Studiu privind revizuirea Constituţiei României în domeniul justiţiei

Publicat în Supliment la Revista Română de Drept public nr. 1/2013.

CUPRINS

Cuvânt introductiv……………………………………2

Varianta I………………………………………………..5

Varianta II………………………………………………20

Anexe Varianta II……………………………………..73

Varianta III……………………………………………120

Observaţii Varianta III………………………………143

Abrevieri

Carta – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

CSJ -    Consiliul Superior al Judecătorilor

CSP -   Consiliul Superior al Procurorilor

CSM – Consiliul Superior al Magistraturii

INJ -    Institutul Naţional al Judecătorilor

INM –   Institutul Naţional al Magistraturii

INP -   Institutul Naţional al Procurorilor

ÎCCJ – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

MJ –    Ministerul Justiţiei

SNG – Şcoala Naţională de Grefieri

TUE -  Tratatul privind Uniunea Europeană

TFUE - Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

STUDIU

privind revizuirea Constituţiei României în domeniul justiţiei

Cuvânt introductiv

Lucrarea de faţă a fost întocmită la solicitarea formulată de doamna prof.univ.dr. Mona Maria Pivniceru în cursul lunii martie 2013, în calitatea pe care o deţinea de ministru de justiţie. Grupul de lucru a fost constituit din 2 judecători români de la Curtea de apel Bucureşti, deţinători ai titlului de doctor în drept şi un judecător german, doctor în drept, expert de preaderare a României la Uniunea Europeană, în prezent expert pentru România al fundaţiei germane pentru cooperare judiciară internaţională, I.R.Z.(Internationalen Rechtlichen Zusammenarbeit).

Studiul este fundamentat pe două mari categorii de certitudini.

Primo, certitudinea cu care societatea românească s-a confruntat în timp[1], cea a denaturării interpretative a Constituţiei în vigoare, inclusiv prin decizii ale Curţii Constituţionale, care a permis ca texte constituţionale să fie deformate fundamental la nivelul consecinţelor, prin interpretări tendenţioase, scoase din context şi necoroborate.

Secundo, certitudinea nevoii de a consacra şi securiza la nivel constituţional valori, instituţii şi raporturi interinstituţionale, care să le protejeze de eventuale demersuri legislative conjuncturale, pripite şi interesate în sens negativ.

Aceste două premise conceptuale vor fi concretizate în cuprinsul acestui Studiu, într-o primă etapă într-un set de principii constituţionale detaliate argumentativ şi transpuse, într-o a doua etapă, în conţinutul concret al propunerii de text constituţional. Tradiţia modului de redactare a Constituţiilor din România obligă la o exprimare sintetizată a textului, cu fraze şi propoziţii scurte şi concise, dar consistent cuprinzătoare prin conţinutul lor. Nevoia, din motivele arătate, a cuprinderii unor cât mai multe valori instituţionale sub protecţia normei constituţionale şi a reglementării neechivoce a raporturilor dintre acestea, va genera o exprimare mai detaliată a textului, oarecum nespecifică unei abordări constituţionale, întâlnită mai degrabă la nivelul normării legale, dar care nu este inedită, exemplul cel mai la îndemână al unei norme constituţionale detaliate fiind cel al Constituţiei din Germania[2].

Propunerile vizează cu precădere Capitolul 6   din Constituţie, „Autoritatea judecătorească”, însă şi acele instituţii aflate în legătură directă cu derularea actului de justiţie, organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar.

Este de menţionat, în acelaşi timp, că prezentul Studiu are în vedere acele reglementări internaţionale şi îndeosebi prevederile „Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” (Titlul VI, art. 47 – 50,  „Justiţia”), din perspectiva normelor de drept „nemijlocit aplicabile”.

O strategie credibilă şi proiectele profunde în domeniul justiţiei nu se pot realiza într-un an-doi şi nici chiar în timpul unui ciclu electoral de 4 ani. Este nevoie de mult mai mult timp, iar această condiţie nu poate fi respectată în România contemporană decât în condiţiile în care principiile şi instituţiile de bază, structura lor şi raporturile dintre acestea ori în cadrul acestora sunt protejate, ca incidenţă temporală, o perioadă mai îndelungată. Acest deziderat nu poate fi atins decât prin includerea întregului mecanism în norma constituţională, într-o formă suficient de detaliată încât să nu permită apariţia echivocului interpretativ ori modificări legislative din partea noilor guvernanţi care să anuleze toate realizările vechilor guvernanţi, ori care să fie adoptate împotriva foştilor guvernanţi, ori în folosul noilor guvernanţi.

Iată de ce Constituţia ce urmează a fi revizuită este datoare să arate cetăţeanului o altă faţă conceptuală a entităţilor care concură la înfăptuirea justiţiei ca serviciu public, prin conţinut şi mod de redactare şi  să garanteze predictibilitatea sistemului de justiţie cel puţin pe termen mediu. Plecând de la recente experienţe în materie, Constituţia va trebui să fie competitivă şi impenetrabilă nu doar din perspectiva interpretării sale cu bună credinţă, ci mai ales din perspectiva tentativelor de deturnare cu rea credinţă a literei şi spiritului său.

Prezentul Studiu cuprinde trei variante de lucru, care însă au la bază principii comune: independenţa judecătorului şi procurorului în activitatea profesională; exclusivitatea gestionării carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor de către organisme profesionale în care să fie reprezentată şi societatea civilă; principiul evoluţiei profesionale din treaptă în treaptă a judecătorilor şi procurorilor; responsabilitatea judecătorilor şi procurorilor; eliminarea oricăror forme de imixtiune politică din parcursul carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor; departajarea expresă şi totală(o variantă) sau în parte(o a doua variantă), a funcţiei de procuror de cea de judecător; eliminarea ca structură a Ministerului Public(în două dintre cele trei variante); renunţarea la instanţele militare; renunţarea la competenţa instanţelor şi parchetelor în funcţie de calitatea persoanei cercetate penal; bugetele instanţelor şi parchetelor vor fi gestionate de Ministerul Justiţiei(în două dintre cele trei variante de lucru propuse) sau de către C.S.M. în cealaltă variantă.

Principiile de mai sus sunt reflectate în cadrul celor trei variante fie prin texte şi formulări comune, fie prin abordări diferite ca formă şi conţinut al instituţiilor vizate.

Judecător dr. Dan Lupaşcu        Judecător dr. Ion Popa           Dr. Dieter Schlafen

VARIANTA I

                                                         Judecător dr. Dan LUPAŞCU

                                                   

În esenţă, propunerile formulate vizează, în ordine:

1) consacrarea principiului respectării hotărârilor judecătoreşti:

2) instituirea de garanţii suplimentare pentru exercitarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale (sens în care propunem: a) reformularea principiului liberului acces la justiţie, prin înlocuirea sintagmei „termen rezonabil” cu sintagma „termen optim şi previzibil”, precum şi includerea cerinţelor independenţei şi imparţialităţii instanţei; b) prelungirea duratei maxime a reţinerii la 72 de ore; c) impunerea condiţiilor dispunerii măsurii arestării preventive doar de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece respectiva cauză în fond şi constituirea în complet colegial pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă formulată în cursul urmăririi penale; d) dispunerea percheziţiei doar de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece în fond respectiva cauză; protecţia sporită a secretului corespondenţei prin instituirea la nivelul legii fundamentale a condiţiilor în care se poate dispune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor;  e) extinderea răspunderii patrimoniale a statului şi în cazul pagubelor cauzate de funcţionarea defectuoasă a administrării justiţiei; f) asigurarea magistraţilor pentru malpraxis;
g) realizarea egalităţii în drepturi între cetăţeni inclusiv sub aspectul jurisdicţiei competente, prin eliminarea competenţei judecăţii în fond de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deputaţilor, senatorilor, Preşedintelui României şi membrilor Guvernului; h) eliminarea atribuţiei „Camerei sesizate” a Parlamentului de a revoca măsura reţinerii sau cea a percheziţiei luate faţă de un senator sau deputat în caz de infracţiune flagrantă);

3. întărirea independenţei justiţiei, consolidarea statutului magistratului şi creşterea capacităţii instituţionale a instituţiilor judiciare (sens în care propunem: a) atribuirea dreptului de iniţiativă legislativă Consiliului Superior al Magistraturii; b) precizarea înfăptuirii justiţiei doar de către instanţele judecătoreşti; c) consacrarea constituţională a principiilor imparţialităţii şi responsabilităţii judecătorilor şi procurorilor; d) eliminarea oricăror imixtiuni ale factorului politic în cariera judecătorilor şi procurorilor; e) gestionarea întregii cariere a magistratului de către Consiliul Superior al Magistraturii; f) precizarea limitelor compatibilităţii dintre funcţia de judecător sau procuror şi funcţia didactică din învăţământul superior;
g) garantarea constituţională a statutului judecătorilor şi procurorilor;
h) transformarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o veritabilă curte de casaţie şi precizarea rolului constituţional al acesteia; i) reglementarea unitară, prin lege organică, a organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, precum şi a statutului magistraţilor;
j) extinderea sferei celor îndrituiţi să exercite căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti; k) precizarea rolului constituţional al Ministerului Public; l) funcţionarea poliţiei judiciare în subordinea parchetelor; m) statut identic al procurorilor cu cel al judecătorilor (independenţă, imparţialitate, responsabilitate, supunere numai legii); n) instituirea obligaţiei Consiliului Superior al Magistraturii de a asigura şi garanta independenţa judecătorilor şi procurorilor; o) reducerea componenţei Consiliului Superior al Magistraturii la 13 membri, din care 4 judecători şi 4 procurori aleşi în adunările generale ale magistraţilor de la toate palierele sistemului judiciar, 2 reprezentanţi ai societăţii civile şi 3 membri de drept; p) stabilirea componenţei secţiei pentru judecători şi a secţiei pentru procurori, prin includerea unui reprezentant al societăţii civile; q) partajarea atribuţiilor secţiilor (abilitate să gestioneze exclusiv cariera judecătorilor şi, respectiv, cariera procurorilor) de atribuţiile plenului (care urmează să se ocupe de chestiuni de interes comun privitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor); r) reducerea mandatului membrilor aleşi la 4 ani; s) atribuirea funcţiei de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar a funcţiei de vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; ş) prevederea posibilităţii atacării în justiţie, în condiţiile legii, a hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii; t) gestionarea bugetului instanţelor şi parchetelor de către Consiliul Superior al Magistraturii; ţ) includerea în bugetul justiţiei a veniturilor provenite din taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar; u) fundamentarea constituţională a atribuţiilor stabilite prin lege în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii; v) consacrarea ca organ constituţional, cu autonomie, a Inspecţiei Judiciare, formată din inspectori judiciari, judecători şi procurori; x) stabilirea unicului titular al acţiunii disciplinare – Inspecţia Judiciară;

4. implicarea reprezentantului autorităţii judecătoreşti – Consiliul Superior al Magistraturii – în procedura de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale.

Propunerile de texte şi motivarea succintă a acestora sunt următoarele, cu menţiunea că textul albastru este textul vechi menţinut în noua formulare, iar textul roşu constituie propunerea de text nou.  

I. Reformularea art. 1 alin. (5) astfel:

(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, precum şi respectarea hotărârilor judecătoreşti sunt obligatorii.

MOTIVARE: Respectarea hotărârilor judecătoreşti este de esenţa statului de drept. Conferind valoare constituţională acestui principiu se garantează în mod concret valori supreme precum demnitatea omului, drepturile şi libertăţile persoanelor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic.

Consacrarea constituţională a obligaţiei de respectare a hotărârilor judecătoreşti derivă şi din echilibrul puterilor în stat, fiind de natură să sublinieze responsabilitatea înfăptuirii justiţiei.

II. Reformularea art. 21 alin. (3) astfel:

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă şi imparţială.

MOTIVARE: În plan internaţional, din anul 2004 este folosită sintagma „termen optim şi previzibil”, receptată de altfel şi în legislaţia internă ( a se vedea, spre exemplu, noul Cod de procedură civilă).

III. Alin. (3) al art. 23 să aibă următoarea redactare:

(3) Reţinerea nu poate depăşi 72 de ore.

MOTIVARE: Durata maximă actuală a reţinerii (24 ore) forţează la grăbirea judecăţii eventualei propuneri de arestare preventivă, fără studierea temeinică a dosarelor complexe şi pregătirea corespunzătoare a apărării, inclusiv în timpul nopţii ori în zilele de sâmbătă şi duminică.

În acord cu textul constituţional modificat, Codul de procedură penală ar trebui să instituie obligaţia procurorului de a sesiza instanţa cu eventuala propunere de arestare preventivă cu cel puţin 24 de ore înainte de expirarea reţinerii.

IV. Alin. (4) al art. 23 să aibă următorul conţinut:

(4) Arestarea preventivă se dispune de instanţa de judecată competentă şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale, propunerea de arestare preventivă se judecă de un complet colegial.

MOTIVARE: Privarea de libertate a unei persoane trebuie să fie o măsură excepţională, adoptată de instanţa de judecată competentă să soluţioneze în fond cauza respectivă, după o analiză temeinică a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege. În faza de urmărire penală apreciem că măsura ar trebui luată doar de un complet colegial, dată fiind gravitatea acesteia.

V. Reformularea art. 27 alin. (3) astfel:

(3) Percheziţia se dispune de instanţa de judecată competentă şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.

MOTIVARE: Dispunerea percheziţiei de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa judecăţii în fond constituie o garanţie suplimentară a inviolabilităţii domiciliului.

VI. Introducerea a trei alineate noi la art. 28, cu următorul conţinut:

(2) Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin alt mijloc electronic de comunicare, înregistrarea în mediul ambiental, localizarea sau urmărirea prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere, înregistrarea de imagini, obţinerea listei convorbirilor telefonice ori alte asemenea tehnici indicate în lege se dispune de instanţa de judecată competentă şi numai în cursul procesului penal.

(3) În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute la alin. (2) ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, în condiţiile legii, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, luarea uneia dintre aceste măsuri pe o perioadă de cel mult 48 de ore.

(4) În termen de 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la
alin. (3) procurorul se adresează instanţei competente care decide asupra măsurii dispuse de procuror.

MOTIVARE: În prezent autorizaţia se emite de către preşedintele instanţei sau de judecătorul desemnat de acesta, iar nu de un complet de judecată desemnat aleatoriu, ceea ce poate crea suspiciuni asupra unei măsuri extrem de importante ce poate leza secretul corespondenţei. Pe de altă parte, există o practică răspândită de autorizare a interceptărilor în faza actelor premergătoare, în pofida unei decizii a Curţii Constituţionale care, în considerente, impune cerinţa începerii urmăririi penale.

VII. Alin. (3) al art. 52 să aibă următoarea redactare:

(3) Pagubele cauzate prin erorile judiciare şi cele care sunt consecinţa funcţionării anormale a administrării justiţiei dau dreptul la despăgubire, care este în sarcina statului, în condiţiile legii. Răspunderea patrimonială a statului pentru pagubele cauzate prin erorile judiciare nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Asigurarea de răspundere patrimonială a magistraţilor este obligatorie, în condiţiile legii.

MOTIVARE: Este necesară lărgirea cadrului constituţional al răspunderii statului şi la pagubele cauzate prin funcţionarea anormală a justiţiei în ideea asigurării unor garanţii suficiente realizării drepturilor şi libertăţilor persoanelor. Pe de altă parte, asigurarea de răspundere patrimonială a magistraţilor este de natură să contribuie la creşterea responsabilităţii şi consolidarea independenţei acestora.

VIII. Eliminarea tezei finale de la art. 72 alin. (2) privitoare la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca deputaţi şi senatori.

MOTIVARE: Această propunere dă eficienţă deplină principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituţie. Măsura ar urma să se aplice oricărei persoane, indiferent de funcţia deţinută. În acest mod,
s-ar elimina şi competenţa instanţei supreme de a judeca în fond,
creându-se premisele transformării acesteia într-o veritabilă curte de casaţie, aptă să-şi îndeplinească rolul constituţional de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii.

IX. Eliminarea tezei finale de la art. 72 alin. (3) referitoare la posibilitatea „Camerei sesizate” de a revoca măsura reţinerii sau cea a percheziţiei luate în caz de infracţiune flagrantă.

MOTIVARE: Revocarea unei măsuri luate în cursul unui proces penal trebuie să fie de competenţa instanţei de judecată. Senatul şi Camera Deputaţilor nu se pot amesteca în procedurile judiciare fără a aduce atingere principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi independenţei justiţiei.

X. Completarea alin. (1) al art. 74 în sensul de a conferi drept de iniţiativă legislativă şi autorităţii judecătoreşti, reprezentată prin Consiliul Superior al Magistraturii. Teza I-a din alin. (1) al art. 74 va fi modificată astfel:

(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor, Consiliului Superior al Magistraturii sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.

MOTIVARE: În mod frecvent, în procesul aplicării legii sunt puse în evidenţă imperfecţiuni legislative, care reclamă intervenţii ale legiuitorului.

De lege lata, instanţa supremă are atribuţia de a identifica aceste cazuri în care este necesară iniţierea adoptării unor reglementări noi, modificarea sau abrogarea celor existente, situaţii în care se adresează ministrului justiţiei, care apreciază dacă dă ori nu curs unor astfel de propuneri.

O adresare directă către puterea legislativă ar fi benefică procesului normativ.

XI. Eliminarea tezei I de la art. 96 alin. (4) care prevede competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca infracţiuni săvârşite de Preşedintele României.

MOTIVARE: Aceleaşi raţiuni ca şi la pct. 8.

XII. Eliminarea tezei finale de la art. 109 alin. (2) care prevede competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca infracţiuni săvârşite de membrii Guvernului.

MOTIVARE: Aceeaşi motivare ca şi la pct. 8.  

XIII. Reformularea art. 124 alin. (1) astfel:

(1) Justiţia se înfăptuieşte de către instanţele judecătoreşti în numele legii.

MOTIVARE: Precizarea este necesară pentru a înlătura orice dubiu privitor la organele care înfăptuiesc justiţia.

XIV. Alin. (3) al art. 124 să aibă următorul conţinut:

(3) Judecătorii sunt independenţi, imparţiali, responsabili şi se supun numai legii.

MOTIVARE: Concomitent cu procesul de consolidare a statutului magistraţilor, trebuie întărită şi responsabilitatea acestora, prin conferirea de valoare constituţională.

XV. Modificarea art. 125 alin. (2) astfel: 

(2) Propunerea de numire în funcţia de judecător, precum şi promovarea, numirea în funcţie de conducere, transferarea, detaşarea, delegarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. 

MOTIVARE: Toate componentele carierei judecătorilor trebuie să fie în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a elimina orice influenţe ale factorului politic şi a asigura independenţa acestora.

XVI. Reformularea art. 125 alin. (3) astfel:

(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice de execuţie sau de conducere din învăţământul superior.

MOTIVARE: Completarea este necesară pentru a înlătura practicile neuniforme în această materie.

XVII. Introducerea la art. 125 a unui alineat nou, alin. (4), cu următorul conţinut:

(4) Statutul judecătorilor este garantat.

MOTIVARE: Garantarea prin Constituţie a statutului judecătorilor este de natură să înlăture eventuale încercări ale legiuitorului ordinar de a modifica nejustificat elementele componente ale acestuia.

XVIII. Reformularea alin. (3) al art. 126 astfel:

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii, potrivit competenţei sale.

MOTIVARE: Instanţa supremă trebuie să se ocupe şi de asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii la nivel intern, nu numai prin raportare la celelalte instanţe judecătoreşti.

XIX. Reformularea alin. (4) al art. 126 astfel:

(4) Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, precum şi statutul judecătorilor sunt reglementate prin lege organică.

MOTIVARE: Este necesară reglementarea unitară a organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti, precum şi a statutului judecătorilor printr-un act normativ cu caracter de lege organică (Codul organizării judiciare).

XX. Reformularea art.129 după cum urmează:

Hotărârile judecătoreşti pot fi atacate, în condiţiile legii.

MOTIVARE: Reglementarea constituţională actuală prevede posibilitatea atacării hotărârilor judecătoreşti doar de către părţile interesate şi Ministerul Public, fără să acopere integral sfera celor îndrituiţi să exercite căile de atac. Dispoziţiile Codului de procedură penală se referă, spre exemplu, şi la „persoane ale căror interese legitime au fost vătămate”.

XXI. Modificarea art. 131 alin. (1) astfel:

(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii, apără legalitatea, precum şi drepturile, interesele legitime şi libertăţile persoanelor.

 MOTIVARE: Modificarea propusă subliniază rolul Ministerului Public în ceea ce priveşte legalitatea, care dă conţinut ordinii publice. Pe de altă parte, extinde sfera de protecţie şi cu privire la interesele legitime (alături de drepturi şi libertăţi). În al treilea rând, „protecţia” nu se limitează doar la „cetăţeni”, ci are în vedere „persoane” (adică inclusiv „apatrizi” şi „persoane juridice”).

