.
303/2004, că „deplasarea” prin ordin nu presupune eo ipso dobândirea unui grad profesional superior, pentru că s-ar
eluda dispoziţiile imperative ale Legii nr. 303/2004 privind promovarea în
funcţie a magistraţilor şi că obligaţia legală a procurorului „deplasat” de a
reveni la unitatea iniţială constituie un argument în plus pentru respingerea unei
cereri de promovare „peste rând” şi peste lege. De acord, dar trebuie precizat
că aceste hotărâri survin unei modificări aduse Legii nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 56/2009,
aprobată prin Legea nr. 385/2009.
În noua sa configuraţie, art. 75 alin. 11/1 din Legea nr. 304/2004 prevede că „de
la data revenirii la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au
dreptul să funcţioneze potrivit legii, procurorii care au activat în cadrul
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism îşi redobândesc gradul profesional de execuţie şi salarizarea
corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a
promovării, în condiţiile legii, în timpul desfăşurării activităţii în cadrul
acestei direcţiei”.
Sigur că textul comportă numeroase discuţii critice cu
privire la aplicabilitatea sa în timp, la efectele hotărârilor judecătoreşti de
recunoaştere a gradului profesional, clarificarea sintagmei „promovare în condiţiile
legii”,
la promovarea „sinusoidală” jos, sus şi
din nou jos, la discriminarea dintre procurori şi judecători, aceştia din urmă
putând şi ei pretinde să circule vreo două-trei luni pe la Înalta Curte, iar
apoi să revină la bază ş.a., aspecte pe care însă, ....nu le vom dezvolta,
limitându-ne doar a remarca justeţea noii practici în materie a Consiliului şi
a argumentaţiei acesteia.
ANEXA 6 la Varianta nr.II
extras din lucrarea Promovarea magistraţilor la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – proces evolutiv sau conjunctură ?, publicată în
Revista Română de Dreptul Muncii, nr.7/2012.
…Sesizam acolo,
argumentativ, arbitrariul şi ineficienţa unei proceduri bazate ca principiu, pe
evaluări de moment, cu rezultate nesigure, formale şi conjuncturale şi semnalam
nevoia instituirii unui mecanism de evaluare în timp, asupra tuturor aspectelor
ce caracterizează şi interesează activitatea unui judecător de instanţă
supremă, care să elimine riscul norocului sau interesului subiectiv în decizia
de promovare. Ne exprimam speranţa că decidenţii sistemului nu vor da curs unei
atari proceduri, dar din păcate, lunga şi costisitoarea procedură a fost
declanşată de C. S. M. în luna martie 2012 şi s-a desfăşurat în
numeroasele şi costisitoarele sale etape
până în luna septembrie 2012. Previzibil pentru orice persoană interesată şi
avizată de problematica în discuţie, rezultatul concursului a fost dezamăgitor,
în sensul că din cei doar 16 candidaţi înscrişi pentru tot atâtea posturi
vacante a fost declarat promovat un singur candidat, fapt ce a determinat Consiliul să „consulte” şi
judecătorii pentru adoptarea unei alte proceduri, judecătorii urmând să
formuleze „eventuale propuneri de
optimizare a procedurii de promovare în raport şi cu dinamica ieşirilor din sistem
de la instanţa supremă”.
Vom încerca în
cuprinsul lucrării de faţă să conturăm şi să propunem principial un mecanism
obiectiv de evaluare în timp a unui
judecător, în baza căruia să se poată decide neconjunctural promovarea sau
nepromovarea judecătorului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să
argumentăm în favoarea impunerii unui atare mecanism.
2. Baza de selecţie
Exigenţele pe
care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită promovarea la instanţa supremă
au fost şi sunt divers legiferate: funcţia deţinută de candidaţi la momentul
formulării cererii, vârsta, stagiul de vechime în funcţie şi/sau în profesie,
rezultatele profesionale, deontologia. Toate acestea vor fi detaliate în
continuare.
2.1. Funcţia deţinută de candidaţi
....Prin Decizia nr. 866/2006
a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art.
52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 „în
partea care condiţionează promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie de îndeplinirea funcţiei de judecător în ultimii 2 ani”, astfel
încât în prezent pot candida la funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie atât magistraţii judecători cât şi magistraţii procurori.
.....Plecând de la realitatea şi forţa juridică a deciziei
amintite a Curţii Constituţionale, nu pot fi formulate prea multe observaţii cu
privire la tandemul judecător – procuror, atunci când vorbim de promovarea la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind de necontestat că atât timp cât
procurorul va fi considerat magistrat, acesta va avea acelaşi statut juridic cu
cel al judecătorului şi invers.
....De aceea, fără a nega dreptul sau capacitatea
judecătorului de a deveni procuror la cel mai înalt nivel, ori ale
procurorului de a deveni judecător la cel mai înalt nivel, manifestăm rezerve
faţă de eficienţa şi oportunitatea unor atari transformări profesionale.
Rezervele noastre se menţin chiar în pofida unor tradiţii legislative
interbelice în acest sens în România pentru că,
trebuie să admitem, specializarea în funcţiile de judecător-procuror în anul
2012 constituie ceva mult mai complex, nu doar din perspectiva exercitării
dreptului ca ştiinţă, ci şi din perspectiva complexităţii în ansamblul său a
societăţii umane contemporane, a locului şi rolului judecătorului în societatea
de azi, în raport cu cea din perioada interbelică.
2.2. Gradul de
jurisdicţie
Nu vom insista asupra acestui aspect, nu pentru că ar fi
nerelevant, ci pentru că pe de o parte am formulat observaţii ample şi în
cadrul altor lucrări,
iar pe de altă parte, legislaţia actuală conţine dispoziţii coerente şi
restrictive pentru depunerea candidaturii la funcţia de judecător la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, din perspectiva gradului de jurisdicţie la care
trebuie să se afle candidatul la momentul depunerii cererii de promovare.
Astfel, conform art. 52 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 „pot participa la concursul de promovare
în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorii şi
procurorii care au îndeplinit efectiv, cel puţin 5 ani, funcţia de judecător la curtea de apel sau de procuror
la parchetul de pe lângă curtea de apel ori la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.
Textul consacră logic şi firesc principiul evoluţiei profesionale din
treaptă în treaptă şi înlătură anomalia profesională instituită de Legea nr,
247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente,
care dădea dreptul la candidatură şi magistraţilor judecători şi procurori de
la nivelul tribunalelor, respectiv parchetele de pe lângă acestea,
creînd acea fisură prin care magistraţii să eludeze rigorile unui concurs
selectiv de promovare la curţile de apel sau parchetele corespunzătoare şi să
acceadă direct, pe baza unui interviu nerelevant în faţa plenului C.S.M., la
instanţa supremă. Absurdul acestei prevederi, care a şi produs efecte practice
în sensul promovării unor judecători de tribunal, unii care rataseră chiar
anterior concursuri de promovare la curţile de apel, a constituit de altfel o constantă
a Legii 247/2005.
2.3. Vârsta candidaţilor
Deşi în
timp, vârsta candidaţilor pentru funcţia
de judecător la instanţa supremă a constituit condiţie de promovare,
ulterior anului 1989, mai exact după adoptarea Legii nr. 92/1992 de organizare
judecătorească,
vârsta candidaţilor nu a mai fost prevăzută în procedura de promovare, în
general pentru toate instanţele şi nu doar pentru instanţa supremă.
Nici actuala lege
ce reglementează statutul magistraţilor nu impune o astfel de condiţie.
În opinia noastră,
în condiţii de normalitate, vârsta nu ar trebui să constituie un criteriu de
promovare. În România ultimilor ani însă, procedura de promovare la instanţa
supremă a generat o situaţie atipică şi îngrijorătoare în legătură cu vârsta
celor promovaţi, situaţie pe care am anlizat-o pe larg în articolul precedent
destinat subiectului de faţă. Este vorba despre faptul că promovaţii au vârste
cuprinse în covârşitoare majoritate între 35 ani şi 40 ani, ceea ce înseamnă că
vor părăsi Înalta Curte prin pensionare peste 25-30 ani, o întreagă generaţie,
timp în care practic, procesul de promovare va fi blocat.
Iată de ce, chiar
şi numai prin prisma acestui considerent, ar fi util ca într-o nouă
reglementare, aspectul vârstei de promovare să fie cel puţin discutat
în vederea evitării unor anomalii de natura celei amintite, putându-se aprecia
asupra sa fie ca o condiţie, fie, dacă este cazul, ca un criteriu de
departajare.
2.4. Vechimea în funcţie
Textul în
vigoare, respectiv art. 52 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, impune o dublă
condiţionare şi anume cea de vechime în funcţie şi cea de stagiu minim la
curtea de apel. Principial, este nerelevantă durata anilor impuşi, dovadă că
aceştia au şi variat în timp în limite foarte generoase, de la 6 ani la 18 ani.
Ceea ce însă ar trebui avut în vedere de către diriguitorii sistemului judiciar
şi de către legiuitor, este oportunitatea stabilirii duratei stagiului nu
conjunctural, sub presiunea unor nevoi de moment, ci pe baza unei strategii pe
termen scurt, mediu şi lung, care să estimeze: evoluţia resurselor umane,
vârsta judecătorilor promovaţi, durata estimativă a activităţii acestora la
instanţa supremă, perioada estimativă a retragerii lor din funcţie în principal
prin pensionare, competenţa materială a instanţei supreme ca factor determinant
al volumului de activitate de la această instanţă şi implicit al nevoii de
resurse umane, etc.
Este vădit că în
ultimii 7-8 ani o atare strategie nu a existat, dovadă fiind certitudinea
amintită mai sus, a blocării procesului de promovare la Înalta Curte pentru o
perioadă viitoare de 20-25 ani. În acelaşi timp însă, trebuie să recunoaştem ca
o circumstanţă atenuantă pentru responsabilii sistemului şi pentru legiuitor
că, în condiţiile în care promovarea la
Înalta Curte a fost concepută nu ca un proces continuu, independent de
nevoi conjuncturale, ci doar ca un răspuns punctual la acestea, în funcţie
eventual de locurile vacantate ori de schimbarea intempestivă a unor norme de
competenţă materială, era practic imposibil să poţi asigura acel flux
echilibrat al resurselor umane, care la rândul său să asigure securitatea
funcţională a instanţei supreme în condiţii de încredere şi eficienţă.
Iată de ce
vechimea în funcţie a candidatului la Înalta Curte nu trebuie privită ca
rezultat al unei inspiraţii de moment, ori ca rezultat al unor dispute ipocrite
şi false între presupuse tabere adverse: tânăr-vârstnic, nou-vechi,
reformist-nereformist, etc., ci trebuie să constituie rezultatul unor analize
profesioniste pe termene diferite în timp, pe baza unor criterii obiective,
instituţionale, de interes public şi nu privat, al celor care pot influenţa
decizional la un moment dat.
2.5. Evaluarea profesională şi deontologia
.....Din punctul
nostru de vedere, evaluarea în general, dar cu precădere cea pentru promovarea
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie concepută ca un proces de
evaluare continuă pe o durată dată, fără comisii speciale şi cu existenţă
limitată temporal, care să vizeze toţi parametrii de activitate ai unui
magistrat, profesionali şi deontologici, în sala de şedinţă, în cadrul
instanţei şi în afara acesteia şi finalizată printr-un verdict de da sau nu promovării, dispus de gestionarul carierei magistraţilor,
Consiliului Superior al Magistraturii, verdict motivat şi comunicat celui în
cauză.
Vom dezvolta
aceste aspecte la punctele următoare.
3. Procedura de promovare
Spre deosebire de
sistemul actual de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legiferat
prin Legea nr, 303/2004, dar adoptat şi de legile anterioare de organizare
judecătorească post decembriste şi care cum arătam, presupune o examinare
legată de un moment anume(interviu, concurs) şi de către entităţi anume create
în acest scop, propunem un sistem opus principial celui în vigoare acum, mai
exact o evaluare continuă a candidatului pe o perioadă dată, prin organismele
şi entităţile deja create şi plătite salarial
tocmai pentru gestionarea carierei magistraţilor.
Acest principiu
nu este nou în reglementările organizării judiciare din România, fiind aplicat
în perioada antebelică, prin intermediul tabloului
de promovare, care constituia pe de o parte instrumentul şi cadrul unei
evaluări continue a candidatului, iar pe de altă parte reprezenta condiţia
prealabilă dispunerii promovării.
Sigur că sistemul, aşa cum era conceput instituţional la acea vreme, avea
limitele sale, dar l-am amintit tocmai pentru a dovedi că principiul unei
evaluări specifice în timp, ca mod de promovare, nu constituie o invenţie, ci o
soluţie deja aplicată în România, la care se poate medita.
3.1. Tabloul de promovare
Sub această
denumire, sau sub o alta similară,
vor fi evidenţiate toate cererile de promovare la instanţa supremă.
....Anual,
Consiliul Superior al Magistraturii va comunica în timp util, în prima parte a
anului, numărul locurilor de înscriere. Acest număr poate fi lăsat la
latitudinea Consiliului, sau poate fi cuantificat procentual prin lege, pentru
a înlătura orice urmă de subiectivism şi suspiciune asupra deciziei. În ce ne
priveşte, având în vedere şi criticile adresate constant membrilor C.S.M. în
legătură cu subiectivismul deciziilor lor, optăm pentru ultima variantă, legea
urmând să stabilească procentual, eventual cu limită maximă şi minimă, în
raport cu numărul de judecători aflaţi în funcţie la un moment dat în cadrul
unei curţi de apel, numărul celor ce vor fi înscrişi în tabloul de promovare de
la fiecare curte de apel.
Obligatoriu,
procesul de înscriere va fi anual, pentru că finalitatea procedurii pe care o
propunem este diferită de cea urmărită şi realizată în prezent. Prin procedura
în vigoare se urmăreşte doar ocuparea unor posturi vacante la instanţa supremă,
sub presiunea timpului şi fără garanţia valorii. Prin procedura ce propunem se
urmăreşte crearea unui contingent stabil de judecători cu grad de instanţă
supremă, verificaţi în timp şi pregătiţi să acceadă oricând, efectiv, în
şedinţele de judecată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără presiunea
timpului sau a deficitului conjuntural acut de resurse umane. Diferenţa dintre
cele două proceduri rezidă şi în aceea că dacă în prezent, cel promovat începe
imediat activitatea efectivă la Înalta Curte, în procedura propusă, cei
promovaţi îşi vor continua activitatea la instanţele de unde provin, putând fi
oricând transferabili, cu acordul lor generic şi prealabil promovării, la
instanţa supremă, în funcţie de nevoile funcţionale ale acesteia, procedura
fiind din acest punct de vedere asemănătoare celei prevăzute în prezent de art.
45 din Legea nr. 303/2004 privind promovarea pe loc.
...........................
3.4. Detaşarea/delegarea candidatului
În legislaţia în
vigoare, delegarea/detaşarea judecătorilor şi procurorilor este prevăzută de
art. 57 şi următoarele din Legea nr.303/2004 şi se poate dispune în anumite
condiţii de fond şi formă pe o durată determinată. Am susţinut şi cu alte
ocazii că delegarea/detaşarea unui magistrat la o instanţă superioară în
ierarhia jurisdicţiei nu se poate dispune decât dacă acel magistrat are gradul
profesional al instanţei la care urmează să fie detaşat. Principiul enunţat a
fost respectat în sistemul instanţelor de judecată, dar a fost inexistent în
sistemul parchetelor.
Propunerea pe
care o formulăm aici se constituie ca o excepţie de la acest principiu. Astfel,
în perioada de evaluare specială, candidatul va fi delegat/detaşat pe o durată
de 3-6 luni la instanţa supremă, unde îşi va desfăşura activitatea similar unui
judecător de Înaltă Curte, cu menţiunea că se poate conveni limitarea
competenţelor sale de judecată în anumite domenii(de exemplu participarea la şedinţele
privind recursurile în interesul legii). Delegarea/detaşarea candidatului va
viza exclusiv activitatea profesională şi nu va da acestuia eventuale drepturi
administrativ-organizatorice(de exemplu de a alege ori de a fi ales în forurile
instanţei).