XXII. Reformularea alin. (3) al art. 131 astfel:

(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, în condiţiile legii. Poliţia judiciară funcţionează în subordinea parchetelor.

MOTIVARE: Trecerea poliţiei judiciare în subordinea parchetelor este de natură să eficientizeze activitatea de urmărire penală.

XXIII. Art. 132 să aibă următorul conţinut:

(1) Procurorii sunt independenţi, imparţiali, responsabili şi se supun numai legii.

(2) Procurorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.

(3) Propunerea de numire în funcţia de procuror, precum şi promovarea, numirea în funcţie de conducere, transferarea, detaşarea, delegarea şi sancţionarea procurorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

(4) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice de execuţie sau de conducere din învăţământul superior.

(5) Statutul procurorilor este garantat.

MOTIVARE: Identitatea de statut între judecători şi procurori este de natură să sporească eficienţa sistemului judiciar, în interesul justiţiabilului.

Consolidarea statutului procurorului şi eliminarea oricărei influenţe politice în privinţa carierei acestuia sunt măsuri reclamate de practica actuală.

XXIV. Reformularea art. 133 alin. (1) astfel:

(1) Consiliul Superior al Magistraturii asigură şi garantează independenţa judecătorilor şi procurorilor.

MOTIVARE: Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să asigure independenţa judecătorilor şi procurorilor, în interes general.

Pe de altă parte, aceeaşi instituţie este garantul independenţei magistraţilor.

XXV. Modificarea alin. (2) al art. 133, după cum urmează:

(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 13 membri, din care:

a) 4 sunt aleşi în adunările generale ale judecătorilor de la judecătorii, tribunale şi tribunale specializate, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

b) 4 sunt aleşi în adunările generale ale procurorilor de la parchetele care funcţionează pe lângă instanţele prevăzute la lit. a);

c) 2 reprezentanţi ai societăţii civile;

d) preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ministrul justiţiei;

(3) Magistraţii prevăzuţi la lit. a) şi b) sunt validaţi, iar reprezentanţii societăţii civile sunt aleşi de Senat.

(4) Judecătorii prevăzuţi la lit. a), preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi un reprezentant al societăţii civile compun secţia pentru judecători. La lucrările acestei secţii participă, cu drept de vot, ministrul justiţiei. Secţia pentru judecători hotărăşte în ceea ce priveşte cariera judecătorilor.

(5) Procurorii prevăzuţi la lit. b), procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi un reprezentant al societăţii civile compun secţia pentru procurori. La lucrările acestei secţii participă, cu drept de vot, ministrul justiţiei. Secţia pentru procurori hotărăşte în ceea ce priveşte cariera procurorilor.

(6) Aspectele comune privitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi parchetelor sunt de competenţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

(7) Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani.

(8) Consiliul Superior al Magistraturii este condus de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ajutat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de vicepreşedinte.

(9) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret şi pot fi atacate în justiţie, în condiţiile legii.

(10) Consiliul Superior al Magistraturii gestionează bugetul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, care include şi veniturile provenite din taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar.

MOTIVARE: Pentru funcţionarea eficientă a Consiliului Superior al Magistraturii se impune, în primul rând, reducerea numărului membrilor săi. Sunt păstrate cele 3 categorii (magistraţi aleşi, reprezentanţi ai societăţii civile şi membri de drept), fiind redus numărul magistraţilor la minimul necesar, corespunzător palierelor actuale ale sistemului judiciar. Conducerea Consiliului Superior al Magistraturii de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (reprezentantul puterii judecătoreşti), secondat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de natură să întărească autoritatea judecătorească, în interes general. Partea finală de la alin. (9) răspunde cerinţei accesului liber la justiţie.

Independenţa instanţelor şi parchetelor presupune şi independenţă materială, sens în care se impune gestionarea bugetelor instanţelor şi parchetelor de către Consiliul Superior al Magistraturii. În mod firesc, veniturile provenite din taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar trebuie incluse în acest buget.

XXVI. Eliminarea tezei finale de la alin. (2), precum şi a alin. (3) de la art. 134.

MOTIVARE: Pentru punerea în acord cu reglementarea propusă la art. 133.

XXVII. Reformularea alin. (4) al art. 134 astfel:

(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege, în realizarea rolului său constituţional.

MOTIVARE: Constituţia nu poate epuiza inventarul atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste atribuţii trebuie limitate strict doar la rolul său constituţional, eliminându-se orice alte atribuţii (ca, de exemplu, cele în materia magistraţilor asistenţi, personalului auxiliar de specialitate ori altor categorii de personal).

XXVIII. Introducerea Secţiunii a 4-a la Capitolul VI, cu titlul „Inspecţia Judiciară”.

XXIX. Introducerea art. 134¹ cu următorul conţinut:

(1) Inspecţia Judiciară este formată din inspectori judiciari, judecători sau procurori, numiţi în condiţiile legii, pentru un mandat de 6 ani.

(2) Inspecţia Judiciară este formată din Departamentul pentru judecători şi Departamentul pentru procurori.

(3) Inspecţia judiciară este condusă de un inspector şef, judecător, ajutat de 2 adjuncţi.

(4) Inspecţia Judiciară exercită acţiunea disciplinară în cazul judecătorilor şi procurorilor.

MOTIVARE: Pentru asigurarea autonomiei Inspecţiei Judiciare este necesară reglementarea sa distinctă, ca o componentă a autorităţii judecătoreşti.

XXX. Reformularea art. 142 alin. (3) privitor la componenţa Curţii Constituţionale astfel:

(3) Trei sunt numiţi de Parlamentul României, trei de Preşedintele României şi Guvern, iar trei de Consiliul Superior al Magistraturii.

MOTIVARE: Modificarea propusă este menită să satisfacă exigenţele impuse de separaţia şi echilibrul puterilor în stat.

VARIANTA NR. II

                                                                                  Judecător dr. Ion Popa             

Din punct de vedere al structurii sale Varianta nr. II a Studiului cuprinde o primă parte expozitiv-argumentativă în care sunt formulate propunerile de modificare a textelor constituţionale în vigoare, însoţite de considerentele ce ar trebui să convingă asupra adoptării modificărilor propuse. Această primă parte la rândul său este abordată pentru o mai eficientă şi facilă analiză, în funcţie de domeniul vizat, respectiv cel al organizării judiciare, al statutului judecătorilor şi procurorilor şi cel privind principiile ce guvernează activitatea de judecată ori de urmărire penală. Tot pentru o mai deplină familiarizare cu subiectul propus dezbaterii am ataşat Studiului – varianta II şi o serie de Anexe, care detaliază asupra temelor analizate, Anexe ce constituie de fapt extrase din lucrări şi articole de specialitate publicate în timp de autorii Studiului în cadrul unor prestigioase reviste de drept şi care prezintă avantajul nu doar al detalierii unor subiecte, ci şi al eliminării oricărei suspiciuni că propunerile de faţă ar avea un caracter conjunctural sau partizan, sau că ar fi construite „pe genunchi”.

Într-o a doua parte, sunt formulate propunerile de text constituţional, în raport de considerentele primei părţi a Variantei nr.II, însoţite pe alocuri de explicaţii suplimentare acolo unde acestea se impuneau.

Sintetic, Varianta nr. II susţine, diferit de celelalte Variante, departajarea netă şi totală a funcţiei de judecător faţă de cea de procuror, prin: admiterea separată în profesie, gestionarea separată a carierei profesionale prin reorganizarea actualului C.S.M. în două Consilii Superioare, unul pentru judecători şi unul pentru procurori, reorganizarea I.N.M. în două Institute şi a Inspecţiei judiciare în două alte entităţi pentru judecători şi pentru procurori. Este foarte important de precizat că noile structuri propuse nu numai că nu presupun costuri suplimentare, ci dimpotrivă presupun consistente economii bugetare şi de resurse umane şi o necesară eficienţă instituţională specializată.

Din punct de vedere terminologic, textele propuse sunt pe alocuri foarte detaliate, din motivele expuse deja în supra. O eventuală respingere a lor în norma constituţională nu trebuie să echivaleze însă cu negarea rolului şi consistenţei lor. Întregul Studiu este conceput pe baza unor principii ce se impune a fi avute în vedere şi continuate şi la momentul adoptării legislaţiei subsecvente adoptării normei constituţionale şi de aceea normele ce nu pot fi reţinute constituţional pentru că eventual sunt excesiv de detaliate, vor fi avute în vedere în norma legală subsecventă celei constituţionale, aspect valabil de altfel pentru toate cele trei Variante de lucru.

I. Obiective privind organizarea judiciară, reorganizarea C.S.M. şi a Ministerului Public.

1. Regândirea bazelor de organizare şi funcţionare a C.S.M. sub două aspecte: funcţionarea a două Consilii distincte, un Consiliu al judecătorilor şi un Consiliu al procurorilor[3] şi respectiv reducerea competenţei acestor Consilii numai la gestionarea carierei judecătorilor şi procurorilor, ca garanţie a independenţei activităţii celor două categorii profesionale

1.1. Argumente

1.1.1. Experienţa activităţii în cadrul C.S.M. începând cu anul 2005 a scos în evidenţă incapacitatea membrilor C.S.M. procurori de a acţiona în consideraţia doar a calităţii lor de membri ai Consiliului, ca reprezentanţi ai tuturor magistraţilor şi implicit tendinţa lor de a se exprima în bloc, în baza unui greşit înţeles sentiment de solidaritate de breaslă, generată sau favorizată la rândul ei de o dependenţă profesională ierarhică. Plecând de la această realitate am constatat că în numeroase cazuri în care s-au discutat probleme ce vizau exclusiv cariera judecătorilor, de exemplu promovarea la Î.C.C.J., votul în bloc şi direcţionat al membrilor procurori a avut rol decisiv, creînd acel sentiment foarte concret pentru un judecător, că un segment esenţial al împlinirii sale profesionale depinde nu de colegi ai săi independenţi, judecători, ci de un grup compact de membri procurori, aflaţi permanent sub influenţa decisivă a procurorului general, numit şi revocat din funcţie pe filieră eminamente politică. S-a creat astfel o psihoză profesională în rândul candidaţilor la promovarea la Î.C.C.J., că drumul succesului trece inevitabil prin votul grupat al membrilor procurori, ajungându-se practic la credinţa că la instanţa supremă nu pot accede, ca regulă de bază, decât candidaţi agreaţi de conducerea Ministerului Public, situaţie care vădit nu mai poate fi acceptată.

De aceea adoptarea acestui sistem dual ar elimina principial şi organizaţional orice suspiciune de influenţare a carierei judecătorului de votul direct al unui grup cu comandă ori influenţă unică. Este un prim avantaj.

1.1.2. Existenţa a două centre distincte de gestionare a resurselor umane şi a carierei profesionale ar clarifica şi necesara separare a funcţiei de judecător de cea de procuror. Experienţa decizională de la nivelul C.S.M. din ultimii ani a dovedit că acceptarea la nivel normativ a trecerii uzuale din funcţia de procuror în cea de judecător a generat anomalii de credibilitate faţă de procurorul devenit judecător, cu precădere în cauzele penale aflate chiar şi pe rolul instanţei supreme, acolo unde apartenenţa anterioară la sistemul parchetelor a celui chemat să judece a afectat grav instituţia aparenţei imparţialităţii judecătorului cauzei. Nu este de neglijat deloc sentimentul de frustrare al judecătorilor de carieră care, în concurenţă cu un procuror care nu a pronunţat niciodată o hotărâre judecătorească, se văd devansaţi de acesta din urmă în procesul promovării la Î.C.C.J., prin votul partizan al grupului de procurori din Consiliu.Deşi înrudite, cele două profesii, judecător şi procuror, au specificul lor anume, fiecare în parte presupunând o anumită specializare în timp, nu doar profesională ci şi psihologică şi de aceea se impune a fi constituţional departajate. Sistemul dual propus asigură un atare deziderat. Este un al doilea avantaj.

1.1.3.Sistemul dual propus ar scoate în evidenţă anomalia existenţei instituţionale a structurii Ministerului Public şi ar crea premisele transformării acesteia într-o structură transparentă decizional, sub forma Consiliului procurorilor şi care, cum arătam, să gestioneze exclusiv şi limitativ cariera acestei categorii profesionale, ca garanţie a independenţei procurorului în activitatea sa profesională.

Autoritatea judecătorească presupune două mari domenii de acţiune şi organizare: instanţele de judecată pe de o parte şi parchetele de pe lângă acestea pe de altă parte. Instanţele de judecată sunt reglementate pe grade de jurisdicţie – judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - , iar parchetele urmează aceeaşi modalitate de organizare, cu o singură excepţie, Ministerul Public, a cărui existenţă nu poate fi justificată organizaţional în cadrul sistemului judecătoresc, neavând necesarul corespondent în ierarhia instanţelor de judecată. Constatăm iată, că Ministerul Public ca structură instituţională şi organizaţională excede principiului simetriei funcţionale a tandemului instanţe – parchete, fiind conceput şi funcţionând în prezent ca o suprastructură în sistemul parchetelor, care în actuala configuraţie a sistemelor de drept europene nu îşi mai găseşte locul şi justificarea instituţională, în general şi în niciun caz în cadrul reglementării constituţionale a autorităţii judecătoreşti.

Este un prim aspect.

Un al doilea aspect ce a fost remarcat în perioada recentă a fost lipsa aproape totală de transparenţă a deciziilor adoptate la nivelul Ministerului Public în legătură cu traiectoria profesională a procurorilor, în condiţiile în care prin lege, procurorul general a dobândit competenţa de a delega procurori, inclusiv în funcţii de conducere, ori de a-i „promova” discreţionar pe calea unor prevederi defectuoase ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Ordinele semnate de procurorul general au ieşit din sfera de competenţă, chiar şi informală a C.S.M., nu au fost publicate, nu au putut fi cenzurate şi au intrat chiar în conflict cu hotărâri ale C.S.M. ce vizau aspecte de carieră profesională a procurorilor, pe care le-au ignorat pur şi simplu[4].

Un al treilea aspect în legătură cu Ministerul Public este că, necontestat, acesta există ca structură instituţională, funcţionează într-o formă organizaţională similară unui minister, cu direcţii, servicii, birouri şi este încadrat cu personal specializat în diversele domenii administrative specifice unui minister(resurse umane, economic, legislaţie, contencios, etc.). Existenţa unei atari structuri, experienţa acumulată în timp a celor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Public, la nivel individual dar şi de microstructuri specializate sunt argumente care pledează împotriva unei soluţii neoportune de desfiinţare pur şi simplu a instituţiei. Coroborând argumentele de mai sus, constatăm că aproape natural, fără eforturi financiare, logistice, de resurse umane, Ministerul Public poate fi regândit într-o nouă formă de funcţionare, cu ajustările inerente, sub forma unui Consiliu Superior al Procurorilor, organism independent, transparent, garant al independenţei procurorului în activitatea sa profesională prin exclusivitatea de competenţă a gestionării carierei profesionale a procurorului. Este un al treilea avantaj. Mai trebuie precizat că, similar instanţelor de judecată, prin dispariţia ca instituţie  cu personalitate juridică a Ministerului Public şi limitarea competenţelor noii instituţii, Consiliul Superior al Procurorilor, la gestionarea carierei procurorilor, bugetul parchetelor va fi administrat de Ministerul Justiţiei.

1.1.4. Este notorie disputa prezentă între avocaţi şi procurori în legătură cu locul procurorului în sala de şedinţe, în sensul unor solicitări tot mai consistente din partea avocaţilor de a se asigura de către judecător acea necesară egalitate de tratament în cadrul procesului, în sensul ca procurorul să coboare de pe piedestalul pe care este situat acum în sala de judecată, alături de avocat, la bara de pledoarie. Cererea este justificată, iar unele instanţe au şi pus-o în practică. Ceea ce trebuie reţinut, din perspectiva temei analizate aici, este că în pofida aparenţei generată de situarea la acelaşi nivel în sala de judecată şi de accesul comun în sală al judecătorului cauzei şi al procurorului şi care sugerează o poziţionare comună a celor doi faţă de litigiul dedus judecăţii, judecătorul ca instituţie se detaşează atât de poziţia avocatului cât şi de cea a procurorului, în egală măsură. Aşa fiind, de ce judecătorul nu se poate disocia inclusiv în gestionarea carierei sale profesionale de procuror pentru a asigura atât de necesara aparenţă de imparţialitate, sau dimpotrivă, dacă nu este nicio problemă în asocierea dintre judecător şi procuror la nivelul unui C.S.M., de ce nu ar putea fi cooptaţi şi avocaţii într-o atare formă de asociere? Credem că acesta constituie un alt argument de organizare separată a celor două Consilii, ca formă suplimentară de garantare a egalităţii în faţa legii a tuturor persoanelor, private sau publice, apărate de avocat sau de procuror şi de eliminare a oricărei suspiciuni că afinitatea colegială între judecător şi procuror ar fi mai accentuată în raport cu cea dintre judecător şi avocat, tocmai datorită existenţei unor structuri comune de analiză şi decizie, cum este astăzi C.S.M.

1.2. Consiliul Superior al Judecătorilor

Va fi o instituţie ce va funcţiona principial asemănător actualului C.S.M. cu următoarele distincţii

- reducerea competenţelor doar la gestionarea carierei judecătorilor

Este şi necesar dar şi suficient ca viitorul Consiliu să se limiteze la a asigura independenţa judecătorului prin gestionarea carierei profesionale a acestuia, protejându-l astfel de orice formă de influenţă ori de îndatorare faţă de terţe persoane ori grupuri de interese, de decizie politică de regulă dar şi de altă natură(potentaţi locali, economici, media, organizaţii aparent cu preocupări civice,etc.). Extinderea competenţelor Consiliului şi la alte domenii, după modelul actualului C.S.M. ar genera, aşa cum s-a dovedit prin practica şi rezultatele actualului Consiliu, o birocraţie excesivă, un aparat de lucru împovărător, costuri mărite neacoperite de rezultatele aşteptate, o implicare a instituţiei în probleme nespecifice menirii sale, inclusiv de natură politică,etc. Limitarea de care vorbim aici atrage previzibil şi o serie de alte consecinţe benefice administrativ şi financiar, ce vor putea fi impuse într-o a doua etapă, ulterior adoptării normei constituţionale, prin norme legale specifice, amintind : degrevarea C.S.M. de atribuţiile privind Şcoala Naţională de Grefieri. Competenţele acesteia se vor distribui prin descentralizare către curţile de apel, iar cele de importanţă naţională(câte vor mai rămâne), vor fi păstrate în competenţa Şcolii Naţionale de Grefieri, regândită însă ca o structură în subordinea M.J.; degrevarea C.S.M. de atribuţiile privind magistraţii asistenţi de la Î.C.C.J., de care se va ocupa chiar Î.C.C.J.; regândirea în sensul descentralizării activităţii de practică şi pregătire curentă a auditorilor de justiţie de la I.N.M.; reducerea consistentă a aparatului administrativ al C.S.M., I.N.M. şi S.N.G., în principal prin încetarea detaşărilor de la instanţe şi parchete şi revenirea celor detaşaţi la unităţile lor, consecinţă firească a reducerii competenţei; reducerea costurilor de întreţinere cu membrii C.S.M. şi cu formatorii I.N.M.; eliminarea Secţiilor din structura C.S.M. şi implicit a tuturor procedurilor împovărătoare legate de existenţa acestora; simplificarea şi eficientizarea şedinţelor de lucru ale C.S.M., care va funcţiona doar în Plen, etc.

- reducerea numărului de membri de la 19 în prezent la 11

 Este o consecinţă directă a reducerii competenţei instituţionale la domeniul gestionării carierei judecătorilor şi a înfiinţării a două Consilii cu existenţă de sine stătătoare, pentru judecători respectiv procurori.

- premisa unei majorităţi decizionale profesionale va fi asigurată prin alegerea în Consiliu a unui număr de 6 judecători de la nivelul curţilor de apel[5].

Prevederea nu este întâmplătoare şi nici nu se bazează pe considerente de partizanat profesional. Într-o primă abordare, este notoriu că cea mai avizată decizie de numire în funcţie a unor profesionişti într-un domeniu, oricare ar fi acela, aparţine tocmai profesioniştilor acelui domeniu, în cazul de faţă judecătorilor. Într-o a doua abordare, singurii membri ai Consiliului a căror independenţă decizională nu poate fi discutată şi ne referim aici la premisele instituţionale, nu la opţiuni individuale conjuncturale, sunt tot judecătorii. Aşa fiind, credem că este firesc ca la nivel teoretic, matematic, acestei categorii să i se recunoască dreptul decizional majoritar în cadrul Consiliului, în raport cu ceilalţi membri aparţinând, cum vom arăta, societăţii civile ori cu membrii de drept.

De altfel, o opţiune în acest domeniu va fi influenţată de preferabilitatea uneia din cele două ipoteze majore de lucru lansate în spaţiul public de dezbatere. O primă ipoteză acordă preferabilitate unui Consiliu cu o majoritate larg reprezentativă, compus din reprezentanţi ai societăţii civile, ai mediului universitar superior juridic, ai barourilor de avocaţi. Este teza conform căreia prin numărul mai mare al reprezentanţilor nejudecători din Consiliu să fie evitat pericolul corporatismului breslei judecătorilor, să fie evitat riscul derapajelor de discreţionarism decizional al instituţiei şi să fie asigurat un control al instituţiei din partea cetăţii, în spiritul unui necesar şi indispensabil echilibru al puterilor în Stat. Aparent această teză care urmăreşte primordial asigurarea deciziei din Consiliu în zona societăţii civile ar putea avea consecinţe pozitive. Efectele sale reale sunt însă cu totul opuse nobilelor intenţii de democratizare a deciziei privind cariera judecătorilor. Nu credem că poate fi contestat că, indiferent de izvorul din care provine, un membru al societăţii civile ajunge să devină membru al Consiliului printr-un vot exprimat de o entitate politică şi că, fie că recunoaştem sau nu, va exista suspiciunea permanentă, existentă ca exemplu grăitor la Curtea Constituţională, că acel membru va fi purtătorul de mesaj şi interese al celor ce l-au votat. În cazul avocaţilor, acestei suspiciuni de partizanat i se adaugă şi un mare deficit de compatibilitate, având în vedere că respectivul avocat sau casa de avocatură din care face parte, îşi susţin interesele lor şi ale clienţilor în sala de judecată, în faţa unor judecători ai cauzei conştienţi că avocatul din faţa lor le poate influenţa cariera profesională în bine sau în rău, prin votul din cadrul Consiliului. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce îi priveşte pe profesorii universitari din învăţământul superior juridic şi care în bună măsură practică şi profesia de avocat, la nivel de pledant ori de consultanţă.

Cea de a doua teză dezbătută în spaţiul public pe tema componenţei Consiliului este cea care urmăreşte nu o majoritate decizională, ci o transparenţă decizională la nivelul forului profesional al judecătorilor. Această teză permite o participare activă prin vot a societăţii civile la deciziile Consiliului, permite identificarea şi mediatizarea oricăror derapaje atitudinale şi de decizie la nivelul Consiliului, un dialog permanent cu mediul judecătoresc, susţinerea sau combaterea propunerilor formulate în Consiliu,etc. Considerăm că această a doua teză îmbină eficient atât nevoia unei decizii profesioniste şi garantat independente prin votul matematic majoritar al judecătorilor membri ai Consiliului, dar şi indispensabila transparenţă decizională şi controlul activ al cetăţii asupra activităţii curente şi decizionale a unei instituţii aparţinând autorităţii judecătoreşti.

Nici menţiunea ca judecătorii aleşi în Consiliu să fie aleşi doar dintre acei judecători ce activează la curţile de apel nu este întâmplătoare, ci se bazează pe prezumata experienţă a lor nu doar profesională, ci şi de parcurs concurenţial al dobândirii gradului de judecător de curte de apel, aspect cu atât mai relevant dacă este privit prin prisma competenţelor Consiliului, limitate la problematica gestionării carierei profesionale. În acest context prezenţa judecătorilor de grade inferioare nu se justifică, nu doar prin lipsa lor de experienţă ci şi prin incompatibilitatea profesională care i-ar împiedica să aprecieze de la nivelul gradului lor profesional asupra uni grad superior. Judecătorii Î.C.C.J.  sunt reprezentaţi de preşedintele instanţei supreme sau persoana desemnată de acesta.

- membrii de drept ai Consiliului vor fi preşedintele Î.C.C.J. şi ministrul justiţiei, sau înlocuitorii desemnaţi ai acestora, cu plenitudine de competenţă. Sintagma „înlocuitorii desemnaţi ai acestora” este justificată de dezbaterile recente din spaţiul public în legătură cu dreptul prim adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a participa prin vot la lucrările de plen şi secţie ale Consiliului Superior al Magistraturii, cunoscut fiind faptul că membru de drept al Consiliului este procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Menţinerea sau nu a acestei prevederi va depinde de ipoteza de lucru preferată. Dacă se apreciază ca utilă substituirea unui membru de drept, se va utiliza sintagma amintită, dacă nu, se va menţiona expres acest lucru şi anume că funcţia de membru are caracter intuitu personae[6].

- societatea civilă va fi reprezentată de trei membri, cu unul mai mult decât în vechea reglementare, cu plenitudine de competenţă. Pentru a asigura o plenitudine reprezentativă a cetăţii, aceştia vor fi desemnaţi, câte unul, de către celelalte autorităţi statale, respectiv guvern, parlament şi preşedinţie.

- activitate nepermanentă, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedintelui. Volumul previzibil redus de activitate, raportat la noile competenţe ale Consiliului, reducerea aparatului administrativ şi activitatea doar în plen, prin dispariţia secţiilor presupun că îndeplinirea atribuţiilor instituţiei se poate realiza şi printr-o activitate nepermanentă a membrilor Consiliului. Excepţia de la regula amintită o constituie activitatea preşedintelui şi a vicepreşedintelui, care vor asigura conducerea executivă a Consiliului. Preşedintele va fi ales anual dintre cei 6 judecători ai curţilor de apel, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Vicepreşedintele va fi ales anual dintre cei 6 judecători ai curţilor de apel şi dintre reprezentanţii societăţii civile, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, asigurându-se astfel o premisă suplimentară de transparenţă şi colaborare decizională între judecători şi societatea civilă şi la nivelul conducerii executive a instituţiei. Reînnoirea mandatului este justificată per a contrario. De ce nu, în condiţiile în care rezultatele sunt foarte bune, iar membrii sunt de acord?

- vot deschis

Votul secret în activitatea Consiliului a fost introdus prin legea de revizuire a Constituţiei în anul 2003 şi credem că a fost o decizie înţeleaptă în acel context pentru că până la momentul adoptării Legilor reformei judiciare în anul 2004, atotputernicul sistemului judiciar, cel cu drepturi depline asupra carierei magistraţilor, inclusiv a membrilor Consiliului, era ministrul justiţiei, personaj care avea şi exclusivitatea formulării propunerilor pe baza cărora trebuiau să lucreze şi  să decidă membrii C.S.M. În faţa dependenţei totale faţă de ministru este evident şi se pare că şi pentru revizuentul constituţional a fost la fel de evident că decizia cu vot la vedere a membrilor C.S.M. putea fi uşor viciată prin prisma unor prezumtive sentimente omeneşti de teamă, obedienţă, interes, etc. mai ales în condiţiile în care toate şedinţele Consiliului erau conduse de ministru, care putea uşor constata cine i-a respins vreo propunere ori recomandare. Aceasta este poate explicaţia pentru care în acea perioadă doar cu totul accidental se înregistra vreo hotărâre de respingere din partea plenului faţă de propunerile ministrului, dar şi explicaţia pentru care revizuentul constituţional a simţit nevoia să-l protejeze pe membrul C.S.M. oferindu-i anonimatul votului secret. Condiţiile anului 2003 s-au modificat însă radical, iar plenitudinea de competenţă cu privire la cariera magistraţilor a fost transferată chiar la decident, Consiliul Superior al Magistraturii. Aşa fiind, temeiurile protective ale votului secret nu-şi mai găsesc aplicare devenind în prezent anacronice în raport de transparenţa decizională a instituţiei şi chiar jignitoare pentru membrii Consiliului, care ar putea fi uşor bănuiţi de neresponsabilitate în luarea deciziilor.În baza considerentelor expuse, propunerea noastră este de înlăturare a secretului votului din activitatea membrilor C.S.M.[7] Toţi cei interesaţi de activitatea instituţiei au dreptul să cunoască poziţia membrilor în raport cu chestiuni punctuale, de concepţie ori strategie, poziţie exprimată deschis, public şi nu la adăpostul unui foarte convenabil vot secret, care de multe ori în activitatea curentă a fost contrar opiniilor exprimate public chiar în şedinţele urmate de vot[8]. Va trebui să acceptăm toţi că atât timp cât membrii Consiliului se vor putea ascunde constituţional în spatele secretului votului, cât timp nu vor putea fi nu neapărat responsabilizaţi, dar cel puţin evaluaţi prin prisma opţiunilor lor de speţă sau strategie, nu vom putea nici pretinde o reformă a instituţiei şi nici dramul de încredere cuvenit acesteia.

- reducerea mandatului membrilor la 3 ani, fără posibilitatea reînnoirii

Dezavantajele unui mandat de 6 ani sunt evidente pe două mari direcţii: primo, magistraţii uită că sunt magistraţi şi că totuşi trebuie să-şi facă meseria de judecător ori procuror şi secundo, tentaţia şi tendinţa de transforme a instituţiei într-o feudă proprie sunt cu atât mai evidente şi accentuate cu cât mandatul este mai mare ca durată. Apreciem că reducerea mandatului de la şase ani la trei ani, fără posibilitatea reînnoirii, este optimă din toate punctele de vedere: familiarizarea cât mai multor magistraţi cu problemele de gestionare a sistemului şi a carierei profesionale, cu dificultăţile, neîmplinirile dar şi satisfacţiile muncii administrativ organizatorice la nivel sistemic, eliminarea suspiciunilor decizionale din activitatea curentă a Consiliului, a premiselor de formare a „bisericuţelor” ori a celor de pactizare cu politicul decizional, a tendinţelor de obedienţă sau a sentimentului de teamă, etc. De altfel, procedându-se în acest mod nu s-ar produce nicidecum vreo mare breşă de concepţie ori cine ştie ce revoluţie de gândire sau de abordare în materie, pentru simplul motiv că prin documente europene notorii s-a arătat neechivoc că „este important ca judecătorii care statuează în Consiliul Justiţiei să nu fie prea mult timp ţinuţi departe de profesia lor pentru a păstra legătura cu practica jurisdicţională pe cât posibil”, iar „mandatele care cer ca membrii Consiliului Justiţiei să se consacre în exclusivitate acestor sarcini ar trebui să fie limitate ca număr şi durată”[9].

- în activitatea lor membrii Consiliului reprezintă interesele justiţiei si ale tuturor cetățenilor pentru independenţa şi buna funcționare a sistemului. Aceasta deosebește Consiliul in mod clar de o asociație profesională, al cărui obiectiv – legitim - este înainte de toate promovarea intereselor profesionale ale  membrilor săi.

- revocarea membrilor aleşi ai Consiliului se va dispune dacă în exercitarea funcției lor de membri ai Consiliului încalcă in mod grav  obligațiile ce le revin în această calitate, numai prin hotărâre a Î.C.C.J.,  consecinţă a unei proceduri disciplinare de competenţa Inspecţiei judiciare, excluzându-se astfel revocarea prin votul adunărilor generale ale judecătorilor/procurorilor. Propunerea se justifică prin durata oricum mare în timp a unor proceduri „populare” de revocare, ineficiente în raport cu durata redusă a mandatului, dar şi prin pricipiul, amintit mai sus, că membrii Consiliului nu apără interesele, poate egoiste uneori, ale magistraţilor care i-au votat şi care ar putea fi nemulţumiţi din acest motiv, ci reprezintă interesele justiţiei ca serviciu public şi interesul cetăţeanului de a avea garanţia unui sistem de justiţie independent. În altă ordine de idei, prin Decizia sa din data de 2 aprilie 2013, Curtea Constituţională a statuat că o revocare „populară” este neconstituţională, tranşând astfel orice altă discuţie pe această temă.

Acțiunea disciplinară împotriva membrilor magistrați aleși este declanşată la iniţiativa a 2/3 din numărul membrilor Consiliului sau a şefului Inspecției Judiciare. Acțiunea disciplinară se judecă de Î.C.C.J. Admiterea acţiunii disciplinare atrage de drept  pierderea mandatului de membru al Consiliului.  Suspendarea din funcția de magistrat atrage de drept  pierderea mandatului de membru al Consiliului.

Membrii reprezentanți ai societăţii civile pot fi revocaţi din Consiliu dacă în exercitarea funcției lor de membri ai Consiliului încalcă in mod grav  obligațiile ce le revin în această calitate. Acțiunea de revocare poate fi iniţiată de 2/3 din numărul membrilor Consiliului sau de şeful Inspecției Judiciare.  Acțiunea disciplinară se judecă de Î.C.C.J. Admiterea acţiunii disciplinare atrage de drept  pierderea mandatului de membru al Consiliului. Condiţiile restrictive de revocare din funcţie sunt justificate tot de nevoia de a proteja independenţa în activitate a membrului, în faţa unor presiuni sau ameninţări.

- participarea preşedintelui României ori a altui înalt demnitar la lucrările Consiliului va fi restricţionată în sensul că vor participa doar la şedinţa de prezentare a bilanţului anual de activitate a Consiliului. În România, președintele controlează  in mod activ serviciile secrete. Prezenţa sa, oricând doreşte, ca moderator la lucrările Consiliului ar putea crea prin ea însăşi temerea că preşedintele nu se află acolo doar ca preşedinte, ci şi ca şef al serviciilor secrete, fapt care ar putea la rândul său să genereze o formă implicită de presiune asupra membrilor, împiedicând o discuție deschisă de pe poziţii instituţionale egale. Mai mult, este şi în interesul obiectiv al funcţiei de preşedinte de a nu ridica suspiciuni că, prin rolul  lui in Consiliu, ar putea influența decizia membrilor, direct sau indirect şi implicit activitatea parchetelor sau instanțelor cu privire la derularea anumitor cazuri. De aceea participarea nu doar a preşedintelui, ci şi a altor înalţi demnitari trebuie limitată la o prezenţă protocolară, doar cu ocazia, de exemplu, a prezentării bilanţului anual de activitate a Consiliului, situaţie întâlnită, tot ca exemplu, în sistemul francez, unde Președintele Franței participă anual la o ceremonie protocolară la invitaţia Consiliului. În altă ordine de idei, Consiliul este reprezentantul şi garantul independenţei justiţiei şi judecătorilor, cărora nu li se poate institui o tutelă din partea unei alte entităţi statale.

- aparatul administrativ al Consiliului va fi condus de un secretar general şi un secretar general adjunct cu activitate permanentă

Ambii vor fi votaţi de plen dintre judecătorii cu o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător şi grad de curte de apel. Vechimea presupune experienţă, indispensabilă exercitării unei asemenea funcţii, iar gradul de curte de apel permite celor doi o relaţie de la acelaşi nivel de competenţă cu cel al judecătorilor membri ai Consiliului.

1.3. Consiliul Superior al Procurorilor

     - instituţia va funcţiona pe aceleaşi baze principiale celor ale C.S.J.

     - va fi compus din 11 membri, cu majoritate profesională asigurată din 6 procurori, aleşi numai de la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel; membri de drept vor fi procurorul general al parchetului de pe lângă Î.C.C.J. şi ministrul justiţiei, iar societatea civilă va avea trei membri desemnaţi de celelalte autorităţi statale, guvern, parlament şi preşedinte.

- activitate nepermanentă, cu excepţia preşedinte ales anual dintre cei 6 procurori şi vicepreşedinte, ales anual dintre cei 6 procurori şi cei trei reprezentanţi ai societăţii civile.

- vot deschis

- reducerea competenţelor doar la cariera procurorilor

- mandatul membrilor va fi de 3 ani,  fără posibilitatea reînnoirii

- aparatul administrativ al Consiliului va fi condus de un secretar general şi un secretar general adjunct cu activitate permanentă, aleşi dintre procurorii cu o vechime minimă de 10 ani în funcţia de procuror şi grad de parchet de pe lângă curtea de apel.

2. Institutul Naţional al Judecătorilor şi Institutul Naţional al Procurorilor

Vor fi două instituţii desprinse din actualul Institut Naţional al Magistraturii, motiv pentru care înfiinţarea lor nu va prilejui alte eforturi decât cele de reorganizare a actualei structuri şi vor funcţiona în coordonarea celor două Consilii, al judecătorilor şi respectiv al procurorilor. Activitatea celor două instituţii se va desfăşura în acelaşi sediu, actual al I.N.M. cu exploatarea comună a actualelor dotări specifice ale I.N.M. Existenţa lor juridică separată va da posibilitatea fiecărei profesii în parte, judecători şi procurori, de a-şi previziona o strategie proprie de resurse umane, de accedere în profesie, pregătire iniţială, pregătire continuă, specializări diferite şi vor marca încă de la accederea în profesie necesara distincţie dintre profesia de judecător şi cea de procuror.

Având în vedere că ambele profesii sunt chemate să asigure o desfăşurare imparţială a actului de urmărire penală, pentru procurori şi a actului de justiţie pentru judecători, cele două instituţii vor trebui să respecte anumite exigenţe comune.

2.1. Vor fi conduse de un director şi un director adjunct desemnaţi de fiecare dintre cele două Consilii, dintre judecătorii, respectiv procurorii cu grad profesional cel puţin de curte de apel(parchet corespunzător), pe un mandat de trei ani, reînnoibil. Gradul minim de curte de apel asigură necesara experienţă profesională a celui ce îşi asumă coordonarea pregătirii tinerilor judecători şi procurori şi evită acele situaţii, întâlnite în timp la Institutul Naţional al Magistraturii, în care directorii aleşi conjunctural pe bază de afinităţi altele decât cele profesionale, nu numai că nu erau în măsură să impună prin statura lor profesională, dar aveau ei înşişi nevoie de acumulări profesionale care să le justifice prezenţa la conducerea unei instituţii de pregătire a magistraţilor(de exemplu Mihai Selegean în perioada 2005-2006, care deţinea funcţia de consilier juridic în M.J.).

Calitatea de magistrat a celor doi directori se impune pentru a evita situaţii anterioare în care I.N.M. a fost condus de cadre didactice din învăţământul superior juridic. Două sunt argumentele care impun prezenţa doar a magistraţilor la conducerea celor două institute: pe de o parte, aceste institute nu constituie o prelungire a studenţiei, a pregătirii teoretice de genul unor cursuri postuniversitare care să justifice prezenţa profesorilor, iar pe de altă parte profesorii universitari practică de regulă şi avocatura şi din această perspectivă ascendentul pe care inevitabil îl dobândesc în raport cu viitorii magistraţi este neoportun.

2.2.Institutele vor fi coordonate fiecare de câte un Senat compus din director şi director adjunct şi 5 judecători desemnaţi de  Consiliul Superior al Judecătorilor/Procurorilor dintre judecătorii/procurorii cu vechime minimă în funcţia de  judecător/procuror de 10 ani şi grad profesional minim de curte de apel, pentru un mandat de 1 an, fără posibilitatea reînnoirii. Activitatea membrilor Senatului este nepermanentă. Am argumentat mai sus nevoia numirii în funcţii de decizie sau didactice a unor judecători/procurori cu experienţă, care să poată impune prin statura lor profesională acumulată în timp. Mandatul este de numai un an şi nu poate fi reînnoit pentru a crea premisele atragerii unui număr cât mai mare de judecători şi procurori în procesul de formare a viitorilor magistraţi şi de familiarizare a judecătorilor/procurorilor şi cu alte domenii conexe activităţii lor din instanţe şi parchete.

2.3. Toate cadrele didactice care, într-o formă sau alta vor contribui la formarea viitorilor magistraţi judecători şi procurori vor fi la rândul lor judecători şi procurori, cu grad minim de curte de apel ori de parchet corespunzător, motivaţia fiind aceeaşi expusă la punctul 2.1.

2.4. Pregătirea curentă a auditorilor de justiţie se va desfăşura, spre deosebire de cea prezentă, nu la sediul institutelor, ci la judecătoriile şi parchetele în raza cărora se află domiciliile auditorilor de justiţie. Avantajele sunt multiple: ar prevala pregătirea concretă practică la instanţe şi parchete în faţa unei formale şi ineficiente acumulări teoretice în prezent; ar fi eliminate costurile cu cazarea auditorilor; s-ar asigura menţinerea auditorilor în mediul lor familial şi social; s-ar elimina costurile cu formatorii de la institute, fiecare ducându-se spre profesia lui(judecător, procuror, consilieri). Dezavantaje nu există, pregătirea auditorilor derulându-se pe baza unei programe unice pentru toţi auditorii, separat desigur pentru judecători faţă de procurori, cu evaluări periodice la sediul institutelor[10].

Repetăm cu acelaşi risc al detaliului excesiv pentru o normă constituţională, că prevederile de mai sus este necesar a fi protejate constituţional, plecând nu doar de la nevoia unei stabilităţi temporale a modului de accedere în profesia de judecător şi cea de procuror, bază a unei strategii reale de resurse umane în sistemul de justiţie pe termen mediu şi lung, dar şi de la evitarea unor derapaje legislative şi de transformare a accesului în justiţie într-un teren de manifestare a unor euforii păguboase aşa cum s-a întâmplat cu Legea nr. 247/2005.