La finalul
stagiului la instanţa supremă, candidatului i se va întocmi o fişă de evaluare
privind modul şi gradul în care a răspuns exigenţelor profesionale de la
nivelul Înaltei Curţi, fişă ce se va ataşa raportului anual de evaluare.
Delegarea/detaşarea
candidatului prezintă mai multe avantaje, profesionale şi administrative. Din
perspectivă profesională se poate certifica sau nu capacitatea concretă a
candidatului de a răspunde exigenţelor Înaltei Curţi, prin prestaţia sa
efectivă chiar la această instanţă, iar din
perspectivă administrativă, pornind de la faptul că delegarea/detaşarea
pot fi dispuse într-un foarte scurt termen de la publicarea legii în Monitorul
Oficial, vor fi evitate acele conjuncturi de deficit al resursei umane de la
nivelul instanţei supreme.
Propunerea de mai
sus, care instituie o veritabilă probă practică a judecătorului la instanţa
superioară, anterior promovării, inedită sistemului românesc este deja
tradiţională în Germania şi nu doar pentru promovarea judecătorului, ci şi pentru
numirea definitivă în funcţie.
Astfel, de exemplu, prin Regulamentul aprobat prin Ordinul General al Ministrului de Justitie din Land Nordrhein-Westfalen
(AV d. JM vom 2. Mai 2005 (2010 - I B. 61)
pentru testarea judecătorilor şi procurorilor se prevede că la promovarea
judecătorilor la o poziţie judecătorească cu
venituri mai mari(instanţe superioare sau posturi de conducere) vor fi
luaţi în considerare numai acei judecători care au fost „testaţi“ la Curtea de Apel.
„Testarea” la Curtea de Apel presupune că
judecătorul va activa într-un complet de judecată al Curţii, cu drepturi egale
cu ceilalţi membri ai completului, dar cu menţiunea că dintr-un asemenea
complet nu poate face parte decât un singur „aspirant”, măsură justificată de
tentaţia cel puţin teoretică a candidatului de a „face pe plac” titularilor, de
care depinde evaluarea sa finală, în sensul adaptării poziţiei sale de judecată
la cea a acestora.
Singura excepţie de la obligativitatea acestui stagiu îl constituie de fapt
un alt fel de stagiu, pe care candidatul îl poate urma în calitate de judecător
colaborator la
Curtea Constituţională,
la Înalta Curte, la Parchetul general
federal, la
Ministerul Justiţiei federal şi din Landul Nordrhein-Westfalen, etc., cu menţiunea că
judecătorii colaboratori( în număr de circa 50 la Curtea Constituţională) nu judecă, dar sprijină activitatea de judecată a acestor curţi în
pregătirea şi formularea deciziilor.
Ceea ce este interesant din perspectiva vârstei, este că vârsta minimă
pentru testare şi implicit pentru orice fel de promovare este de 35 ani, regula
în fapt fiind că promovarea la curtea de apel de exemplu se dispune în jurul
vârstei de 45 ani.
Durata „testării“
cadru este de 9 luni, iar durata testării pe cale de excepţie în
condiţiile arătate, este de regulă de 2 ani.
Posturile de „testare“ sunt scoase
la concurs prin publicare în Buletinul oficial al Ministerului de Justiţie. În
cazul în care posturile de „testare“ nu sunt scoase la concurs prin publicarea
în Buletinul Oficial, preşedinţii instanţelor vor nominaliza către Curţile de
Apel în fiecare 1Aprilie şi 1Octombrie,
judecătorii de luat in considerare. Delegarea la „stagiul de testare“ şi ordinea
de preferinţă la stagiu depind de aptitudinea, capacitatea şi performanţa
profesională a judecatorilor.
Un stagiu de “testare” care din cauza necorespunderii profesionale nu a fost
validat, poate fi repetat o singură dată, dacă între timp s-a constatat o sporire
considerabilă de performanţă profesională din partea judecătorului.
După îndeplinirea stagiului de
„testare“, preşedintele completului, după consultarea altor judecători din
completele din care a făcut parte „stagiarul“ va întocmi o evaluare scrisă despre
performanţa profesională a stagiarului precum şi despre aptitudiea lui pentru
un post superior în ierarhie. Evaluarea sa face pe baza reglementărilor pentru
evaluarea judecătorilor şi
este însoţită de o constatare, dacă şi dacă da, în ce masură „stagiarul”
dispune de abilitatea pentru un post superior la tribunal, la Curtea de Apel, etc. Evaluările nu sunt deloc formale, de modul în
care acestea sunt întocmite depinzând într-o foarte mare măsură cariera celui
testat. De exemplu, dacă un candidat este recomandat doar cu un calificativ
limită de absolvire a perioadei de testare, cariera lui spre posturi ori
poziţii mai înalte în ierarhie este în mare măsură compromisă.
Am detaliat prevederile germane de mai sus pentru a scoate în evidenţă şi a
convinge că procedura propusă nu constituie o utopie sau un entuziasm de moment,
ci o cale viabilă şi certificată într-un sistem judiciar de a cărui
rigurozitate şi eficienţă nu avem a ne îndoi.
ANEXA 7 la Varianta nr.II
extras din lucrarea Consiliul Superior al Magistraturii de la
succes instituţional la eşec funcţional, publicată în anul 2011 la editura
Universul Juridic
…1.2. Activitatea de practică a auditorilor la
instanţe şi parchete, derulată cu precădere în anul doi de studiu al
auditorilor, este un eşec. In fapt, practica de care vorbim se desfăşoară tot
în baza „principiului grămezii”, doar la judecătoriile şi parchetele de pe
lângă acestea din Bucureşti şi, sporadic, la alte câteva centre de pregătire
din marile aglomerări urbane şi juridice(Timişoara, Craiova, Cluj), cu numere
de zile prestabilite pentru fiecare compartiment al unităţii de practică, de la
arhive, registratură, relaţii cu publicul până la cabinetul preşedintelui, fără
o justificare de orice natură ar fi ea pentru intervalul de timp mai mic sau
mai mare acordat diferitelor compartimente şi oricum fără o consultare a celui „pregătit”.
Anual, numărul cursanţilor este de circa 150-180, repartizaţi la cele
câteva unităţi amintite. In acelaşi timp este de notorietate că numărul
cauzelor cu care se confruntă anual instanţele şi parchetele arătate este
covârşitor de-a dreptul, judecătorii şi procurorii fiind supuşi unui ritm de
lucru de multe ori inuman. In aceste condiţii nici nu mai sunt necesare
argumente pentru a demonstra că este imposibil fizic pentru un judecător sau
procuror, desemnaţi tutori de practică
la unităţile amintite, să se ocupe profesionist, didactic, cu grija şi răbdarea
necesară, de un pluton de auditori veniţi „să facă practică”, iar pentru
aceştia din urmă chiar să asimileze ceva palpabil şi consistent. Este evident
că un magistrat confruntat cu o sumedenie de sarcini profesionale ce ţin de
pregătirea şedinţelor de judecată, participarea la acestea, deliberări,
pronunţări, redactarea hotărârilor, nu mai are fizic timpul necesar să se ocupe
real, în calitatea sa de coordontor de practică şi de cei 10-20 de auditori
repartizaţi la instanţa respectivă. De cine să te ocupi mai întîi, ce să le
arăţi cu prioritate, cui să răspunzi mai repede întrebărilor şi fireştilor
nelămuriri, pe cine să corectezi şi în general ce să poţi face într-un timp dat
pentru a avea garanţia că tot plutonul ce ţi-a fost repartizat şi-a însuşit sau
măcar a luat act de explicaţiile tale? Fără a blama sub nicio formă nici pe
auditori şi nici pe coordonatori, care chiar nu au nicio culpă, apreciem că aşa
cum se desfăşoară în prezent, practica auditorilor de anul 2 este de fapt o
modalitate organizată de vizitare cu grupul a instanţelor şi parchetelor, un
fel de zile ale uşilor deschise pentru auditori, organizate din păcate pe bani
publici. Ca şi adevăratele zile ale uşilor deschise şi vizitele auditorilor au
efecte covârşitor imagologice în dauna celor de acumulare profesională,
constituind totuşi pentru decidenţi o
eficientă cale prin care să se „scoată” în faţa unor eventuale critici,
lucru pe care să recunoaştem l-au reuşit pe deplin până în prezent, invocând
mereu făţoasele texte legale şi programe de pregătire arătate mai sus.
Structural şi/sau conceptual se poate totuşi face
ceva? Dacă da ce anume, când, cine, cum şi cu ce bani? Răspunsul succesiv al acestor
întrebări este da, în câteva luni, decidenţii legiuitori, prin modificarea
normei legale şi nu doar fără bani, ci chiar economisind bani. Concret,
propunerile noastre în materie derivă din punerea în practică a unei singure
propuneri cadru şi anume descentralizarea administrativ organizatorică(atenţie,
nu şi profesională) a procesului de pregătire al auditorilor, măsură benefică
sub multiple aspecte:
- ar fi eliminate inutilele cursuri ale anului întîi
de studii, fapt ce ar genera la rându-i alte două consecinţe la fel de
benefice, respectiv s-ar elimina costurile aferente, efectuate cu plata
cadrelor didactice, magistraţi sau nu şi s-ar disponibiliza un foarte preţios
timp pentru auditori în cadrul programei de pregătire practică.
- practica se va putea desfăţura la unităţile de
justiţie şi nu numai,
în raza cărora se află domiciliul auditorului, ceea ce presupune menţinerea
auditorului în mediul său de viaţă şi familial obişnuit, cu toate avantajele ce
derivă de aici asupra psihicului, disponibilităţii şi capacităţii sale de
asimilare, eliminarea cheltuielilor ocazionate de cazarea în căminele
Institutului a celui în cauză,
reducerea considerabilă a numărului de auditori pentru fiecare instanţă sau
parchet în care se efectuează practica şi implicit eficientizarea muncii
tutorelui de practică, responsabilizat cu pregătirea nu a unui pluton de
cursanţi ci a doar unu, doi sau trei auditori. În acest fel s-ar putea trece şi
la saltul calitativ fundamental pentru pregătirea viitorilor magistraţi respectiv
de la sistemul „în grup” la sistemul individual, în care auditorul să fie
acceptat şi tratat ca personalitate distinctă, cu particularităţile sale
temperamentale şi caracteriale, cu plusurile şi minusurile sale profesionale,
de adaptare, de responsabilitate, într-un cuvânt să fie pregătit şi evaluat ca
persoană şi nu ca parte a unui grup pentru că şi profesia spre care aspiră
presupune cel puţin în perioada sa de debut, decizii unipersonale şi nu de
grup, cărora tânărul magistrat se impune a le face faţă.
- întregul proces de formare astfel descentralizat se
poate desfăşura în continuare fără dificultăţi în baza unei programe
profesionale unitare elaborată de Institut, cu posibilitatea unor teste
periodice, trimestriale ori semestriale, în vederea evaluării progreselor
auditorilor, a respectării exigenţelor programei nu doar de către auditori dar
şi de către tutori şi a identificării eventualelor neconcordanţe în procesul
unitar de formare.
- un ultim efect benefic ar fi acela că numeroşii
magistraţi responsabilizaţi în prezent cu pregătirea teoretică a auditorilor ar
fi degrevaţi în mare măsură de aceste sarcini, putându-se dedica prioritar
activităţilor de la instanţe şi parchete, sufocate cum arătam de numărul mare
de cauze cu care se confruntă şi cu un acut deficit de resurse umane.
Nefiind o lucrare
destinată cu precădere I.N.M.-ului şi auditorilor de justiţie ne vom limita
doar să mai adăugăm că propunerile de mai sus nu constituie decât o mică parte,
cu precădere administrativ organizatorică, din cele asupra cărora va trebui
acţionat radical, începând cu modul de selectare a auditorilor, cu protecţia
lor nu doar profesională ci şi faţă de ei înşişi, cu formarea psihologică şi cu
măsurile de integrare în colectivele de magistraţi de la instanţe şi parchete,
cu urmărirea evoluţiei lor în cadrul profesiei, sfârşind cu întocmirea unor
studii punctuale bazate pe rezultatele obţinute individual la nivelul fiecărei
promoţii, însoţite desigur de concluziile şi recomandările ce se impun şi nu în
ultimul rând, valorificarea acestora în strategiile Institutului.
ANEXA 8 la
Varianta nr.II
extras din lucrarea Tratat privind profesia de magistrat în
România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
Prima lege de organizare judecătorească
care a cuprins în chiar conţinutul său dispoziţii de organizare a instanţelor
militare a fost Legea nr. 5/1952, iar prin Legea nr. 6/1952 au fost
reglementate Procuraturile militare.
Prima lege specifică privind instanţele şi procuraturile
militare a fost Legea nr. 7/1952,
cuprinzând şi dispoziţii privitoare la statutul judecătorului şi procurorului
militar.
Ulterior, prin Legile nr. 58/1968 şi nr. 60/1968 instanţele
şi procuraturile militare au fost reglementate alături de cele civile.
Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi
parchetelor militare
a reglementat statutul judecătorului şi procurorului militar prin trimitere la
dispoziţiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, în forma
sa iniţială, nu conţinea dispoziţii exprese asupra statutului magistraţilor
militari.
Art. 105 din lege stipula însă că „dispoziţiile prezentei
legi se aplică în mod corespunzător şi magistraţilor militari”.
Legea nr. 247/2005, care a modificat
Legea nr. 303/2004, a abrogat expres Legea nr. 54/1993 privind organizarea
instanţelor şi parchetelor militare.
În noua sa configuraţie legea cuprinde mai multe dispoziţii
exprese ce vizează magistratul militar, referitoare la numire (art. 32),
salarizare [art. 74 alin. (4)– (6)], pensie
de serviciu (art. 82) şi transfer [art. 105 alin. (82)]. Ca şi în forma
iniţială a legii, se prevede expres în art. 105 alin. (1) teza II, că
dispoziţiile sale se aplică în mod corespunzător şi judecătorilor şi procurorilor
militari.
......Conform art. 73 alin. 4 din Legea nr. 303/2004
„judecătorii şi procurorii militari sunt militari activi şi au toate drepturile
şi obligaţiile ce decurg din această calitate”. Este de notorietate că imaginea
justiţiei şi a magistratului în societatea românească de astăzi nu este dintre
cele mai favorabile. În efortul de a schimba starea de percepţie, legiuitorul a
creat un cadru organizatoric şi funcţional, care, cel puţin, la nivel de
reglementare, conferă cetăţeanului o minimă garanţie de imparţialitate şi
independenţă a magistratului, condiţie prealabilă a încrederii acestuia (a
cetăţeanului – I.P.) în sistemul de
justiţie şi în magistrat.
....vom evidenţia câteva coordonate ale independenţei
magistratului militar prin prisma cauzelor ce ar putea aduce atingere acesteia:
Un prim aspect este cel prevăzut de art.
74 alin. 6 din Legea nr. 303/2004, conform căruia „acordarea gradelor militare şi
înaintarea în grad a judecătorilor şi procurorilor militari se fac potrivit
normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apărării Naţionale”
(concret, gradele magistraţilor militari se acordă de Ministerul Apărării
Naţionale).
Totodată, art. 58 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede că
atunci „când inculpatul este militar activ, preşedintele completului de
judecată, precum şi procurorul care participă la judecarea cauzei trebuie să
facă parte din aceeaşi categorie de grade”.
Coroborând cele două texte vom constata că pentru a putea
judeca orice cauză, la cel mai înalt nivel de jurisdicţie militară, privind
militarii cu grade superioare, magistratul militar este obligat ca la rându-i
să deţină un astfel de grad, cel puţin egal cu cel deţinut de persoana
judecată.
Obţinerea gradelor, sau mai precis acordarea lor, este în
competenţa legală a Ministerului Apărării Naţionale. Dacă magistratul militar
nu înaintează în ierarhia gradelor militare, implicit, ca un rezultat logic, nu
va putea înainta nici în ierarhia instanţelor de judecată, ţinând cont de
competenţa de judecată a acestora,
după gradul militar al persoanei judecate ce atrage şi gradul celui care
judecă.