3. Şcoala Naţională de Grefieri va funcţiona cu costuri substanţial reduse faţă de forma actuală, pe aceeaşi structură a celei din prezent, dar în subordinea Ministerului Justiţiei. Similar Institutelor de judecători şi de procurori, va fi condusă de un director şi un director adjunct, numiţi de ministrul justiţiei, dintre grefierii cu studii superioare încadraţi ca nivel profesional, cel puţin la nivelul curţilor de apel. Activitatea Şcolii va fi coordonată de un Colegiu compus din director şi director adjunct şi 5 membri: un reprezentant judecător desemnat de Consiliul Superior al Judecătorilor, un reprezentant procuror desemnat de Consiliul Superior al Procurorilor, un reprezentant al grefierilor din instanţele de judecată încadrat la nivelul curţilor de apel,  un reprezentant al grefierilor încadrat la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel  şi un reprezentant al Ministerului Justiţiei, desemnaţi prin ordin al ministrului justiţiei. Mandatul membrilor Colegiului este  de 1 an,  fără posibilitatea reînnoirii. Activitatea membrilor Colegiului este nepermanentă. Argumentele sunt similare celor expuse pentru Institutele de magistraţi, componenţa Colegiului asigurând necesara reprezentare a categoriei profesionale a grefierilor în actul de decizie ce îi priveşte direct.

Concursurile de accedere în Şcoala Naţională de Grefieri, pregătirea iniţială a cursanţilor, pregătirea continuă a grefierilor aflaţi în funcţie se vor desfăşura conform aceluiaşi tipar al Institutelor, la instanţele şi parchetele în raza cărora se află domiciliile cursanţilor, pe baza unei curricule comune şi evaluări periodice la sediul S.N.G. Concursurile de accedere directă în profesia de grefier vor fi organizate descentralizat la nivelul fiecărei curţi de apel ori parchetul corespunzător. Deşi atipic şi oarecum forţat, apreciem că S.N.G. în forma propusă, este oportun a fi consacrată constituţional pentru a asigura acea indispensabilă stabilitate a tuturor factorilor ce concură, profesional şi administrativ, la derularea propriu-zisă a actului de justiţie şi pentru a evita probabilele destabilizări ale sistemului(de exemplu greve ale grefierilor), generate fie de greşit înţelese năzuinţe ale lor spre o nedefinită independenţă profesională, fie de instigări la destabilizare ale diverşilor factori decidenţi conjunctural, bazate pe drepturi suplimentare, „libertate” în raport cu conducerile instanţelor şi parchetelor, etc.

4. Inspecţia judiciară va fi concepută pe acelaşi tipar de separare a profesiei de judecător de cea de procuror, rezultând câte o Inspecţie judiciară pe lângă fiecare dintre cele două Consilii, cu bugete şi aparate administrative proprii. Nu există costuri, noile instituţii urmând să se desprindă din Inspecţia judiciară care în prezent are competenţe comune pentru judecători şi procurori, existând avantajul de necontestat al unei eficienţe sporite prin specializarea noilor instituţii fiecare pentru domeniul său, instanţe respectiv parchete.

Competenţa Inspecţiei nu va fi una limitată la aspecte represive, disciplinare, ci va viza şi identificarea disfuncţiilor sistemului dincolo de vina individuală, pe care va avea obligaţia să le semnaleze. Ca o consecinţă a acestor exigente competenţe analitice, inspectorii vor fi recrutaţi dintre judecătorii cu experienţă, nu doar cu grad minim de curte de apel sau parchet corespunzător, ci şi cu un stagiu minim la acest nivel. Inspectorii sunt independenţi în activitatea lor specifică şi se supun numai legii, dar vor avea obligaţia la rândul lor să respecte independenţa profesională a celor cercetaţi, judecători sau procurori. Persoanele cercetate vor avea recunoscut dreptul de a contesta actele întocmite de inspectori, în faţa Consiliului. Inspectorii răspund disciplinar pentru eventuale abateri, admiterea unei acţiuni disciplinare împotriva lor, indiferent de sancţiunea aplicată, echivalând de drept cu pierderea calităţii de inspector. Acţiunea disciplinară împotriva inspectorului poate fi pornită atât de inspectorul general, conducătorul administrativ al inspectorilor, cât şi de 2/3 din numărul membrilor Consiliului, inclusiv împotriva inspectorului general, ca o formă de garanţie a legalităţii activităţii inspectorilor din cadrul Inspecţiei, încadraţi în acele funcţii tocmai prin votul membrilor Consiliului. Proporţia de 2/3 apreciem că asigură la rîndul său o garanţie pentru independenţa inspectorului în activitatea sa în raport cu cei ce l-au numit în funcţie.

5. Modificarea structurii  Capitolului 6 – Autoritatea judecătorească

Pot fi avute în vedere două ipoteze.

a. Într-o primă ipoteză, aşa cum am argumentat deja, acest capitol constituţional va fi menţinut ca atare, dar conceput prin prisma unei simetrii instituţionale a tandemului instanţe – parchete, ceea ce va avea drept consecinţă dispariţia ca structură a Ministerului Public, aşa cum este acesta conceput în actuala configuraţie constituţională, un hibrid profesionalo-administrativ, ale cărei structuri şi competenţe sunt confuze prin raportare la cele ale Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Se va proceda la o necesară disociere între instituţia profesională Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., pe de o parte şi structurile administrative ale Ministerului Public( direcţii, servicii, birouri, etc), care acum funcţionează similar celor din Ministerul Justiţiei. Va rezulta în urma acestui proces o entitate profesională ce va constitui pentru procurori  ceea ce Î.C.C.J. reprezintă pentru judecători, entitate ce va funcţiona pe lângă Î.C.C.J., în aceleaşi condiţii în care celelalte parchete funcţionează pe lângă judecătorii, tribunale şi respectiv, curţi de apel.

Structura administrativă existentă acum a Ministerului Public va fi regândită, cum arătam, sub forma constituţională a unui C.S.M. al procurorilor ce va gestiona exclusiv cariera procurorilor şi care va garanta  independenţa profesională a acestora.

Va rezulta în cuprinsul Capitolului 6 o configuraţie cu Secţiuni distincte: Instanţele de judecată, existentă şi în prezent, Parchetele de pe lângă instanţele de judecată, ce o va înlocui pe cea prezentă denumită Ministerul Public, alte două Secţiuni referitoare la Institutul Naţional al Judecătorilor şi respectiv Institutul Naţional al Procurorilor, o Secţiune privind Şcoala Naţională de Grefieri, câte o Secţiune consacrată Statutului judecătorilor şi respectiv procurorilor, precum şi câte o Secţiune privind Inspecţia judiciară a instanţelor, respectiv parchetelor.

b. Într-o a doua ipoteză se poate lua în considerare separarea Capitolului 6 în două Capitole distincte.

 Un Capitol va fi destinat instanţelor de judecată, statutului judecătorilor şi instituţiilor destinate acestora exclusiv((Consiliul Superior al Judecătorilor, Institutul Naţional al Judecătorilor, Inspecţia judiciară a instanţelor) sau cu precădere(Şcoala Naţională de Grefieri) şi intitulat chiar în acest fel, Instanţele de judecată.

Un alt Capitol va fi destinat parchetelor de pe lângă instanţele de judecată, statutului procurorilor şi instituţiilor destinate acestora(Consiliul Superior al Procurorilor, Institutul Naţional al Procurorilor şi Inspecţia judiciară a parchetelor) şi intitulat desigur, Parchetele de pe lângă instanţele de judecată.

Diferenţa conceptuală majoră dintre cele două ipoteze este că în cea de a doua situaţie cele două profesii, judecător şi procuror, precum şi instituţiile aferente nu se vor mai afla sub umbrela comună a Autorităţii judecătoreşti, ceea ce va delimita şi mai clar disocierea statutului celor două categorii profesionale şi apartenenţa lor la două structuri constituţionale distincte.

Structural şi conceptual, din perspectiva respectării unui eventual principiu al obligaţiei de includere a tuturor instituţiilor sub umbrela uneia dintre cele trei puteri în Stat, apreciem că nu ar fi o inovaţie, pentru că de exemplu Avocatul poporului ori Curtea Constituţională nu sunt incluse formal într-o astfel de apartenenţă. În acelaşi timp vom constata că reglementarea în două Capitole distincte a instanţelor, respectiv parchetelor nu ar încălca actuala repartizare a Autorităţii judecătoreşti la Titlul III – Autorităţi publice, ci doar ar puncta necesara disticţie între cele două segmente instituţionale şi profesiile ce le deservesc.

II.Obiective privind statutul judecătorilor

1. Întreaga carieră profesională a judecătorului, de la accederea în funcţie până la eliberarea din funcţie prin pensionare, se va situa sub autoritatea exclusivă a Consiliului Superior al Judecătorilor.

În parte acest deziderat a fost asigurat şi prin actualele prevederi constituţionale, cu excepţia acelor inedite interpretări generate de confuziile, voite sau nu, apărute în practica instituţională recentă şi generate de ambiguitatea terminologică a unor formulări constituţionale şi legale, referitoare în principal la interpretarea termenului de numire în raport cu cel de promovare[11].

Acceptarea acestui tranşant principiu ar evita şi neoportunele conflicte interinstituţionale apărute în practică şi ar preveni eventuale viitoare derapaje legislative, asemănătoare celui cuprins în art. 33 alin.11 din Legea nr. 303/2004, ce permite preşedintelui, fără nicio argumentaţie din partea legiuitorului, să refuze o singură dată(de ce o singură dată şi nu de două, sau de trei ori?), motivat, propunerile C.S.M. de accedere în profesie a unor persoane, text ce acum îi conferă omului politic preşedintele, rol activ, decisiv şi discreţionar chiar(din perspectivă argumentativă[12]), în numirea în funcţie a unui judecător independent.

Se va elimina astfel orice fel de „contribuţie”, fie ea şi formală a preşedintelui României(ori a altei entităţi externe sistemului) în procesul de numire sau promovare a judecătorilor şi odată cu aceasta şi posibilitatea factorului politic de a influenţa sau doar şicana cariera unui judecător, hotărâtă de forul său profesional[13] şi decurgând din aceasta, de a obstrucţiona ori bloca mecanisme instituţionale, un exemplu foarte actual fiind blocarea procesului de numire în funcţii de conducere la vârful parchetelor centrale.

2. Accederea în profesia de judecător sau procuror va fi posibilă numai pe bază de concurs, organizat la nivel naţional, de cele două Institute.

3. Stabilirea unei vârste minime pentru dobândirea calităţii de auditor de justiţie şi a unei vârste minime de accedere în profesia de judecător sau procuror, pe baza considerentelor ce vor fi dezvoltate în continuare, la subpunctele 5 şi 6.

4.Statuarea principiului constituţional al evoluţiei profesionale concurenţiale din treaptă în treaptă de la judecătorie până la curtea de apel inclusiv

Deşi aparent excesiv, acest principiu se impune a fi consacrat constituţional pentru a preveni iniţiative legislative conjuncturale, asemănătoare celor prevăzute de art. 75 şi art. 87 din Legea nr. 304/2004, adoptate prin Legea nr. 247/2005 şi care au afectat grav procesul de selecţie, pregătire şi promovare în rândul procurorilor, texte ce au permis ca  procurori cu grad profesional de parchet aferent judecătoriei să fie „deplasaţi” la nivelul structurilor centrale ale Parchetului General, pe baza unui „interviu”, prin ordin al procurorului general[14]. Este adevărat că atari anomalii au fost adoptate doar cu privire la procurori, dar, în lipsa unei interdicţii sau reglementări exprese de natură constituţională, astfel de „iniţiative gospodăreşti” pot fi oricând adoptate şi în legătură cu judecătorii  în circumstanţe vulnerabile ale sistemului şi în condiţii de interese conjuncturale de grup şi putere decizională politică. Atari „oportunităţi” trebuie evitate.

5. Stabilirea unui stagiu minim de activitate pentru fiecare grad de jurisdicţie, ca o condiţie a promovării. În succesiunea legilor de organizare judecătorească adoptate după anul 1990, vechimea necesară promovării în funcţie a fluctuat, urmând probabil, viziunea fiecărui legiuitor şi guvernant care a condus România în această perioadă, de la durate cuprinse între 4 ani[15], 6 ani[16], 8 ani[17] şi 5 ani[18] pentru promovarea în funcţie de executie la tribunale sau parchete cores­punzătoare; 10 ani[19], 6 ani[20], 12 ani[21] pentru promovarea în funcţie de execuţie la curtea de apel şi parchetul corespunzător. Fluctuaţia frecventă şi în limite dintre cele mai diverse ca întindere în timp a stagiului pe care fiecare legiuitor a înţeles să îl consacre, în funcţie de interese de moment sau de grup, sau de conjunctură politică, a generat o evoluţie haotică a resurselor umane în sistemul instanţelor şi parchetelor, făcând posibilă de exemplu promovarea unor judecători cu vârsta de doar 35 ani la Î.C.C.J., în condiţiile în care în Germania începând cu vârsta de 35 ani judecătorul are dreptul teoretic să promoveze numai la tribunal[22]. Tocmai pentru a asigura o stabilitate pe termen lung şi o predictibilitate a procesului de gestionare a resurselor umane, pentru a crea premisele de concepere a unei strategii reale, nu formale, în acest sensibil domeniu al resurselor umane şi pentru a ţine sub control echilibrul dintre cei primiţi în profesie şi cei care o părăsesc prin pensionare, cel puţin pentru toate acestea norma constituţională trebuie să cuantifice un stagiu minim de parcurs în fiecare grad de jurisdicţie.

6. Stabilirea unei vârste minime de promovare

Propunerea se bazează în principiu pe aceleaşi considerente invocate pentru stagiul de vechime[23].

7. Promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe baza principiului meritocraţiei evolutive a carierei profesionale a judecătorului

Cu excepţia unei scurte perioade interbelice în care au funcţionat tabelele de promovare ce presupuneau o evaluare în timp a candidatului pentru funcţia de judecător la instanţa supremă, toate celelalte reglementări legale au adoptat varianta deciziei subiective de promovare, fie că acest fapt s-a concretizat la nivelul regelui, al ministrului justiţiei, al unei entităţi politice ori al uneia profesionale, sub presiunea ori influenţa unor conjuncturi de putere politică, prietenii, simpatii, obedienţă, rudenie, etc. Cu o singură excepţie[24], promovarea la instanţa supremă nu a fost consacrată constituţional ca entitate de sine stătătoare şi s-ar pune întrebarea de ce am face-o acum.

În sistemul adoptat prin Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească propunerea de promovare a judecătorului la instanţa supremă aparţinea ministrului justiţiei. Acesta, fără deosebire de titularul postului, a fost permanent acuzat că, om politic fiind, promovează interesele partidului din care face parte şi îi îndatorează astfel pe cei promovaţi în faţa factorului politic. Membrii C.S.M. care funcţionau conform aceleiaşi legi nr 92/1992 şi care votau propunerile ministrului erau acuzaţi de obedienţă, în condiţiile în care cariera lor profesională depindea legal de ministru, iar votul era deschis, nu secret, permiţând ministrului care prezida şedinţa C.S.M. să constate cine i-ar refuza propunerile. Ulterior, în sistemul Legii nr. 317/2004 privind C.S.M., când competenţa de promovare aparţinea exclusiv membrilor Consiliului, aceştia au fost acuzaţi de subiectivism şi discreţionarism, de lipsa oricăror criterii obiective de promovare, în condiţiile în care niciuna dintre hotărârile prin care admiteau ori îi respingeau pe candidaţi nu a fost motivată. Încercările de a reglementa o procedură minim obiectivă au generat alte consistente nemulţumiri referitoare la componenţa şi competenţa comisiilor de examinare, la conţinutul şi relevanţa probelor de examinare şi s-au dovedit a fi  în final lipsite aproape total de eficienţă[25].

Expunerea de mai sus conduce credem spre o naturală concluzie şi anume că se impune schimbarea radicală a modului în care a fost şi este concepută principial promovarea judecătorilor la instanţa supremă. Acest imperativ presupune înlocuirea actualului sistem de promovare efectivă cu sistemul recunoaşterii gradului profesional. Sistemul actual, descris mai sus, presupune o evaluare de moment, cu toate neajunsurile amintite şi deplasarea candidatului câştigător în structura instanţei supreme. Sistemul ce îl propunem presupune doar o constatare a îndeplinirii de către candidat într-un timp dat, a unor exigenţe profesionale, deontologice, civice, etc. şi ca o consecinţă a acestei constatări, candidatului i se recunoaşte fără alte formalităţi sau condiţionări, gradul de instanţă supremă. Tot ca o deosebire faţă de sistemul actual, recunoaşterea gradului nu implică prin ea însăşi şi deplasarea efectivă a candidatului în structura instanţei supreme, operaţiune ce poate fi dispusă ulterior prin transfer, în condiţiile legii[26].

Sistemul propus poate fi valorificat în două modalităţi.

O primă modalitate, concepută ca o recompensă adresată acelor judecători cu o activitate de cel puţin 25 ani numai în funcţia de judecător, notaţi cu calificativul maxim, fără sancţiuni disciplinare, încadraţi de cel puţin 5 ani la curtea de apel, deţinători ai titlului ştiinţific de doctor în drept şi autori de publicaţii ştiinţifice de drept. Îndeplinirea acestor condiţii de către judecător dă dreptul acestuia şi instituie o obligaţie corelativă gestionarului carierei judecătorului, de recunoaştere a gradului de judecător de instanţă supremă. Va fi practic o premiere pentru întreaga activitate a judecătorului la nivel de top.

O a doua modalitate, care nu o exclude pe prima, presupune înscrierea anuală a unui număr de judecători cu grad de curte de apel pe un tabel de promovare, ceea ce presupune acordul lor de a se supune într-o perioadă dată, unor severe verificări profesionale, dar nu numai. La sfârşitul acestei perioade, ce poate fi de 2-5 ani, în condiţiile unei evoluţii constant corespunzătoare parametrilor impuşi de verificarea căreia i s-a supus, candidatului i se comunică, fără alte formalităţi, dobândirea gradului de instanţă supremă.

Caracteristic şi esenţial ambelor forme de mai sus este lipsa unui moment anume, decisiv, în care cineva influent temporal să poată decide subiectiv promovarea ori să fie suspicionat în acest sens. Promovarea devine astfel un proces obiectiv, derulat într-un timp suficient de lung încât să asigure şi certitudinea calităţii profesionale şi caracteriale a celui promovat, dar şi să înlăture tentaţiile conjuncturale de subordonare şi/sau îndatorare a judecătorilor celui mai înalt for de justiţie din partea puternicilor zilei.

Având în vedere că nu presupune decât avantaje pe toate planurile şi înlătură numeroasele derapaje constatate în timp în această materie, credem că nu există impedimente în consacrarea noului sistem, cu următoarele precizări:

a. Procedura de dobândire a gradului de judecător la instanţa supremă este deschisă judecătorilor şi numai judecătorilor, cu excluderea oricăror alte categorii profesionale indiferent care ar fi acelea.

b. Dobândirea gradului de judecător la instanţa supremă constituie ultima etapă de evoluţie a unei cariere începute cu examenul de capacitate al judecătorului şi continuată gradual prin parcurgerea concurenţială a tuturor gradelor de jurisdicţie până la curtea de apel inclusiv.

c.Candidaţii trebuie să deţină gradul de judecător de curte de apel şi să fi activat o perioadă minimă la acest nivel

d. Instituirea unei vârste minime a candidatului, pentru a asigura un circuit continuu al judecătorilor la instanţa supremă, prin echilbrul raportului accedere-pensionare.

Asumându-ne riscul deja enunţat al excesului de detalii, considerăm că tezele de mai sus este oportun a fi protejate constituţional.

Stabilitatea constituţională a unor astfel de prevederi ar genera efecte cel puţin dublu benefice: pe de o parte ar curma din start, repetăm, orice tentaţie a unor puternici ai zilei de a legifera rapid, prin metoda cunoscută deja a angajării răspunderii guvernamentale, în sensul promovării obediente şi subiective a unor ţinte deja identificate, iar pe de altă parte ar crea acea siguranţă şi acel deziderat profesional pentru judecătorii de carieră de a evolua continuu, consecvent, loial şi onest sistemului, polivalent în plan ştiinţific, fără grija, nevoia ori tentaţia de a se face plăcuţi la un moment dat decidenţilor zilei pentru a fi recunoscuţi valoric. Până la urmă, promovarea unor valori reale certificate de timp şi rezultate concrete, într-o societate bulversată zilnic de tot felul de ierarhii valorice dintre cele mai bizare, ar fi chiar oportună ca bază de plecare în procesul de (re)construcţie a unui sistem de valori autentice, fie ele instituţionale, fie umane, cu referire în speţă la sistemul de justiţie.