Constatăm faţă de cele de mai sus că magistratul militar nu
poate promova în cariera sa de magistrat decât dacă promovează în cariera de
militar. Legea statutului magistratului nu condiţionează promovarea la instanţa
superioară de ridicarea în grad. Dar, dacă nu are gradul corespunzător,
prezenţa şi activitatea magistratului militar la o instanţă superioară nu se
justifică, pentru că, oricum, nu are competenţa de a soluţiona decât acele
cauze în care nu sunt implicate persoane cu un grad militar mai mare decât al
său.
Un al doilea aspect este scos în
evidenţă de dispoziţiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, conform
cărora „salarizarea şi celelalte drepturi băneşti cuvenite judecătorilor şi
procurorilor militari se asigură de Ministerul Apărării Naţionale”.
„Celelalte drepturi băneşti” prevăzute generic în articolul
mai sus citat, dar şi în art. 74 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, sunt
concretizate în art. 9 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor
militare.
Textele de mai sus semnifică (nu
neapărat în sens negativ) dependenţa magistratului militar, în plan material şi
financiar, de un organism aflat în afara sistemului judiciar şi faţă de care
acelaşi magistrat militar, de data aceasta în calitate de militar, ofiţer
activ, se află în relaţii de subordonare ierarhică.
Cele două elemente analizate, unul privind cariera
profesională şi celălalt situaţia financiară a magistratului militar, şi care
în mod vădit, să recunoaştem, sunt de natură a afecta substanţial independenţa
magistratului militar, pun sub semnul întrebării capacitatea reglementărilor
legale în vigoare de a asigura, real, independenţa magistratului militar faţă
de structurile Ministerului Apărării Naţionale, pe de o parte şi de a asigura
cetăţeanului acea percepţie pozitivă asupra independenţei magistratului
militar, comparativ cu imaginea unei „subordonări milităreşti” a acestuia şi pe
care o are în prezent cetăţeanul, pe de altă parte.
VARIANTA III
Dr. Dieter SCHLAFEN
Această
propunere ia în seamă anumite disfuncţionalităţi cu semnificaţie fundamentală
care s-au evidenţiat în domeniu, în anii trecuţi, intenţionează să ofere
soluţii pentru remedierea acestora şi are în vedere concentrarea tuturor prevederilor relevante
sub un singur Titlu şi anume „Justiţie”.
Trăsăturile esenţiale ale propunerii:
1. Propunerea priveşte, pe de o
parte, principiile generale care guvernează activitatea instanţelor şi
parchetelor şi, pe de altă parte, organizarea justiţiei.
In ceea ce priveşte principiile generale, proiectul preia
prevederile „Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” (TITLUL VI,
art. 47-50) despre „Justiţia”.
2. Asigurarea deplină a
independenţei justiţiei române şi aplicarea principiului de „checks and balances”
(Art. 1 al actualei Constituţii vorbeşte despre „principiul separaţiei şi echilibrului puterilor”) şi cu privire la
instituţiile cu caracter administrativ din sistemul judiciar, cu respectarea
independenţei justiţiei.
3. Asimilarea statutului
procurorilor cu statutul judecătorilor – în interesul independenţei,
imparţialităţii şi eficienţei justiţiei.
4. Păstrarea structurii actuale
a CSM ca structură comună pentru judecători şi procuri - în concordanţă cu
asimilarea statutului celor două funcţii şi
cu scopul de a uni forţele pentru reprezentarea intereselor obiective,
ori comune, ale justiţiei.
5. Restrângerea competentelor
CSM strict la cele ce vizează garantarea independentei justiţiei, adică
gestionarea carierei magistraţilor şi dreptul şi obligaţia de a acţiona
împotriva (potenţialelor) încălcări ale independenţei, inclusiv competenţa de a
sesiza Curtea Constituţională în cazul în care celelalte puteri ale statului
încalcă prin activitatea sau inactivitatea lor independenţa sau
funcţionalitatea sistemului judiciar. Garantarea independenţei sistemului
priveşte şi toate aspectele de funcţionalitate, care sunt necesare pentru
îndeplinirea mandatului cu care Constituţia şi legile însărcinează magistraţii.
6. Separarea şi concentrarea
activităţilor care privesc judecătorii către Secţia pentru judecători, şi separarea şi concentrarea
activităţilor care privesc procurorii la Secţia pentru procurori, evitându-se astfel
eventualitatea unui al doilea Consiliu numai pentru procurori şi stimulându-se
o activitate cât se poate de eficientă şi profundă în cele două domenii de
activitate.
7. Reducerea competenţei Plenului strict la chestiuni generale care privesc independenţa şi funcţionalitatea
justiţiei.
8. Reintroducerea
reglementărilor iniţiale din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora numai
preşedintele şi vicepreşedintele au activitate permanentă.
9. Clarificarea că membrii CSM
nu reprezintă interesele alegătorilor lor sau instanţelor lor, ci interesele
justiţiei şi tuturor cetăţeniilor pentru asigurarea independenţei şi bunei
funcţionări a sistemului.
10. Extinderea numărului
membrilor aleşi pentru a permite o mai mare reprezentativitate a sistemului,
pentru a îngreuna formarea de grupuri de interese şi pentru a facilita alocarea
sarcinilor pentru şedinţele – de regulă – lunare.
11.
Extinderea numărului şi influenţa reprezentanţilor
societăţii civile în CSM şi abandonarea actualei precondiţii că reprezentanţii
societăţii civile trebuie să fie „specialişti
în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală”.
12. Ridicarea independenţei
membrilor CSM şi a conducătorilor instanţelor şi parchetelor, prin
restricţionarea modalităţilor de revocare din funcţie.
13. Asigurarea capacitaţii CSM
de a lua măsuri de urgenţă şi în perioadele dintre şedinţele Secţiilor şi
Plenului, prin împuternicirea/obligarea conducerii CSM de a lua decizii pe
propria sa răspundere şi prin instalarea unui sistem consistent de înlocuitori.
14. Reconcentrarea la Ministerul Justiţiei
a competenţelor administrative care actualmente sunt repartizate între MJ, CSM
şi MP – şi, de lege lata, în curând ÎCCJ(bugetul
pentru instanţe) - o particularitate managerială singulară în Europa - prin
reducerea/trimiterea competenţelor CSM şi abrogarea Ministerului Public ca
inutil. După reconcentrare o descentralizare – absolut necesară pentru o
administraţie modernă şi eficientă - din MJ spre instanţe şi parchete va fi
mult mai uşoară. Acum există un fel de „descentralizare orizontală“, care prin
incoerenţă şi blocaje reciproce nu poate să aibă decât consecinţe foarte
negative cu privire la calitate, eficienţă şi costuri.
15. Îmbunătăţirea supravegherii
eficienţei sistemului judiciar şi a activităţilor magistraţilor prin înfiinţarea
unei Inspecţii Judiciare cu adevărat independentă, dar şi controlată.
16. Valorificarea principiului
de „Checks and balances“ prin
introducerea unor drepturi de interferenţă - indirectă - pentru CSM cu privire
la alte puteri ale statului, precum şi pentru Guvern, prin Ministerul
Justiţiei, împotriva CSM. Cu acest scop, CSM ar putea cere o decizie Curţii
Constituţionale în cazul în care Plenul consideră că independenţa sau
funcţionalitatea justiţiei este atinsă în
mod pertinent printr-o acţiune sau inacţiune a celorlalte puteri ale statului,
pe când puterea executivă ar putea interveni la Curtea Constituţională împotriva acţiunilor din
CSM care, în aprecierea ei, depăşesc competenţele acestuia şi, în plus, ar
putea interveni în anumite situaţii în interesul unei bune desfăşurări a
justiţiei prin intermediul CSM.
17. Clarificarea că şi Curtea
Constituţională este şi nu poate fi altceva decât o instanţa judecătorească în
cadrul puterii judecătoreşti. Curtea Constituţională este, fără îndoială, şi o
instanţă judecătorească naţională în sensul art. 267 TFUE.
18. Desfiinţarea „auto-controlului“ CSM prin trimiterea
oricăror plângeri împotriva actelor Secţiilor direct la ICCJ în loc de a le trimite la Plenul Consiliului
pentru a lua decizia finală.
19. Detalierea regulilor
cruciale prin chiar textul Constituţiei pentru a afirma şi asigura rangul şi
importanţa lor pentru nevoile justiţiei române.
Apreciem pe deplin că
Legea fundamentală trebuie formulată, în principiu, în mod strâns/concis,
lăsând detalierea în grija legiuitorului. Cu toate acestea, considerăm că privită
în sine concizia nu prezintă o calitate prioritară în condiţiile în care
trecutul a dovedit, că o lipsă de detaliere în domeniul respectiv atrage o
mulţime de probleme cu privire la interpretarea prevederilor constituţionale
precum şi cu privire la umplerea lacunelor. Pe lângă aceasta, considerăm că
decretarea anumitor detalii esenţiale în cadrul Constituţiei pot să asigure în
modul cel mai neîndoios menţinerea şi respectarea lor in viitor.
20. Clarificarea şi delimitarea
reglementărilor privind răspunderea pentru erori judiciare.
21. Concentrarea tuturor
prevederilor care au o legătură cu Justiţia într-un singur Capitol, în
interesul coerenţei şi clarităţii reglementărilor relevante.
22. Decretarea obligaţiei, că
orice funcţie în justiţie trebuie să fie alocată persoanei care, în comparaţie
cu solicitanţii concurenţi, este cea mai potrivită pentru funcţia ce urmează a
fi ocupată.
PROPUNERE TEXT
Titlul “XY”
Justiţie
Capitolul I
Principii generale[1]
ARTICOLUL 1 (Articolul 47 al Cartei
Europene, adaptat)
Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces
echitabil
(1)
Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie[2]
şi legi sunt încălcate are dreptul la o cale de atac[3]
eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile
stabilite de prezentul articol.
(2) Orice persoană
are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa
unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în
prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată,
apărată şi reprezentată.
(3) Asistenţa
juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în
măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la
justiţie.[4]
ARTICOLUL 2 (Articolul 48 al Cartei)
Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare
(1) Orice persoană
acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi stabilită în conformitate
cu legea.
(2) Oricărei persoane
acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.
ARTICOLUL 3 (Articolul 49 al Cartei)
Principiile legalităţii şi proporţionalităţii
infracţiunilor şi pedepselor
(1) Nimeni nu poate
fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu
constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional.
De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la
momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii
infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.
(2) Prezentul articol
nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată
de o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, era incriminată pe baza
principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor.
(3) Pedepsele nu
trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.
ARTICOLUL 4 (Articolul 50 al Cartei)
Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori
pentru aceeaşi infracţiune
Nimeni nu poate fi
judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau
condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în
conformitate cu legea.
ARTICOLUL
5
Răspunderea
pentru erorile judiciare
(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate particularilor prin deciziile judecătoreşti evident eronate.[5]
Obligaţia de a despăgubi nu se aplică în cazul în care persoana vătămată a omis
intenţionat sau prin neglijenţă evitarea prejudiciului prin folosirea căii de
atac prevăzută de lege împotriva deciziei respective.
(2)
În cazul în care a fost condamnat de către o instanţă la repararea pagubei
pentru o eroare judiciară, statul poate promova o acţiune în regres împotriva
judecătorului care a cauzat paguba prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă
sau gravă neglijenţă. Se consideră a fi un caz de „gravă
neglijenţă” atunci când judecătorul a săvârşit o eroare evidentă şi
indubitabilă.[6] În cazul acţiunii în regres pentru exercitarea
funcţiei cu gravă neglijenţă, regresul este limitat până la suma echivalentă a
12 venituri lunare ale judecătorului datornic de la momentul comiterii faptei.[7]
(3) Alineatele 1 şi 2
se aplică în mod corespunzător cu privire la măsurile luate de procurori în cursul
urmăririi penale.
Capitolul II Organizarea judiciară
ARTICOLUL 6
Instanţele şi Parchetele
(1) Puterea
judecătorească este încredinţată judecătorilor. Ea este exercitată prin Curtea
Constituţională[8], precum şi prin
judecătoriile, tribunalele, Curţile de Apel şi ICCJ.
(2) Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
secţiile sale şi de către celelalte instanţe judecătoreşti, pentru a asigura
egalitatea tuturor în faţa legii. Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. Legiuitorul
este obligat să legifereze un cadru de reguli procesuale care permit ICCJ să
îndeplinească sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii
în mod eficient şi executivul este obligat de a aloca ICCJ resursele
corespunzătoare.[9]
(3) Este interzisă
înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organica pot fi înfiinţate
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după
caz, a unor asesori din afara magistraturii în completele de judecată.
4) Competenta
instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt reglementate prin lege
organică. Legea organică poate prevede
posibilitatea participării, după caz, a unor asesori din afara
magistraturii în completele de judecată.
(5) Pe lângă
instanţele de judecată funcţionează parchetele. Parchetele îşi exercită
atribuţiile prin procurori care asigura funcţionalitatea urmăririi penale pe
baza principiilor de obiectivitate şi imparţialitate şi îşi exercită alte
atribuţii prevăzute de legea organică.
(6) Ministerul Public
este desfiinţat, cu excepţia funcţiei şi structurii lui corespunzătoare Parchetului
de pe lângă ICCJ. Odată cu intrarea în vigoare a acestor prevederi, alte
competenţe ale Ministerului Public vor înceta de a exista. Sarcina de
administrare centrală a parchetelor, inclusiv a bugetului acestora, va fi
preluată de Ministerul Justiţiei.
(7) Competenţa
instanţelor de judecată militare şi a parchetelor militare este limitată
la aplicarea dreptului penal şi se exercită exclusiv în perioadă de război şi
în cadrul misiunilor militare peste hotare precum şi pentru soldaţii îmbarcaţi
la bordul navelor de război.
[10]
ARTICOLUL 7
Corpul Magistraţilor
(1) Corpul Magistraţilor
se compune din judecători şi din procurori.
(2) Judecătorii şi
procurorii aparţin unor cariere distincte. Schimbarea între cele două funcţii
de magistrat se face numai excepţional în cazul în care buna gestionare a
resurselor umane din sistemul judiciar necesită măsuri de restructurare. În aceste condiţii, schimbarea este permisă
numai între instanţe de nivelul celei în care magistratul respectiv are o
funcţie sau la niveluri inferioare.[11]
(3) Promovarea unui
magistrat se face numai din treaptă în treaptă, după un stagiu de cel puţin 6
ani pentru fiecare grad de jurisdicţie. In cazuri excepţionale, CSM poate
scurta intervalul de 6 ani până la 4 ani, dacă altfel un post din schema unei
instanţe sau a unui parchet nu poate fi ocupat.[12]
ARTICOLUL 8
Statutul
judecătorilor
(1) Judecătorii sunt
independenţi şi sunt supuşi numai legii. Independenţa judecătorilor se află în
slujba obligaţiei de a face dreptate şi îşi găseşte justificarea şi limitarea
prin legarea judecătorului de lege şi dreptate.
(2) Judecătorii
numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Înainte de expirarea
termenului legal pentru funcţia lor, judecătorii pot fi transferaţi la o altă
instanţă, suspendaţi temporar, demişi din funcţie sau pensionaţi prematur
împotriva voinţei lor numai prin hotărâre CSM şi numai pe baza motivelor şi
procedurilor prevăzute de legi. Revocarea unui judecător dintr-o funcţie de
conducere se face exclusiv pe baza unei decizii disciplinare prevăzută de lege.[13]
Transferarea unui
judecător inamovibil la o altă instanţă împotriva voinţei lui este permisă doar
în cazul în care instanţa lui este desfiinţată sau în care circumscripţia
(sediul) instanţei lui este modificat(ă).
Delegarea unui
judecător inamovibil la o altă instanţă împotriva voinţei lui poate fi dispusă
numai prin hotărâre CSM si numai la o instanţă din aceleaşi circumscripţie
pentru o durată de cel mult 6 luni, în condiţiile în care interesele unei bune
funcţionări a justiţiei o impun.
(3) Funcţia de
judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată plătită,
cu excepţia funcţiilor didactice.[14]
Incompatibilitatea priveşte şi delegarea temporară a unui judecător într-o
funcţie publică în afara sistemului judiciar, cu excepţia uneia în
cadrul CSM, Ministerului de Justiţie, a unei instanţe judecătoreşti
internaţionale sau a unei instituţii internaţionale cu activităţi în domeniul
judiciar.
(4) Cu excepţia
funcţiilor în asociaţiile profesionale, exercitarea unei funcţii onorifice[15] în domeniul public sau privat presupune
acordul din partea CSM, care este de refuzat în caz de incompatibilitate.
ARTICOLUL 9
Statutul procurorilor [16]
(1) Procurorii îşi
desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii şi imparţialităţii.
Statutul procurorilor este asemănător cu statutul judecătorilor, cu deosebirile
ce urmează.
(2) Clasarea unui
dosar penal poate fi anulată prin procurorul ierarhic direct superior.
Superiorii direcţi pot da instrucţiuni privind instrumentarea unui dosar numai
în scris. Împotriva instrucţiunilor, procurorul vizat se poate plânge la CSM pe baza motivului că
acestea sunt nelegale. In rest, controlul activităţii profesionale din parchete
sa face prin instanţele judecătoreşti pe baza judecării plângerilor celor
afectaţi, prevăzute de legea organică.
(3) In cazul în care
apreciază că parchetul competent a rămas pe nedrept inactiv, Ministrul
Justiţiei poate, prin ordonanţa ministerială, însărcina parchetul respectiv de
a deschide o anchetă penală. El poate ataca clasarea unui dosar penal în
instanţă.
(4) Guvernul, prin Ministrul
de Justiţie, emite instrucţiuni generale pentru parchete în vederea atingerii
obiectivelor lui politice de luptă împotriva criminalităţii. In cazul
neîndepliniri sau îndepliniri nesatisfăcătoare a instrucţiunilor, Ministrul
poate cere CSM revocarea Procurorului General sau Prim Procurorului în a
cărui circumscripţie s-au constatat deficienţele prezumate. CSM
hotărăşte în ultimă instanţă asupra cererii de revocare.
ARTICOLUL
10
Consiliul
Superior al Magistraturii şi atribuţiile sale[17]
(1) Consiliul Superior al
Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
(2) Consiliul îndeplineşte
mandatul de garant al independenţei justiţiei prin exercitarea prerogativelor
lui privind cariera profesională a magistraţilor şi prin analizarea şi avizarea
activităţilor celorlalte puteri ale statului care pot să aibă repercusiuni cu
privire la independenţa şi la buna funcţionare a sistemului judiciar.
(3) In cazul în care
consideră, că una dintre celelalte puteri ale statului împiedică prin acţiunea
sau inacţiunea lor independenţa sau buna funcţionare a sistemului judiciar,
Consiliul poate cere o decizie Curţii Constituţionale, în constatare
corespunzătoare.
(4) Guvernul, prin Ministrul de Justiţie,
poate contesta hotărâri şi alte măsuri emise de Plenul sau de Secţiile
Consiliului la
Curtea Constituţională, cu motivarea că depăşesc atribuţiile
constituţionale ale Consiliului sau altcumva încalcă prevederi constituţionale.
Contestaţia este atacabilă în termen de 30 de zile, începând cu data emiteri
actului vizat. In cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, Curtea
Constituţională declară actul respectiv nul şi ineficace de la data emiterii
acestuia.
(5) În măsura în care
competenţele actuale ale CSM depăşesc competentele Consiliului prevăzute în
acest articol, ele vor fi preluate de Ministerul Justiţiei la data intrării în
vigoare a acestui articol.
ARTICOLUL
11
Structura
Consiliului Superior al Magistraturii
(1) Consiliul Superior al
Magistraturii este alcătuit din 39 membri[18],
din care:
a) 15 membri sunt aleşi în
Adunările Generale ale judecătorilor din razele Curţilor de Apel în aşa fel
încât fiecare circumscripţie să aleagă un membru; sunt eligibili judecătorii cu
rang de judecător la Curtea
de Apel şi cu o vechime de cel puţin 4 ani în această funcţie;
b) 1 membru judecător la ICCJ este ales în Adunarea
Generală a judecătorilor ICCJ;
c) 15 membri sunt aleşi în
Adunările Generale ale procurorilor din razele Curţilor de Apel în aşa fel
încât fiecare circumscripţie să aleagă un membru. Sunt eligibili procurorii cu
rang de procuror la
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel şi cu o vechime de cel
puţin 4 ani în această funcţie;
d) 1 membru procuror la Parchetul de pe lângă
ICCJ este ales în Adunarea Generală a procurorilor Parchetului de pe lângă ICCJ;
e) 2 reprezentanţi ai
societăţi civile, aleşi de Senat, care vor participa la lucrări în Secţia
pentru judecători precum şi la lucrările în Plen[19];
f) 2 reprezentanţi ai
societăţi civile, aleşi de Senat, care vor participa la lucrări în Secţia
pentru procurori precum şi la lucrările în Plen[20];
g) ministrul justiţiei ca
membru din oficiu;
h) preşedintele ICCJ ca
membru din oficiu;
i) Procurorul General al
Parchetului ICCJ ca membru din oficiu.
2) Alegerile sunt validate
de Senat, pentru fiecare circumscripţie separat. Senatul refuză validarea numai
în cazul constatării unui viciu de procedură care ar putea denatura rezultatul
alegerilor.
(3) Durata mandatului
membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani, ce nu poate fi
înnoită.
(4) In măsura în care
participă la lucrări în secţii şi în plen, toţi membrii, inclusiv
reprezentanţii societăţii civile, au drept de vot.
(5) Plenul şi Secţiile
hotărăsc cu majoritatea membrilor prezenţi[21],
cu excepţia alegerii preşedintelui şi vicepreşedintelui, când este necesară o
majoritate absolută a membrilor Consiliului.
(6) Deciziile Consiliului
Superior al Magistraturii se iau fără excepţie prin vot secret.[22]
(7) Membrii CSM sunt
independenţi în exercitarea mandatului lor. Ei nu-i reprezintă pe alegătorii lor
şi nici instanţa sau nivelul instanţei lor, ci sunt datori numai la
independenţa şi imparţialitatea justiţiei şi la buna funcţionare a sistemului
judiciar, în interesul tuturor cetăţenilor[23].
(8) Membrii magistraţi aleşi,
dar şi cei din oficiu, rămân supuşi regulilor disciplinare pentru magistraţi,
care se aplică în mod corespunzător şi pentru activitatea lor ca membri CSM.
(9) In timpul mandatului
lor, acţiunea disciplinară împotriva membrilor magistraţi aleşi este exercitată
prin Preşedintele CSM, prin Ministrul de Justiţie precum şi prin Şeful
Inspecţiei Judiciare. Acţiunea disciplinară se judecă prin ICCJ. Orice
condamnare la o măsura disciplinară are drept consecinţă aferentă pierderea
mandatului ca membru CSM. De asemenea, mandatul se termină automat cu orice
măsură de suspendare din funcţia de magistrat conform legii organice. Cu
pierderea mandatului de membru CSM se pierde şi orice funcţie de conducere în
sistemul judiciar.
(10) In cazul îndepărtării
unui membru ales, acest membru este înlocuit cu magistratul care la alegerea
validată a atins un număr de vot imediat inferior numărului de vot al membrului
îndepărtat. Înlocuirea se face prin hotărâre a secţiei la care membrul
îndepărtat a aderat. In cazul în care înlocuirea nu se poate efectua, o realegere
va avea loc la circumscripţia afectată în cel mai scurt termen.
(11) Membrii reprezentanţi
ai societăţii civile pot fi revocaţi din CSM dacă în exercitarea funcţiei lor
de membru CSM, încalcă în mod grav
obligaţiile unui membru CSM. Acţiunea de revocare poate fi iniţiată de
Senat, de Preşedintele CSM şi de Plen, prin depunerea cererii de revocare la ICCJ, care hotărăşte în
procedura prevăzută de legea organică. In cazul constatării unei încălcări
grave, Curtea dispune pierderea calităţii de membru al CSM.
(12) Revocarea membrilor
prin hotărâre judecătorească conform prevederilor acestui articol este singura
procedura admisibilă cu acest obiectiv[24].
(13) In cazul unei
restructurări a sistemului judiciar cu desfiinţarea unor instanţe sau parchete
sau reamenajarea circumscripţiei unor instanţe sau parchete, membrii aleşi vor
rămâne în funcţie până la expirarea mandatului. Cu o eventuală schimbare a
numărului Curţilor de Apel se schimbă în
mod corespunzător şi numărul membrilor judecători şi procurori pentru alegerile
ce vor urma.[25]
ARTICOLUL
12
Componenţa
şi competenţele
Secţiei pentru Judecători[26]
(1) Secţia pentru judecători
este compusă din 16 judecători aleşi, 2 membri reprezentanţi ai societăţii
civile aleşi de Senat, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie si
Ministrul de Justiţie.
(2) Competenţele Secţiei
pentru Judecători constă în:
a) numirea în funcţie,
promovarea, inclusiv in funcţii de conducere[27],
a judecătorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. Preşedintele
României poate refuza propunerea numai din cauza unui viciu de procedură. In
cazul în care consideră refuzul Preşedintelui nejustificat, CSM poate sesiza
Curtea Constituţională cu privire la admisibilitatea refuzului.
b) judecarea ca instanţă
judecătorească a acţiunilor disciplinare pornite împotriva judecătorilor, în
condiţiile legii. În aceste situaţii, Ministrul justiţiei, Preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.
c) rezolvarea plângerilor
judecătorilor privind ingerinţe din partea executivului prezumate ilegale în
activitatea lor precum şi rezolvarea cererilor pentru apărarea reputaţiei lor,
în condiţiile legii.
(3) Activitatea secţiei de
judecători este coordonată de Preşedintele Consiliului care
conduce şi şedinţele acestuia. In caz de
imposibilitate a Preşedintelui, şedinţa
este coordonată şi condusă de membrul ales prezent cu cea mai mare vechime în
magistratură.
ARTICOLUL
13
Componenţa
şi competenţele Secţiei pentru Procurori
(1) Secţia pentru procurori
este compusă din 16 procurori aleşi, 2 membri reprezentanţi ai societăţii
civile aleşi de Senat, procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ si
Ministrul de Justiţie.
(2) Competenţele Secţiei
pentru Procurori constau în:
a) propunerea numirii în
funcţie, promovarea, inclusiv în funcţii de conducere, a procurorilor, cu
excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. Preşedintele României poate
refuza propunerea numai din cauza unui viciu de procedură. In cazul în care
consideră refuzul Preşedintelui nejustificat, CSM poate sesiza Curtea
Constituţională.
b) judecarea ca instanţă de
judecată a acţiunilor disciplinare purtate împotriva procurorilor potrivit
procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, Ministrul
justiţiei, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au
drept de vot.
c) rezolvarea plângerilor
procurorilor privind ingerinţe în activitatea lor din partea executivului
prezumate ilegale precum şi rezolvarea cererilor pentru apărarea reputaţiei
lor, în condiţiile legii.
(3) Activitatea secţiei de
procurori este coordonată de Vicepreşedintele Consiliului care
conduce şi şedinţele acestuia. In caz de imposibilitate a Vicepreşedintelui,
şedinţa este coordonată şi condusă de membrul ales prezent cu cea mai mare
vechime în magistratură.
ARTICOLUL
14
Componenţa
şi competenţele Plenului[28]
(1) Plenul este de compus
din totalitatea membrilor CSM aleşi şi a
celor din oficiu.
(2) Competenţele Plenului
constau în analizarea activităţilor legiuitorului şi executivului care au sau
pot să aibă repercusiuni relevante pentru sistemului judiciar şi de a da avize
către legislativ sau către executiv cu privire la orice acţiune sau inacţiune
care priveşte independenţa sau buna funcţionare a sistemul judiciar. Plenul
exercită dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în condiţiile art. 5 alin.
(3). Actul atacat este suspendat de drept. Plenul numeşte membrii Corpului
Inspectorilor de la
Inspecţia Judiciară.
(3) Activitatea plenului
este coordonată de Preşedintele Consiliului, care conduce şi şedinţele
acestuia. In caz de imposibilitate, preşedintele este înlocuit de
Vicepreşedinte. In cazul in care lipseşte şi cel din urmă, şedinţa plenului
este coordonată şi condusă de membrul ales
prezent cu cea mai mare vechime în magistratură.
(4) Plenul se întruneşte o
dată pe lună şi în mod excepţional la solicitarea a cel puţin 2/3 din membrii
unei secţii.
ARTICOLUL
15
Frecvenţa
şi procedura şedinţelor
(1) Plenul şi secţiile se
întrunesc o dată pe lună şi în mod excepţional la solicitarea a cel puţin 2/3
membrilor unei secţii.
(2) Agenda şedinţelor şi
documentele aferente trebuie să fie prezentate membrilor cu cel puţin trei
săptămâni în prealabil. Extinderea ordinei de zi după acest termen presupune
acordul majoritar al celor prezenţi la şedinţa respectivă.
(3) Cel mai târziu la o lună
după preluarea activităţilor, Plenul Consiliului va adopta un Regulament care
va detalia procedura şedinţelor, în special
cu privire la modul în care se desfăşură dezbaterile şi votul.
ARTICOLUL
16
(1) In afara şedinţelor
Secţiei pentru judecători, preşedintele CSM va lua, pe propria sa răspundere, orice
măsură cu caracter urgent ce nu suportă amânare până la data stabilită pentru
următoarea şedinţă, fără să producă consecinţe negative. In cazul
imposibilităţii preşedintelui, măsura respectivă va fi luată de judecătorul
ales cu cea mai mare vechime în funcţie care este disponibil în secţia
respectivă.
(2) Alienatul 1 se aplică în
mod corespunzător şi secţiei pentru procurori.
ARTICOLUL
17
Căile
de atac
(1) Hotărârile secţiilor
Consiliului Superior al Magistraturii sunt atacabile cu recurs la ICCJ din partea magistraţilor
afectaţi care se consideră vătămaţi într-un drept. Actul atacat este suspendat
de drept.
(2) Alineatul 1 se aplică în mod corespunzător şi
cu privire la măsurile luate de Preşedinte, Vicepreşedinte sau de înlocuitorii
acestora, în procedură de urgenţă, în afara şedinţelor secţiilor.
ARTICOLUL
18
Conducerea
CSM
(1)
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat
de un an, ce poate fi reînnoit şi în mod repetat, dintre judecătorii care fac
parte din Secţia pentru judecători.[30]
(2) Vicepreşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce
poate fi reînnoit şi în mod repetat, dintre procurorii care fac parte din
Secţia pentru procurori.
(3) Administraţia
Consiliului este asigurată de un Secretar General al Consiliului, de profesie
judecător, ales pentru un mandat de 4 ani ce poate fi reînnoit şi în mod
repetat. Secretarul General est sprijinit de un adjunct, de profesie procuror,
ales pentru un mandat de 4 ani, ce poate fi reînnoit şi în mod repetat.
Secretarul General şi Secretarul General adjunct îşi exercită activitatea sub
conducerea şi supravegherea Preşedintelui CSM.
ARTICOLUL
19
Activitatea
membrilor CSM[31]
(1) Preşedintele şi
Vicepreşedintele sunt membri cu activitate permanentă în timpul mandatului lor.
In această perioadă funcţia lor de magistrat este suspendată de drept.
(2) Membrii aleşi şi membrii
din oficiu sunt fără activitate permanentă. Activitatea membrilor magistraţi
aleşi la instanţa lor respectiv la parchetul lor este redusă cu 50% în perioada
mandatului lor. Activitatea lor de membru CSM are prioritate faţă de
activitatea lor de judecător respectiv procuror.