8. După pensionare, judecătorii cu grad de instanţă supremă vor fi primiţi la cerere, fără concurs sau alte formalităţi, în barourile de avocaţi din raza de domiciliu. Propunerea pare a fi profund partizană venind din partea unui judecător, dar nu este, ci se bazează pe experienţe de notorietate cu vizibil impact negativ asupra independenţei reale personale a judecătorului. Este de necontestat că numeroşi judecători şi procurori, fie după pensionare pentru limită de vârstă, fie după pensionarea anticipată, au optat pentru practicarea avocaturii. În prezent accesul în avocatură pentru foştii magistraţi nu diferă cu nimic în raport cu alţi doritori să exercite această profesie, motiv pentru care foştii magistraţi ar trebui să se supună unor draconice examene concurenţiale, dar şi unor referinţe din partea baroului local. Chiar dacă acceptând că în plan concret bunăvoinţa decanului ori a avocaţilor din conducerea baroului nu pot influenţa admiterea sau respingerea fostului magistrat în avocatură, în plan subiectiv subconştient magistratul în activitate va fi tentat la concesii mai mult sau mai puţin vizibile şi decisive într-o cauză, faţă de cei care într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat vor fi, la rândul lor mai maleabili cu cererea magistratului pensionar de a practica avocatura. Este o formă tacită, dar cunoscută, de exercitare implicită a unei presiuni asupra magistratului în funcţie şi de care acesta ar fi protejat dacă dreptul său de a practica avocatura, după o carieră exemplară până la vârful ierarhiei judecătoreşti, nu ar mai depinde sub nicio formă de atitudinea subiectivă a celor pe care îi cenzurează, avocaţii şi mai ales dacă această garanţie de continuare a activităţii după pensionare ar fi consacrată la nivelul cel mai sigur, cel constituţional. În altă ordine de idei, caracterul restrictiv al accesului în avocatură pentru foştii magistraţi, poate fi fluturat ca o permanentă recompensă virtuală de către decidenţii baroului pentru o „bună purtare” a magistratului în diferitele ocazii în care cei doi, judecător/ versus avocat, se întâlnesc profesional. Aceleaşi considerente şi condiţii  sunt aplicabile şi procurorilor de la parchetul instanţei supreme.

Iată de ce o atare propunere apreciem că poate fi consistent avută în vedere. Oricum, opoziţia breslei avocaţilor va fi neechivocă şi viguroasă, pe de o parte din considerentele de mai sus ce ar echivala cu pierderea unui atu în raport cu magistraţii, iar pe de altă parte dintr-un firesc sentiment de îngrijorare, generat de posibila şi probabila concurenţă profesională pe care foştii magistraţi deveniţi avocaţi o pot face avocaţilor tradiţionali.

9. Consacrarea constituţională a pensiei de serviciu. Pare a fi tot un privilegiu. Nu este. Nu vom intra în detaliile tehnice ale acestei instituţii mult blamate în ultima perioadă. Amintim doar că pensia de serviciu constituie unul dintre mijloacele stimulative de luptă împotriva fenomenului infracţional, de stimulare a loialităţii şi onestităţii faţă de sistem, dar este şi parte componentă a acelui deziderat final al oricărui magistrat, privit sub două mari direcţii: prima, împlinirea profesională până la gradul maxim de instanţă supremă, pe care am argumentat-o deja şi a doua, garanţia materială a unei pensii asigurătoare în cuantum, care să compenseze restricţiile şi interdicţiile impuse magistratului în timpul activităţii şi să recompenseze o carieră exemplară într-o profesie supusă permanent tentaţiilor şi presiunilor ofertante. Categoria profesională a magistraţilor nu este una simpatizată în sensul de credibilă, în rândul cetăţenilor. De aceea blamarea acestei categorii de către politicieni, în timpul campaniilor electorale dar şi în afara acestora, aduce negreşit câştiguri electorale şi de aceea este şi foarte uzitată. Se impune consacrarea constituţională a pensiei de serviciu, pentru că şantajul la adresa magistraţilor se poate manifesta nu doar la nivel individual, ci şi colectiv, prin actul legiferării, iar vremea sloganului „venituri şi pensii nesimţite”, lansat populist de guvernanţii anilor 2010-2011 la adresa magistraţilor, nu este chiar atât de departe pentru a fi uitată. Protecţia constituţională a pensiei de serviciu ar evita astfel de situaţii ori tentaţii.

 Magistratul va pierde dreptul la pensia de serviciu dacă este condamnat pentru fapte penale în legătură cu exerciţiul profesiei sale, prevedere firească în condiţiile în care săvârşirea de către magistrat a unei infracţiuni în legătură cu serviciul goleşte de conţinut toate argumentele aduse în sprijinul instituţiei pensiei de serviciu. Şi această prevedere va trebui consacrată la nivel constituţional.

10. În consideraţia competenţelor exclusive dar limitate ale celor două Consilii cu privire numai la cariera profesională a judecătorilor şi procurorilor, se va statua că Î.C.C.J. va gestiona cariera profesională a magistraţilor asistenţi.

III.Obiective privind statutul procurorului

Considerentele avute în vedere în legătură cu principiile ce vor sta la baza activităţii judecătorului şi a carierei sale profesionale sunt aplicabile şi statutului procurorului. Acesta va beneficia de independenţă în activitate, activitatea sa va fi derulată pe baza principiului legalităţii şi imparţialităţii, iar cariera sa profesională va fi gestionată exclusiv de forul profesional al Consiliului Superior al Procurorilor, instituţie replică a Consiliului Superior al Judecătorilor.

IIV. Alte obiective

-         desfiinţarea instanţelor militare

Într-un studiu comparativ nepublicat, întocmit de Direcţia Instanţelor Militare din Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Apărării Naţionale, în anul 2004, a fost susţinută opinia menţinerii categoriei profesionale a magistraţilor militari, argumentat de faptul că „justiţia militară a fost creată din nevoia stabilirii unor limite şi standarde de conduită pentru militari”, iar „funcţionarea justiţiei militare este impusă de necesitatea menţinerii disciplinei militare într-o varietate de situaţii pe timp de pace şi război”, considerându-se „firesc şi necesar ca militarii care săvârşesc încălcări ale legilor şi regulamentelor militare să fie cercetaţi şi judecaţi de specialişti care cunosc viaţa ostăşească şi care, dată fiind pregătirea militară şi juridică, sunt în măsură să ia cele mai adecvate măsuri pentru sancţionarea faptelor penale”. Autorii studiului au invocat în sprijinul opiniei exprimate şi argumente de drept comparat, menţionând că ţări cu tradiţie democratică (Statele Unite ale Americii, Italia, Spania, Ungaria, Cehia, Marea Britanie) au acceptat şi promovat justiţia militară şi, implicit, magistratul militar.

Două sunt categoriile de argumente pe care la aducem în combaterea punctului de vedere de mai sus.

a. eficienţa activităţii instanţelor militare

Existenţa categoriei profesionale a magistraţilor mili­tari în România anilor 2000, este neoportună în raport de eficienţa activităţii depuse în condiţiile reducerii constante a competenţelor ce revin instanţelor şi parchetelor militare. Este relevant să amintim doar că în România, numărul de cauze aflat pe rolul instanţelor militare este de-a dreptul simbolic în raport cu instanţele omoloage civile şi că la nivelul Curţii Militare de Apel există doar şapte posturi de judecător militar[27], la nivelul Tribunalului militar teritorial Bucureşti şase posturi, câte cinci posturi la Tribunalele militare Bucureşti şi Cluj şi câte patru posturi la Iaşi şi Timişoara şi că la fiecare instanţă două dintre aceste posturi sunt posturi de conducere. În acelaşi context amintim că din nevoia de eficientizare a activităţii instanţelor civile cu număr redus de judecători şi cauze, au fost întocmite studii[28] din care rezultă necesitatea desfiinţării acestora, sau transformarea lor în sedii secundare ale unor instanţe cu volum mare de activitate.

b. credibilitatea instituţională a magistraţilor militari

Conform art. 73 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 „judecătorii şi procurorii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate”. Pe de o parte judecătorul şi procurorul militar trebuie să fie imparţiali în calitatea lor de magistraţi. Acest deziderat vine în contradicţie flagrantă cu principiul subordonării ierarhice a militarului magistrat, iar armonizarea celor două calităţi este cu atât mai puţin credibilă[29] cu cât drepturile salariale ale magistraţilor militari provin din bugetul Ministerului Apărării Naţionale şi nu al Ministerului Justiţiei [art. 74 alin. (5) din Legea 303/2004][30].

Din motivele prezentate pe larg în Varianta III a Proiectului apreciem că se poate discuta asupra existenţei unor instanţe sau complete specializate formate din magistraţi militari, dar numai pentru caz de război ori pentru trupele dislocate în teatre de război din teritorii străine.

-         eliminarea competenţei în raport de funcţia publică a persoanei şi implicit a competenţelor speciale ale Î.C.C.J.

În sistemul de drept românesc a fost perpetuată o anomalie discriminatorie de interpretare a normelor penale în raport cu cele civile. În materie civilă, egalitatea în faţa legii prevăzută de art. 16 din Constituţie, este transpusă în fapt şi în drept prin stabilirea competenţei instanţelor în funcţie de factori obiectivi privind fie valoarea litigiului, fie natura cauzei, fie urgenţa acesteia, etc., fără deosebire de calitatea ori funcţia deţinută de părţi în sistemul public, ori de demnităţi publice.

În materie penală acest firesc principiu a fost eludat, stabilindu-se prin norme generale sau speciale, competenţa unor instanţe penale de a judeca anumite fapte nu în funcţie de gravitatea lor, ori a importanţei valorilor atinse prin săvârşirea infracţiunii, ci prin calitatea deţinută în sistemul de demnităţi publice a făptuitorilor. Este de neînţeles din perspectiva unei abordări interpretative unitare, la nivel principial şi conceptual, de ce un demnitar care a săvârşit o banală faptă de furt ar trebui judecat de o altă instanţă decât cea competentă să judece un alt cetăţean care a săvârşit o banală faptă de furt, dar care nu este demnitar. Ne aflăm în faţa a două ipoteze de lucru la care ne obligă o interpretare unitară a normei constituţionale amintite: fie acceptăm derogări legele de competenţă pentru anumite categorii de persoane, dar în acest caz va trebui să le extindem la toate domeniile dreptului, astfel încât un divorţ de exemplu în care este implicat un demnitar, să fie judecat de o instanţă specială, poate chiar cea supremă, situaţie care apare a fi absurdă nu doar la prima vedere, fie renunţăm la aceste derogări şi acceptăm real, fără excepţii principiul statuat de art. 16 din Constituţie.

Iată de ce apreciem că în viitoarea Constituţie, egalitatea în faţa legii va trebui consacrată inclusiv prin eliminarea competenţei după calitatea persoanei, urmând ca demnitarii să fie judecaţi în funcţie de faptele în care sunt implicaţi şi nu după funcţia deţinută. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât actuala revizuire constituţională vizează şi reorganizarea administrativ-teritorială a României în regiuni. Nu avem informaţii în acest domeniu, dar previzibil se va proceda şi la  reorganizarea curţilor de apel, din punct de vedere nu doar al competenţei teritoriale ci şi după materie, lăsându-i Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa muncii de sinteză, coordonare şi unificare a practicii judiciare.

Propunere text

Propunerile de modificare a textelor până la Capitolul 6 – Autoritatea judecătorească sunt comune celor expuse deja în Varianta nr. I şi, în parte, detaliate argumentativ în Varianta III, motiv pentru care nu vor fi reluate.

Ghid:

1. textul italic fără culoare – textul actual menţinut

2. textul italic pe fond albastru – propunere de eliminare din text

3. textul roşu bolduit  italic– propunere text nou

CAPITOLUL  6

Autoritatea judecătorească

  

 SECŢIUNEA 1

    Instanţele judecătoreşti

    ART. 124

    Înfăptuirea justiţiei

    (1) Justiţia se înfăptuieşte prin instanţele de judecată,  în numele legii.

    (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

    (3) Judecătorii sunt independenţi, imparţiali, responsabili şi se supun numai legii.

    ART. 125

    Statutul judecătorilor

    (1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.

    (2) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

   Accederea în profesia de judecător se poate realiza numai prin concurs, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional al Judecătorilor.

Vârsta minimă de numire în profesia de judecător este de 28 ani, împliniţi până la data susţinerii concursului.

Numirea în profesia de judecător se dispune prin hotărâre a Consiliului Superior al Judecătorilor. Hotărârea se publică în Monitorul Oficial al României. Judecătorii astfel numiţi sunt inamovibili, în condiţiile legii.

 Promovarea în funcţii de execuţie şi de conducere, transferarea, detaşarea, delegarea în funcţii de execuţie şi de conducere şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Judecătorilor, în condiţiile legii sale organice.

  Transferarea judecătorilor este permisă numai în cadrul instanţelor de judecată, pe baza acordului prealabil al celui transferat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător instanţei la care se dispune transferul.

Detaşarea judecătorilor se dispune în interesul justiţiei, numai în cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, pe baza acordului prealabil al celui detaşat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător instanţei la care se dispune detaşarea, la Consiliul Superior al Judecătorilor, la Ministerul Justiţiei şi structurile subordonate acestuia, la o instanţă judecătorească internaţională sau o instituţie internaţională cu activităţi în domeniul judiciar.

Delegarea judecătorilor se dispune în interesul justiţiei, numai în cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, pe baza acordului prealabil al celui delegat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător instanţei la care se dispune delegarea. Delegarea judecătorilor se poate dispune fără acordul acestora pe o perioadă de cel mult două luni în cursul unui an calendaristic.

Promovarea judecătorilor se asigură concurenţial prin parcurgerea fiecărui grad de jurisdicţie până la curtea de apel inclusiv, cu un stagiu minim de 6 ani vechime pentru fiecare grad de jurisdicţie.

Vârsta minimă pentru promovarea judecătorilor este de 32 ani pentru tribunale şi  de 40 ani pentru curţile de apel.

 Vârsta minimă pentru dobândirea gradului de judecător de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de 50 ani.

Dobândirea gradului de judecător de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se asigură pe baza tabelelor de promovare şi o perioadă de evaluare de 3 ani, în condiţiile legii organice.

Judecătorii cu o vechime de 25 ani în profesia de judecător, cu calificativ maxim şi grad de curte de apel, cu un stagiu minim de 5 ani la curtea de apel, deţinători ai titlului de doctor în drept şi lucrări de specialitate juridică publicate, dobândesc gradul de judecător de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la împlinirea vârstei minime de 55 ani.

După retragerea din activitate prin pensionare, judecătorii cu grad de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se vor putea înscrie, la cerere, fără concurs, în barourile de avocaţi din raza de domiciliu.

La retragerea din activitate prin pensionare, judecătorii beneficiază de o pensie de serviciu egală cu 80% din venitul mediu pe ultimul an de activitate.

Judecătorii pierd dreptul la pensia de serviciu dacă sunt condamnaţi definitiv pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie în legătură cu exercitarea profesiei.

(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, a funcţiilor onorifice ori a calităţii de membru în cadrul asociaţiilor nonprofit profesionale, ştiinţifice sau artistice.

(3/1) Cariera profesională a magistraţilor asistenţi va fi gestionată de  Î.C.C.J.

ART. 126

    Instanţele judecătoreşti

    (1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

    Încadrarea definitivă ori temporară a instanţelor de judecată, în funcţii de conducere sau de execuţie, se dispune numai cu judecători care deţin gradul profesional corespunzător instanţei respective.

(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

    (3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, prevăzută prin lege.

Sintagma „prevăzută prin lege” este oportună pentru a lăsa posibilitatea ca prin lege organică să poată  fi atraşi în procesul de unificare a practicii judiciare şi judecători ori structuri special concepute de la nivelul instanţelor inferioare, mai exact de la curţile de apel. Din experienţa de până acum s-a constatat că unificarea practicii judiciare concepută ca o competenţă doar a instituţiilor centrale( Î.C.C.J., P.Î.C.C.J.), prin diverse forme(de exemplu recursul în interesul legii, sau mai nou întrebările preliminare) se desfăşoară greoi, tardiv şi birocratic. Degrevarea în mare măsură a acestor instituţii de atribuţiile exclusive ale unificării practicii judiciare, prin cooptarea în forme riguros organizate a judecătorilor de la curţile de apel ar asigura o sporită garanţie de profesionalism procesului de unificare, prin numărul sporit de judecători, dar şi o celeritate consistent mai accentuată a procesului de unificare[31].

  (4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, precum şi statutul judecătorilor sunt reglementate prin lege organică.

(4/1) Bugetul instanţelor judecătoreşti este gestionat de Ministerul Justiţiei.

    (5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare şi de instanţe militare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

    (6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.

  

 ART. 127

    Caracterul public al dezbaterilor

    Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.

    ART. 128

    Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie

    (1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.

    (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.

    (3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

    (4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

    ART. 129

    Folosirea căilor de atac

    Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public Parchetul  pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

    ART. 130

    Poliţia instanţelor

    Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor.

    SECŢIUNEA a 2-a

    Ministerul PublicParchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti

    ART. 131

    Rolul Ministerului Public Parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti

    (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi Parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor persoanelor.

 (2) Ministerul Public Parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.  Încadrarea definitivă ori temporară a parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, în funcţii de conducere sau de execuţie, se dispune numai cu procurori care deţin gradul profesional corespunzător parchetului  respectiv.

    (3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Poliţia judiciară funcţionează în subordinea parchetelor.

(3/1)  Bugetul Parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti este gestionat de Ministerul Justiţiei.

  ART. 132

    Statutul procurorilor

 

  (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii şi  al imparţialităţii şi al controlului ierarhic,  sub autoritatea ministrului justiţiei.

Accederea în profesia de procuror se poate realiza numai prin concurs, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional al Procurorilor.

Vârsta minimă de numire în profesia de procuror este de 28 ani, împliniţi până la data susţinerii concursului.

Numirea în profesia de procuror se dispune prin hotărâre a Consiliului Superior al Procurorilor. Hotărârea se publică în Monitorul Oficial al României. Procurorii astfel numiţi sunt inamovibili, în condiţiile legii.

   Promovarea în funcţii de execuţie şi de conducere, transferarea, detaşarea, delegarea în funcţii de execuţie şi de conducere şi sancţionarea procurorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Procurorilor, în condiţiile legii sale organice.

  Transferarea procurorilor se dispune numai în cadrul unităţilor de parchet, pe baza acordului prealabil al celui transferat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător unităţii la care se dispune transferul.

Detaşarea procurorilor se dispune în interesul justiţiei numai în cadrul unităţilor de parchet, pe baza acordului prealabil al celui detaşat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător unităţii la care se dispune detaşarea, la Consiliul Superior al Procurorilor, la Ministerul Justiţiei şi structurile subordonate acestuia, la o instanţă judecătorească internaţională sau o instituţie internaţională cu activităţi în domeniul judiciar.

Delegarea procurorilor se dispune în interesul justiţiei numai în cadrul unităţilor de parchet din circumscripţia aceluiaşi parchet de pe lângă curtea de apel, pe baza acordului prealabil al celui delegat şi cu respectarea gradului profesional corespunzător unităţii la care se dispune delegarea. Delegarea procurorilor se poate dispune fără acordul acestora pe o perioadă de cel mult două luni în cursul unui an calendaristic.

Promovarea procurorilor se asigură concurenţial prin parcurgerea fiecărui grad de jurisdicţie până la parchetul de pe lângă curtea de apel inclusiv, cu un stagiu minim de 6 ani vechime pentru fiecare grad de jurisdicţie.

Vârsta minimă pentru promovarea procurorilor este de 32 ani pentru parchetele de pe lângă tribunale şi  de 40 ani pentru parchetele de pe lângă curţile de apel.

 Vârsta minimă pentru dobândirea gradului de procuror de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de 50 ani.

Dobândirea gradului de procuror de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se asigură pe baza tabelelor de promovare şi o perioadă de evaluare de 3 ani, în condiţiile legii organice.

Procurorii cu o vechime de 25 ani numai în profesia de procuror, cu calificativ maxim şi grad de parchet de pe lângă curtea de apel, cu un stagiu minim de 5 ani la parchetul de pe lângă curtea de apel, deţinători ai titlului de doctor în drept şi lucrări de specialitate juridică publicate, dobândesc gradul de procuror de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la împlinirea vârstei minime de 55 ani.

După retragerea din activitate prin pensionare, procurorii cu grad de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se vor putea înscrie, la cerere, fără concurs, în barourile de avocaţi din raza de domiciliu.

La retragerea din activitate prin pensionare, procurorii beneficiază de o pensie de serviciu egală cu 80% din venitul mediu pe ultimul an de activitate.

Procurorii pierd dreptul la pensia de serviciu dacă sunt condamnaţi definitiv pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie în legătură cu exercitarea profesiei.

  (2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. a funcţiilor onorifice ori a calităţii de membru în cadrul asociaţiilor nonprofit profesionale, ştiinţifice sau artistice.

  SECŢIUNEA a 3-a

    Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor

    ART. 133

    Rolul şi structura

    (1) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor este garantul independenţei justiţiei.

    (2) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor este alcătuit din 11 membri, din care:

    a) 6 judecători de la curţile de apel aleşi în adunările generale ale judecătorilor de la curţile de apel, cu o vechime minimă în profesia de judecător de 12 ani şi vârsta minimă de 40 ani. şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;

    b) 3 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, cu  vârsta minimă de 40 ani. desemnaţi, câte unul, de către Preşedintele României, Guvernul României, Senat.

aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen;

    c) ministrul justiţiei, sau în lipsa sa înlocuitorul desemnat şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau în lipsa sa înlocuitorul desemnat şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    (3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii Judecătorilor este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre judecătorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). Vicepreşedintele Consiliului Superior al Judecătorilor este ales pentru un mandat de un an, ce poate fi reînnoit, dintre judecătorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a) şi reprezentanţii societăţii civile prevăzuţi la alineatul 2 lit.b.

    (4) Durata Mandatului membrilor Consiliului Superior al Judecătorilor Magistraturii este de 3 ani şi nu poate fi reînnoit.

Activitatea Consiliului Superior al Judecătorilor este nepermanentă, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedintelui. Plenul se întruneşte o dată pe lună şi, în mod excepţional, la solicitarea a cel puţin 2/3 din numărul membrilor. Cvorumul de şedinţă este de 2/3 din numărul membrilor.

    (5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii Judecătorilor se iau prin vot nesecret.

Hotărârile Consiliului Superior al Judecătorilor se pot ataca cu recurs la Î.C.C.J. de judecătorii ce se consideră vătămaţi într-un drept al lor. Actul atacat este suspendat de drept.

Hotărârile Consiliului Superior al Judecătorilor se pot ataca la Curtea Constituţională de Ministrul Justiţiei şi Avocatul Poporului dacă depăşesc limitele constituţionale de competenţă recunoscute Consiliului.

În activitatea lor membrii Consiliului reprezintă interesele justiţiei şi ale tuturor cetăţenilor pentru independenţa şi buna funcţionare a sistemului

Consiliul Superior al Judecătorilor prezintă anual un Raport de activitate. La şedinţa de bilanţ a activităţii anuale vor fi invitaţi să participe Preşedintele României, Primul Ministru şi Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului României.

    (6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.

 Revocarea din funcţie a membrilor aleşi ai Consiliului nu se poate dispune decât prin hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la sesizarea Inspectorului general al Inspecţiei judiciare a instanţelor de judecată sau a 2/3 din membrii Consiliului.

 Aparatul administrativ al Consiliului va fi condus de un secretar general şi un secretar general adjunct cu activitate permanentă aleşi dintre judecătorii cu grad minim de curte de apel şi minim 10 ani vechime în profesia de judecător, pentru un mandat de 4 ani, reînnoibil.

 ART. 134

    Atribuţii

    (1) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor propune Preşedintelui României numeşte în profesie a judecătorii şi a procurorilor, cu excepţia celor definitivi şi numeşte în  funcţie  judecătorii stagiari, în condiţiile legii.

    (2) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.

    (3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii Judecătorilor în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    (4) Consiliul Superior al Magistraturii Judecătorilor îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. constituţional.

  SECŢIUNEA a 4 a

    Consiliul Superior al Procurorilor

    Rolul şi structura

    (1) Consiliul Superior al Procurorilor este garantul independenţei profesionale a procurorilor şi a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată.

    (2) Consiliul Superior al Procurorilor este alcătuit din 11 membri, din care:

    a) 6 procurori de la parchetele de pe lângă curţile de apel aleşi în adunările generale ale procurorilor de la parchetele de pe lângă curţile de apel, cu o vechime minimă în profesia de procuror de 12 ani  şi vârsta minimă de 40 ani.

  b) 3 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, cu vârsta minimă de 40 ani, desemnaţi, câte unul, de către Preşedintele României, Guvernul României, Senat.

    c) ministrul justiţiei, sau în lipsa sa înlocuitorul desemnat şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau în lipsa sa înlocuitorul desemnat   

(3) Preşedintele Consiliului Superior al Procurorilor este ales pentru un mandat de un an, ce poate fi reînnoit, dintre procurorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). Vicepreşedintele Consiliului Superior al Procurorilor este ales pentru un mandat de un an, ce poate fi reînnoit, dintre procurorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a) şi reprezentanţii societăţii civile prevăzuţi la alineatul (2) litera b).

    (4) Mandatul membrilor Consiliului Superior al Procurorilor este de 3 ani şi nu poate fi reînnoit.

  Activitatea Consiliului Superior al Procurorilor este nepermanentă, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedintelui. Plenul se întruneşte o dată pe lună şi, în mod excepţional, la solicitarea a cel puţin 2/3 din numărul membrilor. Cvorumul de şedinţă este de 2/3 din numărul membrilor.

  (5) Hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor  se iau prin vot nesecret.

Hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor se pot ataca cu recurs la Î.C.C.J. de procurorii ce se consideră vătămaţi într-un drept al lor. Actul atacat este suspendat de drept.

Hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor se pot ataca la Curtea Constituţională de Ministrul Justiţiei şi Avocatul Poporului dacă depăşesc limitele constituţionale de competenţă recunoscute Consiliului.

În activitatea lor membrii Consiliului reprezintă interesele justiţiei şi ale tuturor cetăţenilor pentru independenţa şi buna funcţionare a sistemului

Consiliul Superior al Procurorilor prezintă anual un Raport de activitate. La şedinţa de bilanţ a activităţii anuale vor fi invitaţi să participe Preşedintele României, Primul Ministru şi Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului României.

Revocarea din funcţie a membrilor aleşi ai Consiliului nu se poate dispune decât prin hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la sesizarea Inspectorului general al Inspecţiei judiciare a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată sau a 2/3 din membrii Consiliului.

   Aparatul administrativ al Consiliului va fi condus de un secretar general şi un secretar general adjunct cu activitate permanentă aleşi dintre procurorii cu grad minim de parchet de pe lângă curtea de apel şi minim 10 ani vechime în profesia de procuror, pentru un mandat de 4 ani, reînnoibil.

 ART. 134

    Atribuţii

    (1) Consiliul Superior al Procurorilor numeşte în profesie procurorii definitivi şi numeşte în  funcţie procurorii stagiari, în condiţiile legii.

    (2) Consiliul Superior al Procurorilor îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică.

    (3) Hotărârile Consiliului Superior al Procurorilor în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    (4) Consiliul Superior al Procurorilor îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său constituţional.

Secţiunea a 5 a

Institutul Naţional al Judecătorilor

Institutul Naţional al Judecătorilor se organizează şi va funcţiona în coordonarea Consiliului Superior al Judecătorilor.

Conducerea executivă va fi asigurată de un director şi un director adjunct desemnaţi de Consiliul Superior al Judecătorilor dintre judecătorii cu vechime minimă în funcţia de judecător de 10 ani şi grad profesional minim de curte de apel, pentru un mandat de 3 ani, reînnoibil.

Activitatea Institutului va fi coordonată de un Senat compus din director şi director adjunct şi 5 judecători desemnaţi de  Consiliul Superior al Judecătorilor dintre judecătorii cu vechime minimă în funcţia de  judecător de 10 ani şi grad profesional minim de curte de apel, pentru un mandat de 1 an, fără posibilitatea reînnoirii. Activitatea membrilor Senatului este nepermanentă.

Formatorii Institutului Naţional al Judecătorilor vor fi numiţi de Consiliul Superior al Judecătorilor dintre judecătorii cu vechime minimă în funcţia de judecător de 10 ani şi grad profesional minim de curte de apel.

Institutul Naţional al Judecătorilor va asigura pregătirea iniţială a auditorilor de justiţie judecători şi pregătirea continuă a judecătorilor în funcţie.

Dobândirea calităţii de auditor de justiţie judecător se poate realiza numai prin concurs, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional al Judecătorilor, în condiţiile legii.

  Vârsta minimă de dobândire a calităţii de auditor de justiţie este de 26 ani împliniţi până la data susţinerii concursului.

Stagiul de pregătire al auditorilor de justiţie este de 2 ani.

 Pregătirea practică a auditorilor de justiţie judecători se va desfăşura la instanţele de judecată în raza teritorială a cărora îşi au domiciliul auditorii. pe baza unei programe unice elaborată de Institut.

Evaluările semestriale şi evaluarea finală a auditorilor de justiţie judecători se vor asigura centralizat la sediul Institutului.

Stagiul de pregătire al auditorilor de justiţie se finalizează cu examenul de absolvire. Examenul de absolvire va fi organizat de Institutul Naţional al Judecătorilor într-o singură sesiune la nivel naţional pentru fiecare promoţie de auditori. Promovarea examenului constituie condiţie obligatorie pentru numirea în funcţia de judecător stagiar. Examenul nepromovat nu poate fi repetat. Auditorii care nu au promovat examenul de absolvire vor restitui sumele primite în timpul stagiului cu titlu de indemnizaţie.

Numirea în funcţia de judecător stagiar se dispune prin hotărâre a Consiliului Superior al Judecătorilor. Stagiatura are durata de 1 an şi se finalizează cu examenul de capacitate, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional al Judecătorilor. Examenul nepromovat se poate repeta o singură dată în sesiunea următoare celei nepromovate.

Secţiunea a 6 a

 Institutul Naţional al Procurorilor

Institutul Naţional al Procurorilor se organizează şi va funcţiona în subordinea Consiliului Superior al Procurorilor.

Conducerea executivă va fi asigurată de un director şi un director adjunct desemnaţi de Consiliul Superior al Procurorilor dintre procurorii cu vechime minimă în funcţia de procuror de 10 ani şi grad profesional minim de parchet de pe lângă curtea de apel, pentru un mandat de 3 ani, reînnoibil.

Activitatea Institutului va fi coordonată de un Senat compus din director şi director adjunct şi 5 procurori desemnaţi de  Consiliul Superior al Procurorilor dintre procurorii cu vechime minimă în funcţia de procuror de 10 ani şi grad profesional minim de parchet de pe lângă curtea de apel, pentru un mandat de 1 an, fără posibilitatea reînnoirii. Activitatea membrilor Senatului este nepermanentă.

Formatorii Institutului Naţional al Procurorilor vor fi numiţi de Consiliul Superior al Procurorilor dintre procurorii cu vechime minimă în funcţia de procuror de 10 ani şi grad profesional minim de parchet de pe lângă curtea de apel.

Institutul Naţional al Procurorilor va asigura pregătirea iniţială a auditorilor de justiţie procurori şi pregătirea continuă a procurorilor în funcţie.

Dobândirea calităţii de auditor de justiţie procuror se poate realiza numai prin concurs, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional al Procurorilor, în condiţiile legii.

  Vârsta minimă de dobândire a calităţii de auditor de justiţie este de 26 ani împliniţi până la data susţinerii concursului.

Stagiul de pregătire al auditorilor de justiţie este de 2 ani.

Pregătirea practică a auditorilor de justiţie procurori se va desfăşura la parchetele de pe lângă instanţele de judecată în raza teritorială a cărora îşi au domiciliul auditorii, pe baza unei programe unice elaborată de Institut.

Evaluările semestriale şi evaluarea finală a auditorilor de justiţie procurori se vor asigura centralizat la sediul Institutului.

Stagiul de pregătire al auditorilor de justiţie se finalizează cu examenul de absolvire. Examenul de absolvire va fi organizat de Institutul Naţional al Procurorilor într-o singură sesiune la nivel naţional pentru fiecare promoţie de auditori. Promovarea examenului constituie condiţie obligatorie pentru numirea în funcţia de procuror stagiar. Examenul nepromovat nu poate fi repetat. Auditorii care nu au promovat examenul de absolvire vor restitui sumele primite în timpul stagiului cu titlu de indemnizaţie.

Numirea în funcţia de procuror stagiar se dispune prin hotărâre a Consiliului Superior al Procurorilor. Stagiatura are durata de 1 an şi se finalizează cu examenul de capacitate, organizat la nivel naţional de Institutul Naţional al Procurorilor. Examenul nepromovat se poate repeta o singură dată în sesiunea următoare celei nepromovate.

Secţiunea a 7 a

Inspecţia Judiciară a instanţelor de judecată

 Supravegherea legalităţii şi eficienţei activităţii instanţelor de judecată şi a activităţii profesionale a judecătorilor se exercită prin Inspecţia Judiciară a instanţelor de judecată

 Inspecţia Judiciară a instanţelor de judecată este ordonator principal de credite şi dispune de propriul său aparat administrativ.

Conducerea Inspecţiei Judiciare a instanţelor de judecată este asigurată de un inspector general şi un inspector general adjunct, numiţi de Consiliul Superior al Judecătorilor, dintre judecătorii cu o vechime minimă de 15 ani în profesia de judecător, cu  un stagiu minim de 5 ani la curtea de apel, pe un mandat de 4 ani, fără posibilitatea reînnoirii.

Revocarea din funcţie a inspectorului general şi a inspectorului general adjunct se poate dispune prin votul a 2/3 din numărul membrilor Consiliului Superior al Judecătorilor.

Inspecţia Judiciară a instanţelor de judecată se încadrează cu inspectori, numiţi de Consiliul Superior al Judecătorilor, dintre judecătorii cu o vechime minimă de 15 ani în profesia de judecător, cu  un stagiu minim de 5 ani la curtea de apel, pe un mandat de 5 ani, fără posibilitatea reînnoirii.

În activitatea lor inspectorii sunt independenţi şi supuşi  numai legii şi sunt obligaţi să respecte independenţa judecătorilor.

Actele întocmite de inspectori pot fi contestate în faţa Consiliului Superior al Judecătorilor.

Inspectorii răspund disciplinar pentru activitatea desfăşurată. Acţiunea disciplinară poate fi iniţiată de inspectorul general al Inspecţiei judiciare sau prin votul a 2/3 din numărul membrilor Consiliului Superior al Judecătorilor. Admiterea acţiunii disciplinare atrage de drept pierderea calităţii de inspector.

 Cel puţin trimestrial, inspectorul general al Inspecţiei Judiciare a instanţelor de judecată prezintă Consiliului Superior al Judecătorilor un raport de activitate privind constatările rezultate din activitatea inspectorilor şi măsurile ce se impun.

Activitatea şi competenţele stabilite Inspecţiei Judiciare a instanţelor de judecată nu exclud responsabilităţile ce revin conducerilor instanţelor în asigurarea legalităţii şi eficienţei activităţii instanţelor de judecată şi judecătorilor.

Secţiunea a 8 a

Inspecţia Judiciară a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată

 Supravegherea legalităţii şi eficienţei activităţii parchetelor de pe lângă instanţele de judecată şi a activităţii profesionale a procurorilor se exercită prin Inspecţia Judiciară a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată

Inspecţia Judiciară a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată este ordonator principal de credite şi dispune de propriul său aparat administrativ.

Conducerea Inspecţiei Judiciare a  parchetelor de pe lângă instanţele de judecată este asigurată de un inspector general şi un inspector general adjunct, numiţi de Consiliul Superior al Procurorilor, dintre procurorii cu o vechime minimă de 15 ani în profesia de procuror, cu  un stagiu minim de 5 ani la parchetul de pe lângă curtea de apel, pe un mandat de 4 ani, fără posibilitatea reînnoirii.

Revocarea din funcţie a inspectorului general şi a inspectorului general adjunct se poate dispune prin votul a 2/3 din numărul membrilor Consiliului Superior al Procurorilor.

Inspecţia Judiciară a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată se încadrează cu inspectori, numiţi de Consiliul Superior al Procurorilor, dintre procurorii cu o vechime minimă de 15 ani în profesia de procuror, cu  un stagiu minim de 5 ani la parchetul de pe lângă curtea de apel, pe un mandat de 5 ani, fără posibilitatea reînnoirii.

În activitatea lor inspectorii sunt independenţi şi supuşi  numai legii şi sunt obligaţi să respecte independenţa procurorilor.

Actele întocmite de inspectori pot fi contestate în faţa Consiliului Superior al Procurorilor.

Inspectorii răspund disciplinar pentru activitatea desfăşurată. Acţiunea disciplinară poate fi iniţiată de inspectorul general al Inspecţiei judiciare sau prin votul a 2/3 din numărul membrilor Consiliului Superior al Procurorilor. Admiterea acţiunii disciplinare atrage de drept pierderea calităţii de inspector.

 Cel puţin trimestrial, inspectorul general al Inspecţiei Judiciare a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată prezintă Consiliului Superior al Procurorilor un raport de activitate privind constatările rezultate din activitatea inspectorilor şi măsurile ce se impun.

Activitatea şi competenţele stabilite Inspecţiei Judiciare a parchetelor de pe lângă instanţele de judecată nu exclud responsabilităţile ce revin conducerilor parchetelor de pe lângă instanţele de judecată în asigurarea legalităţii şi eficienţei activităţii parchetelor de pe lângă instanţele de judecată şi procurorilor.

Secţiunea a 9 a

Şcoala Naţională de Grefieri

Şcoala Naţională de Grefieri se va înfiinţa şi va funcţiona în subordinea Ministerului Justiţiei.

Conducerea executivă va fi asigurată de un director şi un director adjunct desemnaţi prin ordin al ministrului justiţiei dintre grefierii în funcţie cu studii superioare, cu o vechime minimă în funcţia de grefier de 10 ani şi încadraţi profesional la nivelul curţilor de apel ori al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau la parchetele  corespunzătoare, pentru un mandat de 3 ani, reînnoibil.

Activitatea Şcolii Naţionale de Grefieri va fi coordonată de un Colegiu compus din director şi director adjunct şi 5 membri: un reprezentant judecător desemnat de Consiliul Superior al Judecătorilor, un reprezentant procuror desemnat de Consiliul Superior al Procurorilor, un reprezentant al grefierilor din instanţele de judecată încadrat la nivelul curţilor de apel,  un reprezentant al grefierilor din parchetele de pe lângă  instanţele de judecată încadrat la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel şi un reprezentant al Ministerului Justiţiei, desemnaţi prin ordin al ministrului justiţiei. Mandatul membrilor Colegiului este  de 1 an,  fără posibilitatea reînnoirii.

Şcoala Naţională de Grefieri va funcţiona în două Secţii, Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori.

Formatorii Şcolii Naţionale  de Grefieri vor fi numiţi prin ordin al ministrului justiţiei la propunerea Consiliului Superior al Judecătorilor pentru Secţia de judecători şi la propunerea Consiliului Superior al Procurorilor pentru Secţia de procurori, dintre judecătorii, procurorii şi grefierii cu studii superioare,  cu o vechime minimă în funcţie de 10 ani.

Secţia pentru judecători va organiza la nivel naţional concursurile de admitere la Şcoala Naţională de Grefieri pentru funcţia de grefier la instanţele de judecată, va asigura pregătirea iniţială a cursanţilor şi va coordona pregătirea continuă a grefierilor în funcţie la instanţele de judecată.

Secţia pentru procurori va organiza la nivel naţional concursurile de admitere la Şcoala Naţională de Grefieri pentru funcţia de grefier la parchetele de pe lângă instanţele de judecată, va asigura pregătirea iniţială a cursanţilor şi va coordona pregătirea continuă a grefierilor în funcţie la parchetele de pe lângă instanţele de judecată.

Stagiul de pregătire a cursanţilor la Şcoala Naţională de Grefieri este de 1 an.

Pregătirea practică a cursanţilor se va desfăşura la instanţele de judecată şi parchetele de pe lângă instanţele de judecată în raza teritorială a cărora îşi au domiciliul cursanţii, pe baza unei programe unice elaborată de Şcoala Naţională de Grefieri.

Evaluările semestriale şi evaluarea finală a cursanţilor se vor asigura centralizat la sediul Şcolii Naţionale  de Grefieri.

Stagiul de pregătire a cursanţilor  se finalizează  prin examenul de absolvire.

Examenul de absolvire va fi organizat într-o singură sesiune pentru fiecare promoţie de cursanţi. Promovarea examenului constituie condiţie obligatorie pentru numirea în funcţia de grefier. Examenul nepromovat nu poate fi repetat. Cursanţii care nu au promovat examenul de absolvire vor restitui sumele primite în timpul stagiului cu titlu de indemnizaţie.

Numirea în funcţie a cursanţilor care au promovat examenul de absolvire se va face prin ordin al ministrului justiţiei, la judecătorii şi parchetele de pe lângă judecătorii.

ANEXA 1  la Varianta nr.II

 extras din lucrarea Consiliul Superior al Magistraturii de la succes instituţional la eşec funcţional, publicată în anul 2011 la editura Universul Juridic

Prin Hotărârea nr. 298/23.10.2008 a Secţiei de procurori a C.S.M., un magistrat procuror a fost numit în funcţia de procuror şef la o unitate de parchet de pe lângă o judecătorie, pe durata unui mandat de trei ani. În timpul exercitării mandatului în funcţia de conducere, magistratul a fost „deplasat” prin Ordin al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul D.N.A., structura centrală, într-o funcţie de execuţie, fără ca statutul său de şef al unităţii de parchet să fie pus în discuţie în sensul unei suspendări, încetări, etc.