ARTICOLUL
20
Înlocuirea
actualului CSM
Noul CSM va fi ales cel mai
târziu in termen de 4 luni după intrarea în vigoare a acestor prevederi. Odată
cu prima adunare a noului CSM încetează mandatul CSM existent.
ARTICOLUL
21
Inspecţia
Judiciară
(1) Supravegherea eficienţei
instanţelor şi parchetelor şi supravegherea
activităţilor profesionale a judecătorilor şi procurorilor se exercită
prin Inspecţia Judiciară.
(2) Inspecţia Judiciară este
constituită dintr-un un corp de Inspectori, recrutat dintre judecătorii şi
procurorii cu gradul profesional cel puţin la nivel de Curte de apel. Ei sunt
numiţi de Plenul CSM pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Aceste
condiţii de numire se aplică pentru numiri după intrarea în vigoare a acestui
articol.
(3) Conducerea Inspecţiei
Judiciare este asigurată de un director - judecător, însoţit de un adjunct -
procuror.
(4) Inspecţia Judiciară este
prim ordonator de credite şi dispune de propriul său aparat administrativ.
(5) Supravegherea eficienţei
şi legalităţii activităţii Inspecţiei Judiciare este în sarcina Ministerului
Justiţiei, care exercită şi acţiunea disciplinară împotriva membrilor corpului
de Inspectori Judiciar, către secţiile CSM.
(6) Trimestrial, Inspecţia
Judiciară prezintă Ministerului de Justiţie[32]
şi CSM un raport despre activitatea sa în perioada respectivă şi despre
constatări pertinente făcute. Inspecţia judiciară propune CSM şi Ministerului
Justiţiei măsuri în vederea rezolvării problemelor întâlnite, oricând se
impune.
(7) In executarea sarcinii
lor de supraveghere şi evaluare, inspectorii sunt independenţi şi supuşi numai
legii, respectând independenţa magistraţilor supravegheaţi. Fiecare inspector
exercită acţiunea disciplinară faţă de secţiile CSM, în cadrul propriei lui
activităţii de supraveghere.
(8) În ceea ce priveşte
activitatea lor jurisdicţională, inclusiv activităţile care contribuie la
pregătirea unei hotărâri, judecătorii pot fi supuşi supravegherii numai în
măsura în care nu se aduce atingere independenţei lor.
(9) În ceea ce priveşte
activitatea lor de a clasa sau de a trimite în judecată, inclusiv activităţile
care contribuie la aceste acţiuni, procurorii pot fi supuşi supravegherii numai
în măsura în care nu se aduce atingere independenţei lor.
(10) Judecătorii şi
procurorii pot sesiza secţia respectivă pentru a constata că un anumit act de
supraveghere al Inspecţiei Judiciare încalcă independenţa lor sau că, după caz,
constatările Inspecţiei asupra activităţii lor profesionale sunt greşite.
(11) Activitatea Inspecţiei
Judiciare nu exclude supravegherea activităţilor magistraţilor prin conducerile
instanţelor şi parchetelor, prevăzute de legea organică.
ARTICOLUL
22
Accesul
la funcţiile din Justiţie
(1)
Numirea în funcţie şi promovarea, inclusiv în funcţii de conducere, a
judecătorilor, procurorilor şi inspectorilor judiciari se face strict pe baza
aptitudinilor, capacităţilor profesionale şi realizărilor profesionale, cu
scopul de a numi persoana cea mai potrivită dintre solicitanţi.[33]
Numai în cazul în care se constată motivat, că mai mulţi solicitanţii sunt în
aceeaşi măsură potriviţi pentru funcţie, se aplică şi alte criterii obiective
de diferenţiere prestabilite, ca de exemplu, vârsta.[34]
(2)
Procedura pentru numire trebuie să fie concepută în aşa fel, încât scopul
numirii persoanei - cea mai potrivită pentru funcţie - va fi atins. Numirea
prin concurs precum şi evaluarea abilităţilor reale ale solicitanţilor pe baza
unui profil de cerinţe pentru a exercita funcţia respectivă în mod adecvat sunt
obligatorii. De asemenea, motivele pentru decizia de numire sunt depuse în
scris astfel încât constatările esenţiale despre abilităţile relative ale
fiecărui solicitant sunt detaliate în ordine descrescătoare şi ar putea fi
verificate prin instanţa judecătorească în caz de atac împotriva deciziei.[35]
Observații privitoare la propunerile de
amendamente Varianta III
A se vedea detalii şi argumente în acest sens
în Anexa nr. 2.
A se vedea de exemplu art. 94 lit.c din
Constituţie care prevede dreptul preşedintelui
de a „numi în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”, text
aflat în coliziune cu art. 125 din Constituţie, ce recunoaşte competenţa C.S.M. de a promova magistraţii.
Detalii asupra acestui aspect sunt enunţate în cuprinsul Anexei nr.3; a
se vedea într-un al doilea exemplu confuzia perpetuată între
instituţia delegării în funcţie de execuţie şi cea a delegării în funcţii de
conducere care a generat abordări neconstituţionale în gestionarea carierei
profesionale a procurorilor, ajungându-se ca procurorul general să poată legal
„delega” într-o funcţie de conducere,
deşi această formă de delegare constituie vădit o promovare a procurorului într-o funcţie de conducere pe o durată
mai redusă decât cea a unui mandat, iar competenţa promovării revine
constituţional, conform art. 125, fără excepţii, C.S.M. Se impune ca în
formularea viitoare a textului să se clarifice atât distincţia dintre cele două
forme de delegare, cât şi atribuirea competenţei de delegare într-o funcţie de
conducere aceleiaşi entităţi competente să promoveze şi pe durata unui mandat, evitând situaţii de genul celor de mai
sus în care promovarea cu mandat să aparţină legal unei entităţi(C.S.M.,
Preşedinte), iar „delegarea” în funcţia de conducere să aparţină altei
entităţi(procuror general ori respectiv C.S.M.). Amănunte în acest sens în
cuprinsul Anexei
nr.4.
În şedinţa sa din 21.09.2006 Consiliul
Superior al Magistraturii a analizat o adresă a Administraţiei Prezidenţiale
prin care i se comunica faptul că un număr de şase persoane, propuse de
Consiliu pentru a fi numite în funcţia de judecător, nu au fost acceptate de
către Preşedintele României, cu argumentul că „fiind aproape de vârsta
pensionării, numirea acestora în funcţie apare ca lipsită de perspectivă …”.
Consiliul a hotărât, în baza sesizării preşedinţiale, reaudierea celor în
cauză, iar prin Hotărârea nr. 35/2007 a decis – în mod corect – să menţină
propunerea formulată iniţial.
A se vedea în detaliu asupra acestui aspect
şi al consecinţelor sale Anexa nr. 5
Prima
Constituţie a României post decembriste, în forma sa iniţială, prevedea în art.
124 alin.1 că „judecătorii Curţii
Supreme de Justiţie sînt numiţi pe o perioadă de 6 ani” şi că „pot fi reînvestiţi în funcţie”.
A se vedea pentru argumente şi detalii în
acest sens Anexa
nr. 6.
În acelaşi sens, a se vedea
şi I. Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări.Editura
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 84: „… dublul statut de judecători şi ofiţeri
activi al persoanelor care compun instanţele militare face ca independenţa şi
imparţialitatea lor să nu poată fi garantată”. A se vedea în acelaşi sens Hotărârea din 9.06.1998 a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind cauza Incal contra Turciei: „prin prezenţa unui judecător militar în completul curţii”, petentul „putea avea în mod legitim nişte îndoieli asupra independenţei şi imparţialităţii
curţii”.
Potrivit art. 51 alin 7 din Legea nr.
303/2004 „revocarea din funcţia de conducere a
procurorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii, din oficiu sau
la propunerea adunării generale ori a conducătorului parchetului, pentru
motivele prevăzute la alin. (2) care se aplică în mod corespunzător”, printre
aceste motive fiind şi cel referitor la „exercitarea necorespunzătoare a
atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi
comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”.
Potrivit art. 75 alin. 4 din Legea nr.
304/2004 „pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism procurorii trebuie să
aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime
de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi
admişi în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop”.
A se vedea
art. 281, capitolul VIII din Regulamentul Organic al Moldovei:
„Domnul... va rândui pe judecători”,
art. 214 şi art. 217 din Regulamentul Organic al Munteniei „judecătorii, ... se
vor rândui toţi de către Domn”, iar „procuratorul se va rândui de Domn”.
Cu o singură excepţie(Legea
organizării judecătoreşti din anul 1938),
anterior adoptării Legii nr. 303/2004, delegarea în funcţii de conducere
a magistraţilor nu a fost reglementată normativ, fiind acceptată ca o practică
la nivelul Ministerului Justiţiei iar mai apoi şi la cel al Consiliului
Superior al Magistraturii. Deşi în şedinţa sa festivă
din data de 30 septembrie 2004, prilejuită de predarea atribuţiilor ministrului
justiţiei cu privire la cariera magistraţilor către Consiliu, Plenul hotărâse
„ferm” şi în unanimitate ca practica „delegării” în funcţii de conducere a
magistraţilor să fie abolită, În faţa realităţii cotidiene, peste circa o lună
de zile, acelaşi Consiliu a hotărât că „instituţia” este totuşi necesară, dar
numai în condiţii „excepţionale” (condiţiile mai „excepţionale”decît cele
acceptate anterior datei de mai sus, nu au fost niciodată explicate sau
argumentate de către Consiliul Superior al Magistraturii).
A se vedea exemplificativ Hotărârile
Plenului C.S.M. nr. 791/2007, nr.
819/2007 şi nr. 877/2007, adoptate cu majoritate de voturi.
În preambulul
O.U.G. NR. 56/2009 s-a justificat promovarea modificării prin aceea că „începând
din anul 2007, un număr mare de procurori care au activat în cadrul DIICOT şi
DNA, la data încetării activităţii în aceste structuri, revenind la posturile
ocupate anterior, au solicitat recunoaşterea gradelor profesionale specifice
DIICOT şi DNA, fără să fi parcurs procedurile de concurs în vederea obţinerii
acestora, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în mod constant
asemenea cereri prin hotărâri irevocabile” şi că „ această practică judiciară a
avut ca efect acordarea gradului profesional specific Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru un număr de 350 de procurori care nu
au parcurs procedurile de concurs prevăzute de lege pentru obţinerea acestuia,
dintre care unii funcţionează la parchete de pe lângă judecătorii”, motiv
pentru care „în scopul prevenirii pentru viitor a unor asemenea consecinţe,
care conduc la inechităţi profesionale şi salariale între procurori care
lucrează în cadrul aceloraşi parchete, fără a fi urmate procedurile de concurs pentru
avansarea în grad profesional… se justifică situaţia extraordinară a cărei
reglementare nu poate fi amânată”.
A se vedea art. 44 din Legea nr. 303/2004:
„pot participa la concursul de promovare la instanţele sau parchetele imediat
superioare judecătorii şi procurorii
care au… 8 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea
în funcţia de procuror la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.
A se vedea exemplificativ art. 108 din Legea
pentru organizarea judecătorească din anul 1924: „consilierii şi procurorii de la Curtea de Casaţie se numesc
dintre preşedinţii, consilierii şi procurorii
Curţilor de apel având o vechime in grad de cel puţin 4 ani impliniţi,
precum şi dintre prim-preşedinţii Curţilor de apel”; art. 92 din Legea de
organizare judecătorească din anul 1938: „consilierii şi procurorii Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, se numesc dintre: a) prim preşedinţii Curţilor de
apel fără nici o condiţie de stagiu in grad; b) procurorul general al Curţii de apel Bucureşti,cu grad de consilier
de Curte de Casaţie, fără nici o condiţie de stagiu in grad; c) preşedinţii de
secţie ai Curţilor de apel care au funcţionat in această calitate cel puţin un
an; e) consilierii şi procurorii Curţilor
de apel care au funcţionat efectiv in această calitate cel puţin 4 ani”;
art.111 din Legea pentru organizarea judecătorească nr. 726/1943: „8 ani in funcţia de consilier sau procuror la curtea de apel pentru
funcţia de consilier la Curtea
de Casaţie”.
A se vedea exemplificativ art. 63 din Legea pentru organizarea
judecătorească din 1 septembrie 1890: „nimeni
nu va putea fi numit consilier sau procuror la Curtea de Casaţiune dacă nu are vârsta de 35 de ani,”; art.110 din Legea pentru modificarea
unor dispoziţiuni din legile relative la organizarea judecătorească din anul
1909: „pentru postul de consilier sau
procuror de secţiune la Curtea
de Casaţiune se cere aceleaşi condiţiuni de admisibilitate ca pentru
preşedinţii Curţilor de apel şi vârsta
de 40 de ani împliniţi” .
O asemenea prevedere nu ar fi inedită.
Prin art. 120
din Legea pentru organizarea judecătorească
nr. 726/1943 se stabilea că „înaintarea
în funcţia de consilier sau procuror la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se
face de către ministrul justiţiei, la alegerea, din doi candidaţi propuşi de
Consiliul Superior al Magistraturii. Propunerea şi alegerea sunt obligatorii
dacă magistratul a fost votat consecutiv în ultimii 3 ani, cu calificativul
„excepţional”. În cazul în care sunt mai mulţi magistraţi, în această situaţie
se va da precădere gradului, la grad egal, vechimei, iar la vechime egală
vârstei”.
A se vedea pentru detalii I.Popa, Nulitatea hotărârilor şi a altor acte
pronunţate de către magistraţi numiţi,delegaţi, promovaţi sau menţinuţi în
funcţie potrivnic legii, publicat în revista Dreptul nr.9/2008, p. 88 -
111. În sinteză, studiul de mai sus semnalează riscul ca toate actele întocmite
de cei delegaţi/detaşaţi la unităţi superioare gradului lor profesional, să fie
nule.
Publicat în Buletinul oficial al Ministerului de
Justitie din Land Nordrhein-Westfalen - JMBl. NRW S. 136 –.
Această „testare” pe cale de excepţie este şi o cale
importantă pentru a promova experienţa judecătorilor cu aptitudini pentru funcţii de administaţie
în Justiţie (preşedinte de instanţă, etc.) şi pentru poziţii la Înalta Curte
precum şi alte funcţii importante. Astfel se poate constitui pe
de o parte un contingent de candidaţi pentru instanţele superioare şi pe de
altă parte o mai bună cooperare şi
interacţiune între instituţiile publice.
[1] In
ceea ce priveşte principiile generale, proiectul preia prevederile „Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” (TITLUL VI, art. 47 – 50) despre
„Justiţia”. Raţiunea este că aceste prevederi sunt oricum de luat în seamă şi
de respectat când autorităţile publice şi instanţele naţionale aplică dreptul
european „nemijlocit aplicabil” (a se vedea art. 51 alin. 1 Cartei, care
stipulează privind domeniului de aplicare a Cartei, ca „Dispoziţiile prezentei
carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii,
cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în
cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea
respectă drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate
cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor
competenţelor conferite Uniunii de tratate.”
Apare potrivit de a aplica aceleaşi principii
şi în condiţiile în care se aplică numai dreptul român. Altfel ar exista două
regimuri juridice pentru aceleaşi feluri de chestiuni. Schimbarea Constituţiei
ar oferi o şansă de a evita acest lucru pentru viitor şi de a prevedea un
tratament egal atât pentru situaţii pur interne cât şi pentru situaţii cu
elemente de extraneitate. Un avantaj în plus: jurisprudenţa Curţii Europene în
domeniu poate fi aplicată şi în anumite situaţii ar fi chiar posibil de a cere
o decizie Curţii Europene conform art. 267 TFUE – şi din partea Curţii Constituţionale
române – în cazuri pur interne.
In măsura în care art. 47–50 ale Cartei tratează principiile fundamentale
din domeniul „Justiţiei”, s-ar recomanda abandonarea oricăror prevederi din
Constituţia actuală care vizează aceste principii direct sau indirect. Ceea ce
ar conveni sau ar fi necesar a se reglementa în plus sau în detaliu, poate fi reglementat prin lege.