Potrivit art. 49 alin.1 din Legea nr. 303/2004 „numirea în funcţiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie sau prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi de adjuncţi ai acestora se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii”, iar conform alin. 7 al aceluiaşi articol    „Consiliul Superior al Magistraturii validează rezultatul concursului sau examenului şi numeşte procurorii în funcţiile de conducere în termen de 15 zile de la data afişării rezultatelor finale”.

În acelaşi timp, conform art. 55 alin. 1 şi alin. 2  din aceeaşi lege numirea în celelalte funcţii de conducere de natura celei incidente în speţă, în cadrul „Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului Naţional Anticorupţie se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, după caz”.

În temeiul textelor de mai sus, în speţa de faţă, Consiliul a numit pe magistrat în funcţia de conducere pentru care acesta candidase, prin hotărâre. Hotărârea a rămas irevocabilă. Deşi cutumiar accederea într-o funcţie de conducere este privită ca o reuşită a celui în cauză şi în parte chiar aşa şi este, în realitate acceptarea unei funcţii de conducere de către un magistrat constituie în fapt şi în drept un adevărat contract de management al unităţii respective prin care una dintre părţi se obligă să salarizeze suplimentar pe cel devenit „şef” în schimbul unor prestaţii suplimentare ale acestuia, diferite de munca obişnuită a unui magistrat cu funcţie de execuţie. Aceste obligaţii suplimentare pe care „şeful” şi le-a asumat sunt prevăzute explicit în lege şi regulamentele de ordine interioară, iar neîndeplinirea lor atrage după sine revocarea din funcţie, ca sancţiune expresă prevăzută şi reglementată de art. 51 alin. 7 raportat la art. 51 alin.2 lit. b din Legea nr. 303/2004[32], cu trimitere în speţă şi la dipoziţiile art. 55 alin 4 din aceeaşi lege. Suntem aşadar, fără doar şi poate în prezenţa unui veritabil contract ce poate înceta nu doar prin revocare, cum arătam, ci şi prin alte forme specifice – demisie, pensionare, ajungere la termen a mandatului, aplicarea unei sancţiuni disciplinare, etc., dar care în perioada de mandat trebuie executat atât potrivit acordului părţilor cât şi normelor legale imperative arătate mai sus.

Specificul speţei ce analizăm constă în aceea că, în perioada în care se afla sub mandatul primit de la Consiliu, magistratul a fost de acord să fie „deplasat” de la unitatea pe care o conducea, la o altă structură, în cazul de faţă la Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului General, „deplasare” dispusă prin Ordin al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ordinul a fost emis în concordanţă cu dispoziţiile art. 57 alin. 7-8 din Legea nr. 303/2004, conform cărora „în interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni. Delegarea procurorilor poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni”[33].

Aparent, fiecare instituţie a îndeplinit acte în limitele conferite de lege, toate cu acceptul magistratului. În realitate însă, în urma unei analize chiar fără pretenţii de mare profunzime ori subtilitate, vom constata că numeroase sunt aspectele criticabile din perspectiva legalităţii, atât sub forma procedurii ca atare cât mai ales a actelor încheiate de cel plimbat de colo-colo sub aparenta pavăză a unor dispoziţii legale.

a. Sub aspect procedural ne aflăm în faţa unui concurs de competenţe, respectiv hotărârea Consiliului, pe de o parte, prin care magistratului i-au fost atribuite sarcini şi obligaţii specifice derivate din acceptarea de către acesta a funcţiei de conducere, iar pe de altă parte ordinul procurorului general prin care aceluiaşi magistrat i s-au stabilit cu totul alte sarcini de serviciu, peste şi împotriva dispoziţiilor unei hotărâri irevocabile a C.S.M.

Consiliul Superior al Magistraturii este în speţa de faţă instituţia în sarcina căreia nu se poate reţine nicio culpă procedurală, pentru că nu a făcut altceva decât să verifice dacă magistratul şi-a exprimat acceptul, dacă îndeplinea condiţiile prealabile impuse de lege, dacă existau avizele necesare şi să consfinţească printr-o hotărâre, devenită ulterior, prin neatacare, irevocabilă, numirea magistratului în funcţia de conducere. Fiind încheiată potrivit legii şi cu acordul expres şi neviciat al părţilor, hotărârea prin ea însăşi generează pentru părţile contractante obligaţii specifice reciproce şi este opozabilă erga omnes.

În speţă însă, procurorul general a făcut abstracţie primo, de existenţa unei atari convenţii în temeiul căreia magistratul „şef” nu era liber de contract pentru a exprima valabil o nouă opţiune, fiind ţinut de obligaţii specifice asumate faţă de „angajatorul” său,  Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu conducerea unei instituţii şi secundo, de faptul că magistratul avea astfel un statut juridic deosebit celui unui procuror cu funcţie de execuţie care, pe bază de accept să poată fi delegat de către procurorul general la o altă unitate.

Cu toate acestea  ordinul a fost emis, magistratul fiind scos practic de sub puterea hotărârii Consiliului. Pe baza textelor legale citate în supra. Ordinul este nelegal şi nul ca efecte. Sigur că la nivel de principiu, procurorul general poate invoca lejer dispoziţiile legale citate deja şi care îi permit să „deplaseze” procurori unde vrea el.

Potrivit art. 75 alin. 5 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „orice procuror” poate participa la procedura de „selecţie” pentru a fi deplasat de la o unitate de parchet la orice altă unitate D.I.I.C.O.T. sau D.N.A.[34]. Aceeaşi este situaţia şi în cazul delegării propriu-zise dispuse de procurorul general.

Depăşind abordarea simplistă a sintagmei „orice procuror”, care ar putea justifica legal demersul procurorului general şi care probabil a fost avută în vedere la momentul emiterii ordinului, vom descoperi o neglijenţă ori un abuz îngrijorătoare nu doar prin ele însele dar şi prin efectele produse.

În principiu orice bărbat, în anumite condiţii de vârstă şi sănătate se poate căsători, spunând da în faţa funcţionarului abilitat să ia act de consimţământul său la căsătorie. Procedura în sine este perfect legală, dar dacă bărbatul respectiv este deja căsătorit atunci problema este cu totul diferită, bărbatul fiind infractor prin bigamie, iar certificatul de  căsătorie emis de funcţionarul competent este nul şi, pe cale de consecinţă, lipsit de orice efecte juridice. În cazul de faţă avem de a face cu o astfel de „bigamie”, în care procurorul aflat „sub contract” cu C.S.M.-ul a mai zis încă o dată da unei alte oferte, venită din partea procurorului general, care, prin puterile conferite de lege a consfinţit prin ordin noua „căsătorie”.

Este credinţa nostră că ordinul emis de procurorul general este nul şi, cum arătam, nu poate produce efecte. Competenţa procurorului general de a delega ori de a deplasa procurori de la o unitate de parchet la alta este implicit condiţionată de statutul acestora în sensul de a fi doar procurori în funcţie de execuţie, liberi de orice alte sarcini ori obligaţii faţă de terţe entităţi competente să le atribuie atari sarcini prin proceduri reglementate prin lege şi asupra cărora procurorul general nu are competenţa de a interveni. Fără îndoială că şi un procuror cu „sarcini” poate fi delegat ori deplasat prin ordin al procurorului general, dar acest demers este obligatoriu a fi precedat de lămurirea, în sensul încetării, statutului juridic al acestuia în raport cu entitatea faţă de care s-a obligat şi numai ulterior acestei etape procurorul general îşi poate exercita nestingherit competenţele prevăzute fie de art. 55 şi art. 57 alin. 7-8, fie de  art. 75 alin. 3 din Legea nr. 304/2004.

Argumentele în sprijinul opiniei de mai sus sunt numeroase. Este de notorietate că procurorii magistraţi îşi desfăşoară activitatea nu doar în funcţiile propriu-zise de procurori la o unitate sau alta de parchet, ci şi în cadrul altor instituţii, unde primesc sarcini specifice şi îşi asumă obligaţii faţă de acele instituţii – Consiliul Superior al Magistraturii, Agenţia Naţională de Integritate, Ministerul Justiţiei, penitenciare, etc. A accepta punctul de vedere că procurorul general poate dispune oricând delegarea sau deplasarea unui procuror aflat sub „contract” cu o terţă instituţie fără acordul acelei instituţii, ori fără lămurirea prealabilă a raporturilor juridice ale procurorului cu respectiva instituţie ar semnifica vădit acceptarea imixtiunii peste lege a procurorului general în domenii şi raporturi juridice în care legiuitorul nu a înţeles să îi confere competenţe. Dacă totuşi procurorul general nu a înţeles care sunt limitele sale de competenţă şi a emis un ordin cum este cel din speţa de faţă, este o problemă ce îl priveşte personal pe acesta, fără efecte asupra obligaţiilor procurorului faţă de terţa instituţie şi, foarte important fără ca prin respectivul ordin procurorul în cauză să poată dobândi noi valenţe de exercitare a funcţiei, altele decât cele stabilite iniţial de comun acord cu terţa instituţie, în speţă C.S.M., aspect asupra căruia vom reveni.

Revenind la exemplele de mai sus este de evidenţă că nu poate fi acceptată legal situaţia în care un procuror să fie în acelaşi timp procuror şef al unei unităţi de parchet dar şi procuror în cadrul Parchetului General, tot aşa cum nu poate fi în acelaşi timp procuror activ la o unitate de parchet, dar şi şeful Agenţiei Naţionale de Integritate, membru C.S.M., director de penitenciar ori secretar de stat în Ministerul Justiţiei,etc.

Dificultatea tezei ce o susţinem nu derivă din a demonstra ilogicul deciziei adoptate de procurorul general, care în opinia noastră nici nu mai trebuie argumentat, ci de a demonstra că acest ilogic are şi un caracter de nelegalitate, iar acest fapt nu poate fi ilustrat decât prin argumente de drept asupra limitelor de competenţă ale procurorului general în materia ce analizăm. Am amintit mai sus despre situaţiile ce s-ar putea crea prin intervenţia  procurorului general în cazul în care magistraţii procurori şi-ar desfăşura activitatea concretă în cadrul altor instituţii publice, arătând că în acele situaţii procurorul general nu poate interveni nicicum în raporturile juridice create între părţi. Contraargumentul ce s-ar putea aduce acestei teze în raport de speţa de faţă ar fi acela că în acele situaţii procurorul vizat nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de parchet şi că astfel ipotezele ar fi diferite. Deşi credem că principial atari situaţii nu sunt deloc diferite vom completa argumentaţia logico-juridică  printr-un alt argument ce vizează de data aceasta procurori din chiar sistemul parchetelor.

Potrivit art. 54 alin.1 din Legea nr. 303/2004 „procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii,...”. Considerând că demersul procurorului general de a delega ori deplasa procurori oriunde şi oricând în baza textelor amintite şi a sintagmei „orice procuror”, ar trebui să acceptăm şi că toţi cei numiţi de preşedintele României prin decret prezidenţial în funcţiile de mai sus ar putea fi oricând „deplasaţi” către orice unitate de parchet printr-un simplu Ordin al Procurorului general, fără ca statutul lor stabilit de Preşedintele României în temeiul unor texte imperative şi neechivoce să fie afectat în vreun fel, fiind în acelaşi timp şi, de exemplu procuror şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism  din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi un simplu procuror , ori chiar prim procuror pe la o oarecare unitate de parchet din România, putând în aceste calităţi să îndeplinească acte şi într-un loc şi în celălalt, mizând pe aparenta legalitate atât a numirii iniţiale, prin decret preşedinţial, cât şi a celei dispuse de procurorul general prin ordin.

Subliniem din nou, cu riscurile repetiţiei, că o atare situaţie nu poate fi primită din punct de vedere legal, fiind de evidenţă în opinia noastră că textele de lege privind delegarea procurorilor sau deplasarea lor la unităţile D.N.A. sau D.I.I.C.O.T prin ordin al procurorului general nu constituie instrumente prin care acesta, procurorul general, să infirme sau să afecteze juridic o hotărâre a C.S.M., în speţă, ori un decret al Preşedintelui României, în exemplele de mai sus, sau să intervină în orice alt raport juridic. Orice „realizare” a sa în acest sens constituie fie o eroare, fie un abuz, în ambele situaţii sancţiunea fiind una singură, nulitatea actului emis peste competenţele conferite de lege şi, implicit, lipsirea de efecte juridice a documentului.

Din perspectiva magistratului implicat consecinţele sunt oarecum asemănătoare. Din momentul acceptării implicării sale juridice într-un raport obligaţional cu Consiliul Superior al Magistraturii, concretizat printr-o hotărâre irevocabilă a C.S.M. şi prin care i se stabileau sarcini concrete de conducere a unei instituţii din cadrul sistemului judiciar, ambiguul magistrat nu mai avea posibilitatea legală a unei noi opţiuni, cu o terţă entitate oricare ar fi fost aceasta, decât ulterior încetării raportului său obligaţional iniţial. În acest context acordul său la oferta procurorului general, deşi prevăzut expres de textele de lege ce reglementează delegarea ori deplasarea prin ordin al procurorului general, este insuficient şi irelevant pentru a da naştere unui alt raport juridic prin care să dobândească noi competenţe hărăzite de procurorul general. Este insuficient pentru că noul acord nu îl derobează de obligaţiile primare, nu îi modifică statutul creat şi impus de hotărârea C.S.M., dar şi acceptat de procuror şi irelevant pentru că oricât de mult şi-ar dori un nou statut, nu îl poate dobândi decât ulterior încetării sub orice formă a statutului iniţial, sistemul judiciar românesc necunoscând în prezent instituţia cumulului de funcţii care să permită unui magistrat să întocmească acte valabile la două unităţi de justiţie în acelaşi timp.

ANEXA 2 la Varianta nr.II

extras din articolul Câteva consideraţii asupra exercitării mandatului de membru al Consililui Superior al Magistraturii, publicat în Revista Română de Dreptul Muncii, nr.3/2013.

...Constatăm ...existenţa a trei categorii de membri ai Consiliului, diferenţiaţi fie prin baza de selecţie, fie prin modul de accedere la funcţia de membru C.S.M.. Astfel, magistraţii judecători şi procurori sunt aleşi prin vot exprimat în adunările generale ale instanţelor şi parchetelor, membrii societăţii civile sunt aleşi de Senatul României, iar ceilalţi trei, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie devin membri ai Consiliului ca o consecinţă a dobândirii în prealabil a funcţiilor arătate.

Vom analiza distinct prin prisma temei de faţă, raportată la categoriile de membri ai Consiliului identificate mai sus, dacă şi în ce măsură atribuţiile membrilor C.S.M. pot fi exercitate de către terţe persoane.

...............4. Mandatul membrilor de drept ai C.S.M.

Spre deosebire de membrii aleşi ai Consiliului, membrii de drept, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dobândesc locul lor în Consiliu nu ca urmare a unei proceduri de desemnare ori concurs, ci ca o consecinţă legală a numirii lor prealabile în funcţiile administrative arătate.

Posibilitatea ca terţe persoane să poată exercita atribuţii ale membrilor de drept ai Consiliului va fi analizată, ca şi în cazul membrilor aleşi, atât din perspectivă legală cât şi convenţională.

a. Din perspectivă legală premisele de abordare sunt diferite faţă de cele reţinute pentru membrii aleşi, diferenţe generate de specificul reglementării funcţiilor administrative ce le conferă membrilor de drept locul în Consiliul Superior al Magistraturii.

a.1. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 28 alin.2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[35] „reprezintă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în relaţiile interne şi internaţionale”.

În cuprinsul art.7 - art.12 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Î.C.C.J.[36] sunt enumerate atribuţiile pe care preşedintele Î.C.C.J. le exercită în raport de instanţa pe care o conduce şi care se referă la aspecte administrativ-organizatorice, de gestionare a resurselor umane, participarea la şedinţele de judecată, planificarea activităţii judecătorilor în secţii şi complete speciale, etc.

Art.14 din Regulament prevede că „vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie exercită atribuţiile ce revin preşedintelui, în lipsa acestuia sau în baza dispoziţiei preşedintelui”.

În contextul normativ de mai sus, aparent, vicepreşedintele Î.C.C.J. ar fi îndrituit să exercite toate atribuţiile ce revin preşedintelui, fie în lipsa acestuia,  fie în baza unei dispoziţii a preşedintelui, fără a distinge dacă aceste atribuţii vizează competenţe din cadrul ori din afara instanţei. O astfel de interpretare ar da dreptul, pe baza unui temei normativ, în speţă Regulamentul, ca o terţă persoană, alta decât titularul funcţiei, să poată îndeplini conjunctural şi funcţia de membru al C.S.M., funcţie dobândită pe o altă cale decât cea prevăzută de legea specială de reglementare a organizării şi funcţionării Consiliului.

Considerăm că o atare interpretare nu poate fi primită. Textele citate, ca de altfel întregul Regulament se referă exclusiv, în opinia noastră, la atribuţii pe care preşedintele Î.C.C.J. le exercită în cadrul şi/sau în legătură cu activitatea instanţei pe care o conduce şi nu eventual alte funcţii publice sau private pe care preşedintele le-ar deţine, cum arătam, în sistemul public ori chiar cel privat(de exemplu membrul unei asociaţii profesionale, ori membrul asociaţiei de proprietari de la domiciliul său, ori cetăţean de onoare al unei localităţi, etc.).

Aşa fiind, vom constata că Regulamentul analizat nu conferă vocaţie, ca temei legal, vicepreşedintelui Î.C.C.J. de a-l suplini pe preşedinte decât în acele relaţii care într-o formă sau alta, reglementează exclusiv activitatea şi reprezentarea Înaltei Curţi.

a.2. Într-o foarte mare măsură considerentele ce vor fi formulate în legătură cu cel de al doilea membru de drept al C.S.M., respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt similare celor avansate în supra, referitoare la preşedintele Î.C.C.J.

Atribuţiile procurorului general prin raportare la instituţia pe care o conduce sunt cuprinse în Ordinul nr. 529/2007 emis de ministrul justiţiei privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor[37], act normativ ce indică situaţiile şi modalităţile prin care atribuţiile procurorului general pot fi îndeplinite de către terţe persoane.

Astfel, potrivit art.7 alin. 3 din Ordinul amintit „în perioada absenţei procurorului general sau a imposibilităţii exercitării funcţiei, indiferent de cauza acesteia, inclusiv revocarea, prim-adjunctul procurorului general îl înlocuieşte de drept în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în această calitate, iar în cazul absenţei acestuia sau al imposibilităţii exercitării funcţiei, indiferent de cauza acesteia, inclusiv revocarea, atribuţiile sunt exercitate de drept de adjunctul procurorului general. Prin ordin al procurorului general se va stabili ordinea celor care exercită conducerea Ministerului Public în cazul absenţei sau al imposibilităţii exercitării funcţiei concomitent de către procurorul general, prim-adjunctul procurorului general şi adjunctul procurorului general”.

Pe baza aceloraşi argumente invocate la subpunctul anterior referitoare la raportul preşedinte Î.C.C.J.- vicepreşedinte Î.C.C.J., apreciem că şi în cazul procurorului general, înlocuirea acestuia de către prim-adjunct nu poate fi primită decât strict în limita atribuţiilor pe care procurorul general le exercită în legătură activitatea instituţiei pe care o conduce, atribuţii enumerate la fel de limitativ în Ordinul de ministru nr.529/2007, printre acestea nefigurând şi cele derivate din funcţia de membru C.S.M.

Un alt punct de vedere a fost exprimat de membrii Consiliului...care au statuat prin Hotărârea nr.918/2012 dreptul prim-adjunctului de a-l înlocui pe procurorul general în funcţia de membru C.S.M. pe perioada vacanţei acestei din urmă funcţii.

Conform chiar argumentaţiei folosite în hotărârile de mai sus, apreciem că punctul de vedere adoptat de Consiliu este eronat.

....Cel de al doilea motiv reţinut în considerentele hotărârilor, conform căruia Ordinul nr.529/2007 nu distinge asupra atribuţiilor preluate de drept de prim-adjunct în lipsa procurorului general, excede oricăror principii de interpretare unitară a actelor normative. Ordinul sus menţionat a fost emis tocmai pentru a stabili anumite coordonate de organizare şi funcţionare a unei anumite instituţii, în speţă parchetele,  nu şi a altora, fixând normativ limitativ anumite atribuţii şi ierarhii cu referire exclusivă la instituţia în cauză. Este vădit în acest context că drepturile, obligaţiile, structura organizatorică şi relaţiile de ierarhie şi substituire nu pot fi reţinute şi analizate decât cu referire limitată la acea instituţie şi nu pot fi extrapolate spre structura ori competenţele unei terţe entităţi. Aşa fiind, apare ca logică şi legică interpretarea că prim adjunctul nu poate exercita în locul procurorului general şi alte atribuţii decât cele limitativ prevăzute în Ordinul ministrului justiţiei referitor la ordinea interioară a parchetelor. O interpretare tot unitară, dar opusă celei de mai sus şi agreată de membrii C.S.M., ar conduce la apariţia unor situaţii absurde, în care prim-adjunctul ar trebui să îl înlocuiască pe titular, fără a distinge, în orice alte funcţii ori atribuţii publice sau private(membru al unor entităţi academice, profesionale, artistice, comisii ori, exagerând desigur, în cadrul familiei, ca soţ sau tată, etc.), ceea ce credem noi, nu poate fi acceptat.

a.3. Atribuţiile stabilite legal în sarcina ministrului justiţiei sunt prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei[38].