Prin raportare la principiile enunţate în
art. 47-50 ale Cartei, se recomandă a se analiza oportunitatea de a prelua –
parţial, cu adaptările necesare - şi art. 41 al Cartei, care încadrează principii de bună administrare din
tradiţia comună a marii majorităţi a statelor UE şi care reprezintă elemente
esenţiale ale unui stat de drept. Aplicarea acestei prevederi este oricum
obligatorie pentru autorităţile române în domeniul de aplicabilitate
nemijlocită a dreptului UE. Prin urmare, apare foarte indicat de a decreta
aplicabilitatea ei şi pentru domeniul de aplicabilitate al dreptului naţional.
Astfel:
„Articolul 41(Carta)
Dreptul la bună administrare
(1) Orice persoană are
dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament
imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor,
organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în
principal:
(a) dreptul oricărei
persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care
ar putea să îi aducă atingere;
b) dreptul oricărei persoane
de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de
confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;
(c) obligaţia administraţiei
de a-şi motiva deciziile.
…..
[2] În acest context, ar fi indicat a se considera
punerea drepturilor şi libertăţilor
„garantate” prin Constituţia română în deplină concordanţă – şi textual - cu drepturile
şi libertăţile consacrate prin Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene. De asemenea, ar apare indicat a se analiza relaţia şi
concordanţa dintre prevederile privind drepturile şi libertăţile
constituţionale şi cele ale Cartei
UE, pe de o parte, şi a prevederilor din Capitolul
II din Noul Cod civil despre „Respectul datorat fiinţei şi drepturilor ei
inerente”, pe de altă parte. Cel puţin,
în mare parte, prevederile din acest Capitol II, prin natura lor, privesc
drepturi şi libertăţi în relaţia cetăţenilor cu statul şi autorităţile sale şi
nu în relaţiile născute/stabilite între subiecte de drept privat.
[3]
„Calea de atac“, în sensul acestei prevederi, nu este de confundat cu căile de
atac în sensul Titlului II din Noul Cod de
procedură civilă, adică acele căi de atac care se îndreaptă împotriva unei
hotărâri judecătoreşti (apelul, recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea,
conform art. 456 NCPC). Mai degrabă, este vorba despre dreptul oricărei persoane ale cărei drepturi şi libertăţi
garantate de Cartă (Constituţie) sunt
încălcate „să se adreseze unei instanţe judecătoreşti” cu scopul de a cere corectarea unui act nociv. Prin urmare, Carta
nu consacră un drept fundamental la
apel împotriva deciziilor judecătoreşti, ci doar garantează accesul la instanţa
judecătorească.
Până acum, acest
acces nu exista în România, nici cu privire la drepturile şi libertăţile încadrate în Titlul II al
Constituţiei şi nici cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene. Este adevărat, că art. 1 alin. 2 din Constituţie stipulează, că „România este stat de drept … în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor … sunt garantate.”. Dar, această „garanţie” a rămas lettre morte, fiindcă, până acum, nu
există niciun remediu judiciar/procedural pentru particulari care să permită
acestora a impune respectarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti prin autorităţile publice – inclusiv prin instanţele judecătoreşti -, cum este cazul
în alte state, ca de exemplu în Statele Unite sau în Germania. Art. 52 alin. 1 din Constituţie prevede doar, că „Persoana vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea
actului şi repararea pagubei.” Aici nu este vorba de drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi stipulaţia nu a fost
interpretată şi aplicată într-un sens larg, astfel că ar include aceste
drepturi şi libertăţi precum şi încălcările
din actele judecătoreşti definitive şi irevocabile. Art. 21 alin. 1 din Constituţie („Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”) a fost
interpretat şi aplicat în acest sens.
Însă,
statul român este în orice caz obligat, conform art. 47 alin. 1 al Cartei Drepturilor Fundamentale a UE, de
a pune la dispoziţia „oricărei persoane” dreptul
la „o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti” pentru a cere corectarea actelor care încălca
drepturile şi libertăţile garantate de dreptul Uniunii în domeniile lor de
aplicare. Art. 51 alin. 1 al Cartei
stipulează: „Dispoziţiile prezentei Carte
se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu
respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în
cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea
respectă drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate
cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor
competenţelor conferite Uniunii de tratate.” Conform jurisprudenţei CJUE cu privire la
aplicarea principiilor fundamentale ale UE, aplicarea dreptului Uniunii în
sensul art. 51 alin. 1 priveşte actele de executare indirecte a dreptului UE prin autorităţile şi instanţele statelor
UE – executarea indirectă este
regula, pe când aplicarea directă,
prin autorităţile UE, este excepţie -
precum şi în situaţiile în care statele membre iau măsuri restrictive privind
libertăţile de piaţă (libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor).
Fiindcă
există obligaţia necondiţionată de a permite o cale de atac „eficientă” (!) în faţa unei instanţe
judecătoreşti împotriva actelor – inclusiv hotărârilor judecătoreşti definitive
- care încălcă drepturile şi libertăţile consacrate prin Cartă, apare nu numai
consecvent, dar şi indicat, a se prevede
aceleaşi drepturi şi cu privire
la drepturile şi libertăţile cetăţenilor
„garantate” prin Constituţie. Nu apare permisibil, ca un
cetăţean care acţionează în domeniul
dreptului naţional să nu dispună de o protecţie a drepturilor şi libertăţilor
sale fundamentale consacrate prin Constituţia lui - în mare măsură egală cu
cele garantate de Cartă - pe când
cetăţeanul care acţionează în domeniul dreptului UE dispune de această protecţie.
Este lăsată la
latitudinea legiuitorului pe ce cale procedurală vrea să se garanteze dreptul
la „apel” împotriva actelor care încălcă drepturi şi libertăţi garantate de Cartă respectiv Constituţie. În
parcursul unei proceduri juridice până la ultima instanţă, acest lucru nu pune
probleme, pentru că partea lezată poate invoca oricând drepturile şi
libertăţile ei garantate. Dar, problema se pune altfel dacă o hotărâre sau un
act administrativ, rămas definitiv şi irevocabil, încalcă drepturi sau
libertăţi fundamentale. În această ipoteză s-ar putea prevedea de exemplu posibilitatea
unei contestaţii în anulare către ICCJ cu privire la hotărârile definitive şi
irevocabile de către instanţele inferioare, respectiv în cazul hotărârilor ICCJ, a unei contestaţii către Curtea
Constituţională. O alternativă – preferabilă şi pentru evitarea unei
jurisprudenţe neunitare, chiar contradictorii – ar fi prevederea numai a
competenţei Curţii Constituţionale, fiindcă, potrivit art. 142 alin. 1 din Constituţie, aceasta „este garantul supremaţiei Constituţiei”.
[4]
Stipulaţia Cartei privind asistenţa
juridică gratuită este potrivită, prevăzând
asistenţa numai în măsura în care aceasta este necesară pentru asigurarea accesului efectiv la justiţie.
Aşadar, legiuitorul ar putea reglementa, de exemplu, că asistenţa judiciară nu
este acordată pentru o cerere care nu are nicio şansă reală de succes în
instanţă, indiferent dacă reclamantul de
asistenţă judiciară dispune sau nu de resurse suficiente.
În acest context s-ar
impune şi abrogarea prevederilor art. 21 alin. 4 al Constituţiei, conform
cărora „Jurisdicţiile speciale
administrative sunt facultative şi gratuite.“ În afara faptului, că nu este clar, ce însemnă „facultative”, în
contextul legii - se presupune că această prevedere lasă o alegere liberă între
mai multe „jurisdicţii” ceea ce nu ar fi potrivit - nu există niciun motiv
convingător pentru a oferi accesul la jurisdicţia administrativă în mod general
„gratuit”, chiar pentru cei care dispun de resurse abundente şi independent de
obiectul cererii. În măsura în care există, în
cazuri excepţionale, un motiv pentru a permite un acces gratuit la
jurisdicţia administrativă, eventualele
astfel de excepţii ar putea fi stabilite prin lege.
[5]
Textul actualei reglementări a art. 52 alin. 3, teza 1 din Constituţie,
potrivit căruia „Statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.” merge peste ceea ce este drept şi rezonabil şi
din aceasta cauză, cel mai probabil, depăşeşte ceea ce a fost intenţionat
iniţial de legiuitorul constituţional.
Faptul, că judecătorii pot greşi în
exercitarea funcţiei lor stă la baza sistemului de căi de atac, care altfel nu
ar avea niciun sens. Acest sistem este construit pentru a permite o reanalizare
a deciziei atacate cu obiectivul de a corecta eventualele greşeli. Însă, este
exclusiv pe propria răspundere a celui care consideră, că o decizie
judecătorească încalcă dreptul său de a folosi căile de atac puse la dispoziţia
sa prin lege. Prin urmare, nu există niciun motiv justificat pentru a despăgubi
pe cineva care încalcă propriile sale interese în mod intenţionat sau prin
neglijenţă, omiţând a evita prejudiciul prin folosirea căilor de atac
prevăzute de legi. In consecinţă, cu excepţia rară a cazului în care cineva a
omis fără vinovăţie a ataca o decizie greşită, se pune problema despăgubirii
numai în cazul unei decizii finale si irevocabile.
In plus, nu corespunde cu realitatea şi nici cu natura actului de
justiţie a se prevede o despăgubire pentru orice „eroare judiciară”. În
principiu, chiar nu se mai pune problema unei eventuale erori judiciare în
momentul în care o decizie a devenit definitivă şi irevocabilă.
„Res judicata” însemnă că
litigiul – şi disputa juridică despre aplicarea corectă a legii - s-a rezolvat
„odată pentru totdeauna” printr-o
decizie definitivă şi irevocabilă şi că, în consecinţă, această decizie este de
respectat de către toţi cei implicaţi şi nici nu mai poate fi pusă în dubiu.
Prin urmare, încălcarea principiului de „res judecata” – şi prin acţiunea în despăgubire pentru o „eroare
judiciară” – este permisă numai în condiţii extraordinare. De aceea, conform
jurisprudenţei constante a CJUE, răspunderea – excepţională - a statului pentru
încălcarea dreptului UE prin instanţele judecătoreşti naţionale presupune,
printre altele, că instanţa de ultim grad de jurisdicţie (!) – aceasta nu este
de confundat cu instanţa supremă - a încălcat dreptul aplicabil în speţa în mod
evident
şi manifest.
[6] Este foarte indicat de a
defini noţiunea de „gravă neglijenţă” în cadrul activităţii judiciare.
Interpretarea şi aplicarea dreptului se face în limitele independenţei
judecătorilor fiindcă chestiunile de drept şi de fapt, de multe ori, pot fi
apreciate controverse. Acest cadru al independenţei judecătorilor se opreşte –
în mod excepţional - acolo unde o chestiune de fapt sau de drept poate fi
rezolvată, prin prisma jurisprudenţei şi doctrinei, în mod evident şi
indubitabil, numai într-un singur sens.
Prin urmare, numai o decizie care este evident şi indubitabil eronată, poate
reprezenta un caz de „gravă neglijenţă” care poate fi reproşat judecătorului în
cauză.
[7] Şi în ceea ce priveşte
promovarea unei eventuale acţiuni în regres din partea statului, o delimitare a
regresului apare ca indicată. Judecătorii sunt obligaţi a lua, în fiecare zi,
decizii de mare pondere pentru cei afectaţi şi aceasta, de multe ori, sub
presiunea enormă a timpului. În astfel de condiţii există mereu pericolul de a
greşi, chiar şi dintr-o gravă neglijenţă. În aceleaşi timp, sumele de bani
implicate şi pericolul producerii unor pagube poate fi imens. În aceste
condiţii, nu va fi posibil pentru magistraţi de a găsi o asigurare profesională
pentru astfel de daune, la un preţ suportabil, în raport cu veniturile lor. Din
această cauză dar şi pentru că magistraţii, prin funcţia şi specialitatea lor,
sunt în mod inegal expuşi pericolului de a fi luaţi în regres, apare drept şi
rezonabil a se limita regresul la paguba cauzată cu gravă neglijenţă, până la
cuantumul a 12 salarii din veniturile lor lunare. Astfel de limitări există şi
în alte ţări, care – respectând independenţa judecătorilor – numai în mod
excepţional obligă judecătorii de a plăti în regres.
Limitarea regresului se
impune şi sub aspectul, că un regres nelimitat ar putea primejdui independenţa
şi imparţialitatea acestor magistraţi, care ar putea fi tentaţi de a favoriza, mai degrabă, soluţia „sigură”
decât soluţia pe care o considera cea potrivită, dar potenţial
controversată. Acest aspect paralizant
nu trebuie subestimat într-un mediu juridic incert care este caracterizat de o
instabilitate legislativă profundă precum şi de lipsa unei jurisprudenţe
îndrumătoare şi unitare.
[8]
Curtea Constituţională este şi nu poate fi altceva decât o instanţa
judecătorească în cadrul puterii judecătoreşti. Este, fără îndoială, şi o
instanţa judecătorească naţională în sensul art. 267 TFUE.
Clarificarea
ar trebui să aibă consecinţe şi cu privire la profilul de cerinţe pentru
judecătorii de la
Curtea Constituţională precum şi cu privire la metoda de
selecţionare şi numire a judecătorilor Curţii, care, în condiţiile actuale, nu
se încadrează cu nimic în standardele europene respective. De asemenea,
statutul Curţii Constituţionale, ca instanţă judecătorească, implică consecinţe
cu privire la deontologia judecătorilor Curţii dar şi cu privire răspunderea
lor pentru încălcarea legii şi, în special, a Constituţiei
Momentan,
judecătorii Curţii, în pofida dispoziţiei art. 16 alin. 2 din Constituţie, sunt
practic, „mai presus de lege”, deoarece Constituţia nu prevede nici o
posibilitate de sancţionare sau revocare care i-ar putea responsabiliza pe
aceştia. Deoarece s-ar depăşi mandatul acordat grupului, lucrarea de faţă nu
conţine propuneri si argumente detaliate de amendamente în acest sens.
Luând
în seamă, pe de o parte, puterea imensă de care se bucură judecătorii din Curtea
Constituţională precum şi influenţa şi importanţa enormă a deciziilor Curţii
pentru statul şi populaţia ţării, şi luând în seamă, pe de altă parte,
dimensiunea lipsei de legitimitate democratică şi profesională în procesul lor
de numire, o schimbare pare a se impune de urgenţă şi aceasta nu în ultimul
rând pentru a promova încrederea necesară a populaţiei în această instituţie de
stat de rang înalt.
[9]
Jurisprudenţa instanţelor este neunitară şi incoerentă în aşa fel, încât, la aceeaşi
instanţă - inclusiv la
ICCJ - legile sunt interpretate şi aplicate în mod diferit,
după caz. Aceasta reprezintă o încălcare sistemică a principiului fundamental
de stat de drept, potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.” (art. 16 alin. 1 Constituţie), precum şi a principiilor de
siguranţă de drept şi de previzibilitate a dreptului, care sunt parte din dreptul european
primar. În aceeaşi măsură, se încalcă
principiul prevăzut în art. 124 alin. 2 din Constituţie, potrivit căruia „Justiţia este unică, imparţială şi egală
pentru toţi“. Instanţele nu sunt responsabile pentru această situaţie, care
se datorează lipsei unui cadru legislativ cu mecanisme procedurale eficiente
pentru a conduce la o jurisprudenţă coerentă şi unitară. Nu există un cadru
legislativ şi nici o dotare cu resurse umane care să permită ICCJ a îndeplini
rolul său de Curte de Casaţie şi de îndrumător de jurisprudenţă. Această lipsă
este regretabilă mai ales în situaţia în care – din cauza legislaţiei instabile
şi a unui val de Coduri noi de
importanţă esenţială care trebuie interpretate de autoritate - sistemul
judiciar are nevoie de o Curte Supremă cât se poate de performantă. Din această
cauză, apare indicat de a ridica respectiva sarcina a legiuitorului la grad constituţional.
[10]
Limitarea activităţii instanţelor
militare şi parchetelor militare exclusiv la aplicarea dreptului penal şi numai
pe timp de război şi în cadrul misiunilor militare peste hotare precum şi
pentru soldaţii îmbarcaţi la bordul navelor de război se aseamănă cu situaţia
în care, în cea mai mare majoritate a statelor UE, se extinde, în limitele
anumitor necesităţi, respectarea principiului fundamental potrivit căruia
cetăţenii sunt egali în faţa legii (art. 16 alin 1 Constituţie) şi pentru militari.
[11]
Stipulația ține
cont de faptul că în România, carierele de judecător si de procuror si
pregătirea lor profesională se despart deja după un an de învățământ
comun la nivelul INM. In timp ce (viitorii) judecători se familiarizează si se
specializează cu spectrul larg al dreptului civil, comercial, de dreptul muncii
si administrativ, (viitorii) procurori se familiarizează si se specializează in
spectrul larg de drept penal si, de regula, fiecare magistrat urmărește
profesia pentru care a optat iniţial, până la pensionare. Așadar,
spre deosebire de exemplu, de sistemul judiciar francez, unde schimbarea
repetată intre funcția de judecător si
cea de procuror – ce presupune si o mutare intr-o alta circumscripție
- este destul de frecventă, permițând
magistraților respectivi de a
dobândi si a păstra o experiență
profesionala in ambele funcții,
dezvoltarea profesionala a judecătorilor si a procurorilor in Romania se limitează
la activitatea lor respectiva, cu excepția
domeniului dreptului penal. In consecința,
judecătorii nu sunt pregătiți să
exercite funcția de procuror, iar procurorii
nu sunt pregătiți sa exercite funcția
de judecător. In aceste condiții,
interesele obiective de buna funcționare
a sistemului judiciar se opun strict la o schimbare intre cele doua funcții.
În
acelaşi timp însă, trebuie luat in seama, dezechilibrul major de resurse umane
care s-a produs in sistemul judiciar
român ca rezultat, in special, a unei
lipse continue a unei norme adecvate si realiste de cuantificare a volumului
de munca pentru judecători, respectiv procurori, instrument indispensabil
pentru managementul eficient de resurse umane. Consecinţă directă a acestei
stări de lucruri, constatăm existenţa unor scheme de personal total
depășite de realităţile generate
de mutațiile demografice si de
schimbările frecvente ale competentelor instanțelor,
care au tulburat sistemul. Acest
dezechilibru este cu atât mai dificil de corectat cu cât judecătorii sunt inamovibili,
iar procurorii se bucură de „stabilitate”, ceea ce înseamnă ca în ambele situaţii
nu poate fi dispusă mutarea magistraţilor fără consimțământul
lor voluntar. In aceste condiții,
schimbarea intre cele doua funcții,
de judecător si procuror, poate sa oferă pe cale de excepție
un remediu justificabil, in măsura in care sunt judecători sau, după caz, procurori care se declară dispuşi la
schimbarea funcției.
Firește,
schimbarea funcțiilor nu poate sa fie legată
cu o ascensiune la o funcție
de nivel superior al instanței respectiv parchetului mai înalt în ierarhie.
Ascensiunea prin promovare la o funcție
superioară funcției deținute
presupune înainte de toate ca persoana respectiva să fi dovedit ca îndeplinește
exigentele funcției actuale, ceea ce nu ar
fi cazul daca, de exemplu, un judecător de tribunal ar schimba funcția
prin ascensiune la Parchetul
de pe langa Curtea de Apel.
[12]
Stipulaţia că promovarea unui magistrat se face numai după un stagiu de cel
puţin 6 ani în fiecare grad de jurisdicţie fără a putea „sări” un nivel de
instanţă sau parchet vizează printre altele aspectul calităţi actului
justiţiei. Numai un magistrat care a dovedit, o perioada destul de lungă, că
poate face faţă în mod constant provocărilor actualei sale funcţii şi care a
acumulat o experienţă corespunzătoare
poate justifica o aşteptare suficient de fondata, că va face faţă şi unor
provocări mai exigente ale instanţei superioare. Această perioadă, dacă este
controlată cu regularitate prin evaluări profesionale adevărate, nu poate fi
substituită de niciun test grilă de genul celui practicat în prezent.
Pe
de altă parte, intervalul se impune strict şi din punct de vedere al unui
management adecvat al resurselor umane în sistem. Din cauza recrutărilor şi
promovărilor abundente a magistraţilor tineri, făcute în perioada trecută
apropiată, piramida de vârstă a
resurselor umane din sistemul judiciar s-a întors cu susul în jos. O mare majoritate de magistraţi (relativ)
tineri şi foarte tineri de la toate
nivelele de instanţe se întâlneşte cu o mică minoritate de magistraţi mai în
vârstă, care vor ieşi din magistratură în anii viitori. Cei din urmă vor lăsa
în spatele lor un sistem de resurse umane
total dezechilibrat şi împotmolit, în care recrutarea şi promovarea va
fi un neologism care ar putea face Institutul de Magistratură de prisos pentru
o perioadă îndelungată de timp, înaintea unui nou val de tulburări, adică a
momentului în care generaţia de „tineri” magistraţi vor ieşi la pensie şi vor
trebui înlocuiţi la toate nivelele de instanţă cu magistraţi tineri ceea ce va
bloca sistemul din nou.
[13]
Stipularea că revocarea unui judecător dintr-o funcţie de conducere se face
exclusiv pe baza unei decizii disciplinare prevăzută de lege se impune in
interesul independenţei judecătorilor.
Art. 51 alin. 2 Legi 303/2004, introdusa ca amendament in anul 2005,
care stipulează, ca revocarea din
funcţia de conducere a judecătorilor se dispune de Consiliul Superior al
Magistraturii, din oficiu sau la propunerea adunării generale ori a
preşedintelui instanţei, „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale
privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea
responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”
prezintă un pericol evident pentru independenţa judecătorilor în funcția
de conducere în activitatea lor de manager de instanță
precum şi în activitatea lor de judecător. Criteriile pentru revocare sunt atât
de vagi, încât nu permit o definiție clară a conținutului si limitelor lor. Caracterul vag este chiar
accentuat prin prevederile de genul celor prevăzute de
alineatul 4 din art. 51 care stipulează că „la verificarea comportamentului şi
comunicării vor fi avute în vedere, în principal, comportamentul şi comunicarea
cu judecătorii, procurorii, personalul auxiliar, justiţiabilii, persoanele
implicate în actul de justiţie, alte instituţii, mass-media, asigurarea
accesului la informaţiile de interes public din cadrul instanţei sau
parchetului şi transparenţa actului de conducere.” Pe baza unei astfel de
prevederi, cel puțin teoretic, orice deficienţă presupusă poate fi abuziv
apreciată pentru a declanșa o procedură de revocare. Prin urmare, posibilitatea de
a declanșa o procedură de revocare
prezintă în aceste condiții un potențial de presiuni (implicit), care ar putea influenţa deciziile
manageriale şi judecătoreşti ale judecătorilor
în funcția de conducere.
Aceasta cu atât mai mult cu cât
– din cauza „rotației”
trianuale în funcțiile de conducere, care în
sine prezintă un pericol major pentru un management bun şi stabil al instanțelor
- majoritatea numirilor privește
judecători care, fără vina lor, nu sunt
destul de pregătiți pentru astfel de funcții
şi care, din această cauză, sunt permanent în pericol de a face greșeli
mai puțin sau mai mult importante.
În altă ordine de idei, abrogarea indirectă a
prevederilor privind revocarea unui
judecător/procuror dintr-o funcţie de conducere, ar trebui să aibă şi un efect
pozitiv asupra gradului de responsabilizare a celor care au competenţa de a
numi în funcţii de conducere, respectiv a membrilor secției
de judecători sau de procurori, după caz.
[14]
Prevederea actuală permite activitatea magistraţilor doar în învăţământul superior şi, prin aceasta, exclude predarea
dreptului de către magistraţi la nivelul şcolilor, lucru care, în viitor, ar
putea fi considerat benefic pentru a învăţa tinerii despre drepturile şi
obligaţiile lor ca cetăţeni.
[15]
Prevederea actuală exclude, fără necesitate, orice activitate de conducere onorifică a unui magistrat, pe când
implicarea magistraţilor în astfel de funcţii în domenii de activitate
cetăţeneşti, fără obiectiv financiar, de exemplu în domeniul cultural sau de
sport popular, ar trebui să fie respectat şi apreciat ca privind viaţa lor privată şi totodată ca
benefic pentru societate. Acordul prealabil
al CSM ar asigura, pentru fiecare caz în
parte, respectarea compatibilităţii funcţiei de magistrat cu cea din afara
sistemului.
[16]
Această propunere nu trebuie să rămână la stadiul de ideal, ci să producă
efecte concrete în realitate. Stipulaţia actualei Constituţii, că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” (art. 16 alin.
1) şi că “Nimeni nu este mai presus de lege.” (art. 16 alin. 2) poate fi
realizată numai prin organele de justiţie care sunt protejate de orice
influenţă politică în rezolvarea dosarelor lor. Este adevărat că în multe din
statele Uniunii Europene procurorii sunt încadraţi într-un un sistem ierarhic
care – cel puţin formal - pleacă de la Ministrul de Justiţie până la ultimul procuror.
Dar, în ţările model de stat de drept, această supraveghere funcţionează fără
nici o intervenţie (ascunsă) din partea conducerii politice în cazuri
individuale, pentru că aceste ţări se bucură de o cultură politică/judiciară
care exclude orice astfel de intervenţii şi care pedepseşte pe cei care ar
încălca regulile cu pierderea funcţiei politice. In România încă nu s-a
înrădăcinat o astfel de cultură şi, din mai multe motive, nici nu există
deplină încredere a populaţiei în independenţa şi imparţialitatea procurorilor.
Din această cauză, se impune o soluţie care priveşte situaţia şi care rezolvă
problema în aşa fel, încât populaţia poate să aibă încredere deplină. In
afară de aceasta, de regulă, nu va exista
o expertiză profesională la nivelul conducerii politice care să depăşească
expertiza unui procuror care lucrează un anumit dosar.
Prin
urmare, soluţia propusă nu ar putea deranja pe nimeni, care nu doreşte să
intervină în dosarele penale.
In
rest, ordinea muncii procurorilor este controlată nu numai prin superiorii lor,
dar şi prin Inspecţia Judiciară şi soluţiile lor sunt complet sub controlul
instanţelor care hotărăsc independent referitor la admisibilitatea
rechizitorului şi, după plângerea persoanei afectate, referitor la orice alte acţiuni
ale unui procuror. De altfel, proiectul prevede că Ministrul, prin ordonanţa
ministerială, poate însărcina parchetul competent de a deschide o anchetă
penală în situaţia în care consideră că parchetul a rămas pe nedrept inactiv şi
totodată, poate ataca clasarea unui dosar penal în instanţă. Pe această cale,
Ministrul de Justiţie poate asigura respectarea interesului statului în
aplicarea legilor şi procedurilor penale în cazul în care consideră necesar a
interveni – dar, aceasta numai în mod transparent şi sub control final
judecătoresc. Din contră, ministrul nu are dreptul de a dispune clasarea unui
dosar.
Desfăşurarea
politicii criminalistice rămâne pe deplin în competenţa Ministrului de Justiţie, care emite
instrucţiuni generale pentru parchete în vederea atingerii obiectivelor
guvernului în lupta împotriva criminalităţii şi care, în cazul neîndepliniri
sau îndepliniri nesatisfăcătoare a instrucţiunilor sale, poate cere CSM
revocarea Procurorului General sau Prim Procurorului în a cărui circumscripţie s-au constat deficienţele prezumate.
Observăm
că, în ceea ce priveşte domeniul de drept penal, principiul egalităţii în faţa legii, „fără privilegii şi fără discriminări”, precum
şi preceptul Constituţiei, că: „Nimeni nu
este mai presus de lege” este încălcat prin stipulaţia constituţională
potrivit căreia „Preşedintele României se bucura de imunitate” (art. 72 alin. 2
teza 1). Cu excepţia „faptelor grave
prin care încalcă prevederile Constituţiei” (art. 95 alin. 1) şi de „înaltei trădări” (art. 96 alin. 1),
imunitatea preşedintelui nu este limitată prin nimic. Constituţia nu prevede
nici o procedură pentru a o ridica, chiar dacă preşedintele ar comite o crimă
gravă. Apare indicat, ca acest privilegiu precum şi altele care sunt prevăzute
în Constituţie, pentru anumite grupuri de demnitari, ar trebui să fie
revizuite, pentru a restabili egalitatea cetăţenilor în fată legilor şi procedurilor penale.
[17]
O acordare extinsă de sarcini administrative unui organ de decizie cum este
CSM, este din început greşit, pentru că nu există nici o garanţie, chiar nici o
aşteptare justificabilă, că membrii aleşi vor fi pregătiţi profesional pentru
astfel de sarcini, cu puţine excepţii. Aceasta s-a dovedit în mod evident în
cazul actualului Consiliu care, are prea puţini membri cu experienţă relevantă
în administrarea justiţiei. Astfel, de exemplu, nici intr-o perioadă de 7 ani
de activitate CSM nu a reuşit să
promoveze un sistem adecvat de „volum de muncă”, instrument indispensabil în
administrarea resurselor umane, în pofida mai multor programe şi proiecte
costisitoare. Nici nu există, până acum, un sistem performant de evaluare
pentru magistraţi.
In
acest context trebuie constatat şi faptul că „proiectul de management”, care
până acum a fost solicitat şi prezentat de fiecare candidat pentru CSM, a fost
exerciţiu de ficţiune. Prin rolul şi competenţele lor, niciun membru individual
din CSM nu este în poziţia de a realiza un astfel de „proiect” şi acest lucru
nu este posibil nici în colaborarea cu alţi membri, fiindcă secţiile şi plenul
sunt organe îndreptăţite să ia decizii şi nu au competenţe pentru administrarea
sistemului judiciar în mod coerent.
Mai
degrabă, trebuie o administraţie stabilă şi performantă la nivelul Ministerului
Justiţiei care ar fi în stare să rezolve problemele încrucişate ale sistemului
judiciar în mod coerent şi integral – cu implicarea CSM, care, sub nici o
formă, nu poate înlocui Ministerul Justiţiei.
Pentru
rolul de adevărat garant al independenţei justiţiei acordat CSM prin acest proiect,
sunt necesari judecători şi procurori cu experienţă profesională şi de viaţă,
precum şi cu discernământul şi înţelepciunea legată de aceasta. Numai acest tip
de membru este vizat prin propunerile dezvoltate în acest proiect cu privire la
alegerea şi compunerea Consiliului.
In
viitor, Consiliul s-ar ocupa numai de chestiuni care privesc în mod direct
cariera magistraţilor şi independenţa acestora precum şi – în funcţie de
observator critic, de chestiuni administrative şi legislative care afectează funcţionalitatea
sistemului. Desigur, rezolvarea potrivită a unor astfel de chestiuni presupune
o alcătuire a Consiliului cu magistraţi cu profundă experienţă profesională.
Din acest motiv, proiectul prevede, că sunt eligibili pentru Consiliu numai
magistraţii care au absolvit cu succes un traseu de carieră de la judecătorie
până la Curtea
de Apel şi care pe baza practicii lor profesionale continue de judecător şi
procuror precum şi prin aproprierea lor de realitate la faţa locului vor
menţine o privire de ansamblu asupra stării sistemului în circumscripţia din
care provin.
[18]
Extinderea numărului membrilor aleşi permite o mai mare reprezentativitate a
sistemului, îngreunează formarea unor grupuri de interese şi facilitează
alocarea sarcinilor pentru şedinţele – de regulă – lunare.
Actuala
reglementarea constituţională cu 9 judecători aleşi şi 5 procurori aleşi obligă
la efectuarea de alegeri în doua trepte pe plan naţional, fără, totuşi, a
permite ca rezultat o reprezentativitate regională în Consiliu. În afara de
aceasta, procesul de alegeri a fost prejudecat prin campania electorală de
tipul alegerilor generale care au avantajat pe cei care au avut timpul de a
călători oriunde prin ţară cu susţinere organizatorică si financiară a anumitor
organizaţii, chiar străine, pe când alţi magistraţi nu au avut nici timpul şi
nici susţinerea necesară pentru a face astfel de eforturi de campanie. In
aceleaşi timp s-au născut idei greşite despre rolul şi posibilitate membrilor
Consiliului în sensul că ei personal ar putea schimba soarta justiţiei după
planul lor de management.
[19]
In loc de doi reprezentanţi, care actualmente participă numai la lucrări în
plen, proiectul prevede 4 reprezentanţi ai societăţi civile, din care 2 vor
participa la lucrări în Secţia pentru judecători şi 2 vor participa la lucrări
în Secţia pentru procurori. Toţi patru vor participa la lucrările în plen, cu
drept de vot în secţii şi în plen.
Cu 17 membri magistraţi experimentaţi în
fiecare secţie şi chiar cu 34 membri magistraţi experimentaţi în plen,
Consiliul nu are nevoie de competenţă juridică în plus. Dimpotrivă, cea mai
necesară şi valoroasă contribuţie a reprezentanţilor societăţii civile ar fi de a prezenta analizele, evaluările şi
reflecţiile lor de non-jurişti, care privesc justiţia printr-un unghi de vedere
al cetăţeanului de rând şi care confruntă magistraţii cu aşteptările
cetăţeniilor privind activitatea şi performanţa CSM.
In plus, activitatea şi influenţa sporită a reprezentanţilor societăţii civile şi în secţiile CSM ar putea contribui
în mod important la transparenţa activităţilor şi deciziilor CSM şi prin
aceasta, la creşterea încrederii populaţiei în activitatea CSM ca instituţie.
[20]
Se aplica in mod corespunzător observatiile de la punctul anterior.
[21]
In caz, rar, de paritate de voturi se hotărăşte prin tragere la sorţi. Această
măsură protejează votul secret şi apare mai potrivită decât de a încredinţa
unui membru votul decisiv, în situaţia în care, în realitatea, nu există o
majoritate.
Soluţia propusă ar elimina problemele care
s-au produs în mod repetat în trecut, adică lipsa de cvorum şi, în consecinţa,
paralizarea Consiliului. Cu 20 membri în fiecare secţie, este de aşteptat ca
numărul membrilor participanţi şi experţi în materie să fie mereu suficient pentru a permite o discuţie
profundă a problemelor de pe agendă precum şi o decizie bine gândită. De
altfel, ar fi de la sine înţeles că, în cazul în care, un membru ar neglija
obligaţia de a participa la şedinţe, Consiliului ar lua măsuri potrivite şi
eventual disciplinare pentru a înlătura o astfel de neglijenţă.
[22]
Votul secret se impune pentru a asigura, pe cât posibil, că votul este
exercitat în interesul obiectiv al sistemului judiciar. Votul secret asigură
independenţa membrilor în faţa aşteptărilor exprimate sau prezumate a celor din
afară cu privire la deciziile de luat şi protejează independenţa membrilor
contra primejdiei de presiuni, care ar putea fi exercitate din interior. Prin
decretarea votului secret se evită orice discuţii despre obiectivitatea votului
exercitat.
[23]
Clarificarea că membrii CSM nu reprezintă interesele alegătorilor lor sau
instanţelor lor, ci interesele justiţiei şi tuturor cetăţeniilor pentru
asigurarea independenţei şi bunei funcţionări a sistemului deosebeşte Consiliul
în mod clar de o asociaţie profesională, al cărei obiectiv – legitim - este
înainte de toate - promovarea intereselor profesionale a membrilor acesteia.
[24]
Următoarele schimbări au ca scop ridicarea independenţei membrilor CSM şi a
conducătorilor instanţelor şi parchetelor.
a) Excluderea
revocărilor „populare“.
aa)
Posibilitatea de a revoca membrii CSM prin votul adunării generale a
instanţelor sau a parchetelor reprezintă un pericol permanent şi ascuns pentru
independenţa şi obiectivitatea membrilor în activitatea lor. Odată aleşi,
membrii Consiliului trebuie să fie obligaţi numai la interesele obiective ale
justiţiei şi ale cetăţeniilor şi supuşi numai legii şi conştiinţei lor.
Interesele obiective ale justiţiei şi cetăţeniilor nu pot fi supuse niciunui
interes particular, cu excepţia cazului în care Consiliul apreciază, în
circumstanţe singulare şi excepţionale, că acestea prevalează. Eventualele
probleme cu privire la activitatea membrilor se rezolvă exclusiv şi adecvat
prin aplicarea prevederilor disciplinare şi penale.
bb) In
legătură cu excluderea revocărilor „populare“ a membrilor CSM se impune o
clarificare în aceleaşi sens cu privire la posibilitate de a iniţia revocarea
conducătorilor instanţelor şi parchetelor prin adunări generale a
instanţelor/parchetelor. Conducătorii CSM exercită şi funcţia de
judecător/procuror. Este incontestabil, că ameninţarea permanentă de a fi obiectul unei acţiuni de revocare
poate să prezinte, cel puţin în mod obiectiv, un pericol pentru obiectivitatea
şi independenţa conducătorilor nu numai
cu privire la activitatea lor administrativă, ci şi cu privire la activitatea
lor de judecător/procuror. Eventuale probleme cu privire la activitatea
conducătorilor în perioada mandatului lor de numai trei ani se rezolvă exclusiv
şi adecvat prin aplicarea prevederilor disciplinare şi penale.
b)
Posibilitatea de a reînnoi mandatul de membru CSM poate să prezinte un
potenţial pericol pentru obiectivitatea şi imparţialitatea unui membru care ar
fi înclinat de a căuta un nou mandat în viitor. Deci, clarificarea că
reînnoirea nu este permisă, corespunde cu demarcarea clară a rolului
Consiliului spre deosebire rolul unei asociaţii profesionale.
S-ar
putea argumenta, că în trecut a existat un motiv pentru a reînnoi mandatele,
fiindcă CSM a exercitat multe activităţi administrative în afara vocaţiei
Consiliului de garant al independentei justiţiei. In aceste condiţii, păstrarea
experienţei membrilor care s-au implicat ar fi fost folositoare pentru această
instituţie nouă. Acest aspect nu va mai exista în momentul în care membrii
Consiliului vor fi eliberaţi de orice activitate cu caracter administrativ
propriu-zisă şi se vor concentra pe discutarea şi aprecierea lucrărilor
pregătite pentru a înlesni slujba lor de organ colectiv hotărâtor. Pregătirea
activităţilor va fi în primul rând sarcina şi răspunderea unei echipe restrânse
de funcţionari sub conducerea şi răspunderea Secretarului General (Adjunct),
care la rândul său va fi subordonat Preşedintelui şi Vicepreşedintelui CSM.
c)
De asemenea, cu scopul ridicării independenţei membrilor CSM, prezenţa şi
imixtiunea preşedintelui tării în şedinţele CSM ar trebui abrogată. Nu există o
justificare pentru o astfel de imixiune din partea preşedintelui în dreptul
constituţional modern. Consiliul, care reprezintă puterea judecătorească de
stat nu are sub nici un aspect nevoie de o astfel de tutelă.
Această
măsură se impune cu atât mai mult cu cât, în România, preşedintele controlează
în mod activ serviciile secrete şi prezenţa lui ar putea nelinişti membrii şi
din acest motiv, împiedica o discuţie deschisă şi genera temeri, chiar
nejustificate, care ar putea afecta obiectivitatea şi independenţa membrilor,
fără a fi perceptibile şi pentru alţii. Mai mult, se pare şi în interesul
obiectiv a funcţiei de preşedinte, de a nu se ridica suspiciuni, că prin rolul
lui în CSM el ar putea influenţa membrii şi deciziile CSM şi, în mod direct sau
indirect, chiar ar putea influenţa activitatea parchetelor sau instanţelor cu
privire la anumite cazuri în derulare. Amintim, că rolul Preşedintelui Franţei
în CSM francez este unul cu caracter pur ceremonial care se limitează la o
convocare anuală solemnă, deci se deosebeşte foarte mult de practicile şi
relaţiile care s-au înscăunat în România.
d)
Decretarea strictă a votului secret.
Aceasta
se impune pentru a asigura pe cât posibil ca votul să fie exercitat în
interesul obiectiv al sistemului judiciar. Votul secret asigură independenţa
membrilor în faţa aşteptărilor exprimate sau prezumate a celor din afară cu
privire la deciziile de luat şi protejează independenţa membrilor contra
primejdiei de presiune, care ar putea fi exercitată din interior. Prin
decretarea votului secret se evită orice discuţii cu privire la obiectivitatea
votului exercitat.
[25]
Această prevedere este justificată pentru ipoteza în care una sau mai multe
dintre curțile de apel să fie desființate
ca urmare a unei eventuale decentralizări a administrației publice.
[26]
Dacă activitatea este organizată în mod potrivit, eficient şi riguros,
şedinţele secţiilor şi plenului vor ocupa maximum o săptămâna pe lună, în aşa
fel, încât membrii aleşi nu ar trebui să stea, de regulă, mai mult de trei zile
în Bucureşti pentru şedinţe. De exemplu: Şedinţa secţiei pentru judecători luni
şi marţi, şedinţa plenului miercuri, şedinţa secţiei pentru procurori joi şi
vineri.
Dacă
activitatea secţiilor s-ar desfăşura în mod treptat, secţiile ar putea folosi
aceeaşi sala de şedinţă şi mare parte din personalul administrativ ar putea fi
angajat în modul cel mai eficace pentru cele două secţii. Doar pentru şedinţa
plenului - care de regulă nu ar trebui să dureze mai mult de câteva ore – ar fi
nevoie de o sală de şedinţă mai mare.
[27]
Fiindcă acest subiect a fost discutat controversat în trecut, rezultatul
acestor discuţii dând naştere anumitor incertitudini juridice, se impune o
clarificare şi anume că şi numirea într-o functie de conducere, care este mereu
legată de o răspundere suplimentară, constituie o promovare în sensul
legii şi că, în consecinţă, se aplică aceleaşi
reguli şi proceduri.
[28]
Fiindcă expertiza necesară pentru rezolvarea dosarelor disciplinare sau privind
cariera magistraţilor există pe deplin în secţii, nu există nici un motiv sau
utilitate pentru a implica şi plenul în soluţionarea unor astfel de dosare. Pe
de altă parte, rolul important al plenului este de a dezbate chestiuni de
interes comun care depăşesc competenţele secţiilor şi care nu privesc sub nici
o formă drepturile sau interesele individuale ale unui magistrat. În
consecinţă, deciziile plenului nu sunt supuse niciunui atac în justiţie din
partea magistraţilor decât, pe baza regulilor de procedură administrativă
comună, în cazul în care plenul
depăşeşte competenţa sa prin luarea unei măsuri cu privire la un magistrat.
[29]
Procedura de urgenţă propusă are ca scop evitarea acelor
situaţii în care
din cauza absenţei unor membri în special în timpului vacanţelor, plenul nu s-a întrunit un cvorum şi
prin urmare, CSM nu a fost apt de a
lua măsuri urgente, ceea ce a generat, uneori, consecinţe negative.
Cu procedura propusă,
CSM va avea capacitate neîntreruptă de a acţiona repede şi adecvat. În aceleaşi timp, cheltuielile de energie, timp şi
bani pentru şedintele extraordinare vor putea fi evitate
la maximum.
Faptul, că deciziile vor
fi luate de un singur magistrat în loc de întreaga secţie, nu este precumpănitor. Deciziile
– excepţionale - de urgenţă vor fi luate de magistraţi experimentaţi, care sunt
obisnuiţi din activitatea lor profesională zilnică de a lua pe propria lor
răspundere decizii de mare importanţă pentru cei afectaţi.
[30]
Numirea unui judecător Preşedinte şi a unui procuror Vicepreşedinte al CSM
reflectă realitatea, că numărul judecătorilor, pe de o parte, şi numărul
procurorilor, pe de altă parte, este în raport de cca. 2 la 1 precum şi că activitatea instanţelor în alte
domenii de drept depăşeşte de multe ori activitatea lor în domeniul penal.
Acest raport formează şi imagina populaţiei despre sistemul judiciar, aşa încât
numirea unui judecător la conducerea CSM este considerată ca de la sine
înţeleasă, nu numai de cea mai mare parte dintre magistraţi, dar şi de
către populaţie. Nu în ultimul rând,
reprezentarea CSM de către un judecător este indicată şi pe plan internaţional,
fiindcă puterea judecătorească este,
oriunde în lume, reprezentată de judecători. Din acest considerent, împărţirea
conducerii între un Preşedinte judecător şi un Vicepreşedinte procuror, apare
consecventă şi indicată şi nu aduce atingere, sub niciun aspect, intereselor
procurorilor, care în viitor ar putea avea un statut asemănător, în mare măsură, cu cel al judecătorilor.
[31]
Reintroducerea reglementărilor iniţiale din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora
numai preşedintele şi vicepreşedintele au activitate permanentă permite o
reconcentrare a membrilor asupra sarcinilor esenţiale, face CSM atractiv şi
pentru magistraţi care nu doresc să se mute la Bucureşti, dar ar fi
dispuşi de a veni, ca regulă, o dată pe lună la CSM.
Aceasta ar permite realizarea ţintei iniţiale, aceea
ca membrii Consiliului să fie şi să rămână familiarizaţi cu situaţia instanţelor
şi parchetelor prin activitatea lor personală de zi cu zi, ca judecători sau
procurori, chiar dacă volumul acestei activităţi va trebui neapărat redus. In
aceleaşi timp, această structură se opune oricărei tentaţii de a abuza CSM ca
un for politic.
În
afară de aceasta, selecţionarea candidaţilor pentru CSM exclusiv dintre
magistraţii din raza fiecărei Curţi de Apel în parte, presupune că acei
candidaţi vor fi cunoscuţi de colegii alegatori, având, de regulă urmată
cariera de la judecătorie până la
Curtea de Apel în aceleaşi circumscripţie, lăsând în urma un
traseu profesional şi personal de mulţi ani, care permite colegilor lor de a
preţui stabilitatea şi abilitatea lor personală şi profesională pentru funcţia
de membru CSM. Aceasta se deosebeşte în mod clar şi pozitiv de situaţia în care
candidaţi necunoscuţi sau cunoscuţi numai prin declaraţiile lor publice, fac
campanii de natură politică în ţară.
[32]
Chiar dacă Ministrul este membru din oficiu în CSM,
obligaţia Inspecţiei Judiciare de a
raporta şi CSM şi MJ se justifică, pe considerentul, că cele două instituţii au competenţe
diferite şi ca
urmare, măsurile de urmărit în legatură cu raportul pot fi diferite.
[33]
Decretarea obligaţiei că orice funcţie în justiţie trebuie să fie alocată
persoanei care, în comparaţie cu solicitanţii concurenţi, este cea mai
potrivită pentru funcţia conferită, se impune nu numai în interesul calităţi
actului de justiţie ci şi pentru a suprima orice pericol de nepotism nociv.
Este şi o exigenţă rezultând dintr-un principiu de egalitate (a se vedea art. 16 alin. 1 din Constituţie care stipulează sub titlul “Egalitatea în drepturi” că “Cetăţenii
sunt egali în faţa legii”). Deazavantajarea
celui mai potrivit prin conferirea functiei în chestiune unei persoane care, prin comparaţie, este mai puţin potrivită, reprezintă un tratament inegal faţă de cel
dintâi.
[34]
În cazul de abilitate egală între candidaţi, aplicarea unui criteriu obiectiv
şi rezonabil – prestabilit - pentru a rezolva impasul, nu reprezintă o
încălcare a principiului de egalitate.
[35]
Decretarea unei proceduri transparente şi verificabile prin instanţa
judecătorească se impune pentru a suprima, cât se poate, pericolul ca
obiectivul de a atribui funcţia celui mai potrivit solicitant/candidat să fie
eludat, fiindcă procesul de evaluare a solicitanţilor în sine implică, deja, o
marjă de apreciere care nu este cenzurabila.