....În baza art. 11 din acelaşi act normativ se prevede dreptul ministrului de a „numi prin ordin un înlocuitor pentru o perioadă determinată, dintre secretarii de stat” şi de a „delega prin ordin oricare dintre atribuţiile de conducere, reprezentare şi angajare a Ministerului, în primul rând secretarilor de stat, secretarului general sau secretarului general adjunct”.

Pe de o parte vom constata că spre deosebire de ceilalţi doi membri de drept ai Consiliului, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei nu poate fi înlocuit de drept, prin dispoziţie normativă, ci doar prin actul său de voinţă, mai exact prin ordin de numire ori de delegare. Pe de altă parte şi tot diferit de ceilalţi doi membri de drept ai Consiliului, textul prevede expres că delegarea vizează atribuţii referitoare la conducerea, reprezentarea şi angajarea Ministerului, prevedere cu dublă semnificaţie şi anume că este limitată la entitatea instituţională Ministerul Justiţiei şi nu la o alta, dar totodată statuează implicit disocierea instituţiei Ministerului de cea a ministrului, acesta din urmă îndeplinind, conform art. 9 din chiar H.G. nr. 652/2009, atribuţii şi în baza altor texte normative, printre acestea şi Legea nr. 317/2004 ce conferă persoanei ce ocupă funcţia de ministru al justiţiei calitatea de membru de drept al C.S.M.

Cu aceste distincţii, constatăm că nici în cazul ministrului justiţiei nu poate opera normativ o înlocuire temporară a sa în calitatea de membru de drept al C.S.M., această calitate vizând, cum arătam, limitativ doar persoana ce ocupă funcţia de ministru al justiţiei şi nu pe eventuali alţi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, ipoteză pe care legea, dacă ar fi acceptat-o, s-ar fi impus, cel puţin din considerente de tradiţie legislativă[39], să o prevadă expres.

ANEXA 3 la Varianta nr.II

extrase din lucrările Tratat privind profesia de magistrat în România, publicat în anul 2007 la editura Universul Juridic şi Consiliul  Superior al Magistraturii de la succes instituţional la eşec funcţional. publicat în anul 2011 la editura Universul Juridic.

În limbaj uzual[40] a numi în funcţie semnifică, în materia ce ne interesează, „a angaja”, iar a promova are semnificaţia de „a ridica, a înainta pe cineva în grad, într-o demnitate, a avansa”.

În momentul numirii sale în funcţie, magistratul devine parte a unui raport juridic de muncă, raport în care, noţiunile de „angajat” şi „angajator” deşi au conotaţii atipice[41], definesc o realitate ce nouă ni se pare a fi vădită, anume că în cariera sa profesională magistratul nu poate accede în profesie decât o singură dată, fiind numit prin decret al Preşedintelui României şi că evoluţia sa profesională ulterior acestui moment, fie în planul funcţiilor de execuţie, fie în cel al funcţiilor de conducere, nu poate fi acceptată altfel, ca noţiune juridică, decât sub forma promovării, indiferent de terminologia adoptată pentru a defini această modificare a raportului juridic de muncă al magistratului.

Pentru a marca faptul dobândirii funcţiei de magistrat, legiuitorul român a apelat terminologic la o diversitate de noţiuni: „a rândui”[42], „a ocupa”[43], „a institui”[44], „recepţiune” şi „instalare”[45], „a fi”[46], dar cu preponderenţă a fost acceptată noţiunea de „numire”[47], aceasta din urmă fiind folosită şi cu sensul de promovare atât în funcţii de conducere cât şi în funcţii de execuţie[48].

Evoluţia magistraţilor în cariera profesională a fost definită terminologic, în timp, prin: „înaintare”[49], „avansare”[50], „alegere”[51], „desemnare”[52] şi „promovare”. Acest ultim termen a fost adoptat pentru prima oară în legislaţia românească referitoare la magistraţi, prin Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost  modificată prin Legea nr. 142/1997[53].

     Din succesiunea actelor normative evocate rezultă două moduri de abordare terminologică a accederii în profesie şi a evoluţiei profesionale a magistratului: o primă opţiune constând în folosirea termenului de numire atât pentru dobândirea funcţiei de magistrat dar şi pentru promovarea sa profesională şi o a doua opţiune în care „numirea” a semnificat doar accederea în funcţie, pentru marcarea evoluţiei profesionale fiind adoptaţi alţi termeni(înaintare, avansare, promovare)[54].

....La nivel constituţional[55] s-a prevăzut, în art. 125 alin.1 din Constituţie, că magistraţii numiţi în funcţie de preşedintele României sunt inamovibili. Potrivit art.125 alin.2 propunerea de numire este avansată de Consiliul Superior al Magistraturii. Dreptul Preşedintelui României de a numi în funcţie magistraţii derivă din dispoziţiile art. 94 lit.c din Constituţia României: „Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii: … numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”.

Tot din perspectivă constituţională promovarea magistraţilor a fost reglementată ca un atribut exclusiv al Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 125 alin.2 teza a -2- a: „...promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice”.

În forma sa iniţială,  Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor a reglementat numirea magistraţilor pentru a defini numai intrarea în magistratură în funcţia de judecător sau procuror (Capitolul III – Numirea magistraţilor) iar promovarea acestora pentru a defini evoluţia profesională a magistraţilor, atât în funcţii de execuţie cât şi în funcţii de conducere (Capitolul V – „Promovarea” magistraţilor şi accesul la funcţiile de conducere).

Excepţiile de la aceste reguli le-au constituit dispoziţiile art. 52 şi art.53 care se refereau la funcţiile de conducere de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru care a fost adoptată noţiunea de „numire”.

După modificarea, prin Legea nr. 247/2005 şi republicarea sa, Legea nr. 303/2004 a revenit (involutiv, în opinia noastră) asupra sensului noţiunii de „numire”, aplicându-l atât pentru accederea în magistratură (Capitolul 3, art. 33) cât şi pentru avansarea în funcţiile de conducere, precizarea fiind neechivocă din chiar titlul Capitolului 5 – Promovarea judecătorilor şi numirea în funcţiile de conducere.

Capitolul cuprinde două secţiuni: Secţiunea I – destinată „promovării” la tribunale, curţi de apel şi parchete şi referitoare în exclusivitate la promovarea în funcţiile de execuţie şi Secţiunea a II-a – „Numirea în funcţiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor corespunzătoare.”

Şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară face referiri la „numirea” procurorilor la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi la Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 75 şi art. 87). În acest ultim exemplu însă, nu poate fi susţinută cu convingere folosirea niciunuia din înţelesurile noţiunilor de „numire” sau de „promovare” întrucât „deplasarea” procu­rorilor la cele două direcţii nu poate fi încadrată din punct de vedere juridic într-o anume modalitate de modificare a raportului juridic de muncă al magistraţilor(promovare, transfer, delegare, detaşare)[56].

Am insistat asupra celor două noţiuni, în primul rând din nevoia
unei rigurozităţi terminologice conforme cu sensul real al acestora şi al semnificaţiei lor lingvistice şi, în al doilea rând pentru că, în funcţie de contextul în care au fost adoptate şi interpretate, au generat şi generează consecinţe juridice de o mare diversitate inclusiv la nivelul de apreciere şi de decizie al Consiliului Superior al Magistraturii şi vom detalia prin doar două exemple semnificative în acest sens, cu valoare de argument.

 Astfel, am asistat în cursul anului 2008 la desfăşurarea unor dispute juridice, dar cu puternice accente politice şi electorale, referitoare la oportunitatea, legalitatea şi constituţionalitatea procedurii de „numire” în funcţii de conducere a procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi structurile sale centrale – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism(D.I.I.C.O.T.) şi Direcţia Naţională Anticorupţie(D.N.A.), dispute generate tocmai de interpretarea diferită din perspectivă terminologică a noţiunii de numire. Au exprimat puncte de vedere Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia Juridică a Senatului şi Preşedinţia României, dar şi numeroşi reputaţi oameni de drept din  lumea universitară şi cea politică, magistraţi[57] şi reprezentanţi ai societăţii civile, jurnalişti[58].

Pe data de 4 septembrie 2008, Comisia juridică a Senatului a adoptat şi dat publicităţii un proiect de lege pentru modificarea Legii nr.303/2004 referitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor[59], prin care competenţa „numirii” procurorilor în funcţiile de mai sus a fost atribuită Consiliului Superior al Magistraturii, modificându-se astfel „vechea” procedură(în vigoare încă)  potrivit căreia procurorii erau „numiţi” în respectivele funcţii de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ al secţiei de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. Într-o declaraţie publică, preşedinta Comisiei juridice a Senatului României, senator N. Nicolai[60], a arătat că „în ceea ce priveşte numirea procurorilor în funcţii de conducere, şeful statului nu are o astfel de atribuţie, nu a avut-o niciodată, a fost o interpretare alături de textul constituţional. Singura atribuţie pe care şeful statului o are în continuare şi care derivă din Constituţie vizează numirea în profesia de procuror şi judecător a celor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege”[61].

Anterior, printr-un comunicat de presă din data de 13 august 2008,  Consiliul Superior al Magistraturii îşi exprimase poziţia în sensul revenirii la dispoziţiile iniţiale ale Legii nr.303/2004 care prevedeau competenţa Preşedintelui României de a „numi” procurorii în funcţiile de conducere arătate, dar nu la propunerea ministrului justiţiei ci a Consiliului Superior al Magistraturii.

Considerăm că poziţia oficială a C.S.M. în „disputa” juridică de mai sus, poziţie pe care instituţia o promovează şi în prezent, a fost şi este eronată.

..... „numirea” unui procuror în funcţiile de conducere prevăzute de art.54 alin.1 din Legea nr. 303/2004 constituie o modificare a raportului juridic de muncă al magistratului sub forma promovării, atribut care aparţine constituţional Consiliului Superior al Magistraturii, în baza art. 125 alin.2 din Constituţie, indiferent de natura juridică a promovării(în funcţie de execuţie sau de conducere) ori de nivelul de promovare, de la judecătorie şi parchetul de pe lângă aceasta până la  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetul de pe lângă aceasta. În ce ne priveşte, punctul de vedere exprimat aici nu este inedit[62], fiind formulat în timp[63] la o suficientă distanţă de actualul context politic şi electoral pentru a nu fi suspicionat de partizanat într-o perioadă în care, din păcate, caracterul juridic al deciziilor şi opţiunilor exprimate public sau adoptate instituţional în legătură cu sistemul juridic, constituie ţinte ale acuzaţiilor de interes politicianist ori de personalizare a actului legislativ[64].

ANEXA 4 la Varianta nr.II

extrase din lucrările Consiliul  Superior al Magistraturii de la succes instituţional la eşec funcţional. publicată în anul 2011 la editura Universul Juridic şi Consideraţii asupra legalităţii unor decizii adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în materia raporturilor de muncă, publicată în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 3/2008.

În legislaţia actuală, delegarea în funcţii de conducere a magistraţilor este reglementată de Legea nr. 303/2004 în Capitolul 6 - „Delegarea, detaşarea şi transferul”. Potrivit art. 57 alin. 7 din lege „în interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 90 de zile într-un an”. Dispoziţia legală este oportună prin chiar faptul existenţei sale normative, conturând o instituţie recunoscută până la adoptarea Legii nr. 303/2004 doar în practică[65], dar este criticabilă din perspectivă constituţională, atât terminologic cât şi pe fond.

De fapt ce semnifică „delegarea în funcţie de conducere”? Sintagma defineşte  nu numai în fapt ci şi în drept o modificare a raportului juridic de muncă al magistraţilor în sensul unei „promovări” temporare a unui magistrat pe un post de conducere, o „delegare” a atribuţiilor postului respectiv în sarcina unei persoane, fie pe durată determinată , fie până la limita datei de ocupare definitivă a postului pe durata unui mandat. „Delegarea în funcţie de conducere” a magistraţilor este fundamental diferită de noţiunea „delegării propriu-zise” care implică „mişcarea” magistratului, pe aceeaşi funcţie, dar la o altă instanţă sau parchet. Sigur că este posibil ca cele două „operaţiuni” să coexiste (de exemplu, numirea pe perioadă determinată în funcţia de conducere a unui magistrat, dar la altă unitate decât cea la care îşi desfăşoară activitatea), dar natura lor juridică este, cum arătam, total diferită. De aceea,  „delegarea în funcţia de conducere” va trebui înlocuită, terminologic, cu „promovarea pe perioadă determinată în funcţia de conducere” şi inclusă în Capitolul 5 privind promovarea magistraţilor, includerea sa în Capitolul 6 – Delegarea, detaşarea şi transferul, dovedind că la nivel conceptual, legiuitorul se află într-o evidentă confuzie[66], confuzie ce generează apariţia unor situaţii absurde în legătură cu cariera magistraţilor[67].

       Am expus mai sus consideraţii legate de competenţa numirii în funcţii de conducere a procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând cele două unice, în opinia noastră, ipoteze de lucru şi anume fie competenţa Preşedintelui României, fie cea a Consiliului Superior al Magistraturii. Pentru că textele constituţionale nu disting, apreciem că în funcţie de punctul de vedere adoptat, cele două entităţi sunt singurele competente să „numească” în funcţiile arătate, fără deosebiri determinate de perioada de numire. Concluzia este firească întrucât cel „delegat” pe o perioadă mai redusă decât cea a unui mandat îndeplineşte aceleaşi atribuţii ca şi cel „numit” pe perioada unui mandat. Apare astfel ca o consecinţă logică dar şi juridică intenţia constituantului român de a atribui prerogativa numirii într-o funcţie unei anumite entităţi statale şi nu alteia, fără a distinge asupra duratei de „numire”. În speţă vom constata că indiferent de ipoteza de lucru acceptată, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are abilitarea constituţională de a „delega” procurori în funcţii de conducere la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, art. 57 alin. 7 din Legea nr. 303/2004 fiind în aceste circumstanţe, neconstituţional. Remarcile formulate îşi găsesc aplicare şi în privinţa „competenţei” Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a „delega în funcţii de conducere” în toate celelalte funcţii de această natură din cadrul Ministerului Public, de la nivelul parchetelor de pe lângă judecătorii până la cele de pe lângă curţile de apel, această atribuţie revenind constituţional Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art.125 alin.2  din Constituţia României conform căruia „...promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice”, dar şi al art.40 lit.b din Legea nr. 317/2004 care prevede că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii „numesc în funcţii de conducere judecătorii şi procurorii, în condiţiile legii şi ale regulamentului”. Observăm că nici acest ultim text nu distinge asupra „numirii” în raport de durata sa, stabilind expres competenţa în materie doar pentru secţiile Consiliului.

ANEXA 5 la Varianta nr.II

 extras din lucrarea Nulitatea hotărârilor şi a altor acte pronunţate/întocmite de către magistraţii numiţi, delegaţi, promovaţi sau menţinuţi în funcţie potrivnic legii, publicată în revista Dreptul nr. 9/2008.

- conform art. 75 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[68], astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005[69], Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.”

Din textul citat reiese că încadrarea se face prin ordin al procurorului general, în timp ce Consiliul Superior al Magistraturii, gestionarul carierei profesionale a magistratului procuror, nu are  competenţa decât a acordării unui aviz. Pentru că legea nu specifică expresis verbis conformitatea avizului, rezultă că acesta are caracter consultativ, punctul de vedere emis nefiind obligatoriu, conform art. 32 alin. 1 din Legea nr. 317/2004.

La data încetării activităţii în funcţia astfel dobândită, procurorul revine la parchetul unde şi-a desfăşurat activitatea sau la alt parchet unde are dreptul să-şi desfăşoare activitatea (art. 75 alin. 11 din lege).

Din formularea alin. 11 putem deduce că operaţiunea de „trecere” a unui procuror la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism este una temporară, din moment ce „la data încetării activităţii în cadrul DIICOT” procurorul „revine” la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze” (s.n. – I.P.).

Condiţiile şi procedura de „promovare” a procurorilor prevăzute de
art. 75 din Legea nr. 304/2004 sunt aplicabile în condiţii de identitate şi în cazul art. 87 din Legea nr. 304/2004 care se referă la promovarea procurorilor la Direcţia Naţională Anticorupţie, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi structurile teritoriale.

Prin cereri distincte adresate Consiliului Superior al Magistraturii, procurorii aflaţi în situaţiile de mai sus au solicitat să li se recunoască gradul profesional corespunzător Parchetelor superioare la care au fost ˝deplasaţi˝, motivat de faptul că îşi desfăşoară activitatea la acel nivel, existând  riscul ca în caz contrar, adoptând „ipoteza conform căreia procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. nu au gradul profesional respectiv” să se ridice „o gravă problemă asupra validităţii actelor procedurale întocmite de către aceştia”[70].

Plenul Consiliului a respins constant cererile, prin hotărâri succesive, ca fiind nefondate[71].

Hotărârile ca atare sunt corecte, în spiritul şi litera legii ce diriguieşte cariera magistraţilor, respectiv Legea nr. 303/2004.

Considerentele hotărârilor sunt însă criticabile şi contradictorii, relevând o confuzie conceptuală între faptul încadrării magistratului la o anumită unitate şi evoluţia sa profesională concretizată prin gradul profesional dobândit în timp.

Se reţine în hotărâri că „nu poate fi ridicată problema validităţii actelor procedurale întocmite de către procurorii specializaţi care nu au grad profesional de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atâta timp cât procurorul a fost numit cu respectarea dispoziţiilor legale în funcţia de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie, îndeplineşte atribuţiile stabilite de lege pentru funcţia respectivă”.

Raţionamentul este greşit pentru că asimilează, repetăm, încadrarea unui magistrat la o unitate superioară de parchet, cu dreptul profesional al acestuia de a pune concluzii sau de a săvârşi acte ce corespund gradului profesional echivalent acelei unităţi de parchet.

Cele două domenii sunt diferite atât sub aspectul normării legislative cât şi sub cel al efectelor produse.

Astfel, vom constata sub un prim unghi de analiză, că deplasarea unui magistrat, judecător sau procuror, de la o instanţă sau parchet la o altă instanţă sau parchet este posibilă, conform Legii nr. 303/2004, prin: promovare ca urmare a susţinerii unui concurs[72] (art. 43 alin. 1), delegare (art. 57), detaşare (art. 59), transfer (art. 60) sau sancţionare (art. 100 lit. c). Sunt singurele căi prin care un magistrat îşi poate desfăşura activitatea la o unitate din cadrul sistemului judiciar, alta decât cea la care a fost numit prin decret al Preşedintelui României.

Aşa cum am arătat, Legea nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 304/2004 a prevăzut şi o cale specifică, nenumită şi neîncadrabilă în categoriile de mai sus, prin care procurorii au fost „deplasaţi” la parchete de nivel superior gradului profesional deţinut.

Chiar şi simplul fapt al includerii acestor noi texte şi a ineditei proceduri în Legea nr. 304/2004 de organizare judiciară(s.n.-I.P.) constituie un argument în plus în favoarea tezei că „deplasarea” procurorilor nu are strict decât conotaţii organizatorice în cadrul sistemului judiciar din România, fără niciun efect asupra statutului sau evoluţiei profesionale a celui vizat de respectiva „deplasare”.

Aceasta este de fapt chiar şi concluzia Plenului Consiliului, reţinută în considerentele hotărârilor amintite (de unde şi caracterul contradictoriu al acestora), potrivit căreia „prin numirea lor la Parchetul Naţional Anticorupţie, în prezent Direţia Naţională Anticorupţie, cei 69 de procurori în cauză, procurori cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, parchet de pe lângă tribunal sau parchet de pe lângă curtea de apel, nu au dobândit eo ipso gradul profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

Dintr-un al doilea unghi de analiză, vom constata că evoluţia profesională a magistraţilor este guvernată exclusiv de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Cum menţionam, potrivit art. 43 alin. 1din Legea nr. 303/2004 promovarea magistraţilor în funcţii de execuţie se face prin concurs[73], cu respectarea anumitor condiţii de standard profesional, vechime în magistratură şi cu respectarea unei anumite proceduri.

Acceptarea unei „promovări” în condiţiile de mai sus nu constituie altceva decât o fraudare a prevederilor legale prin care sunt instituite garanţiile pe care cetăţeanul trebuie să le primească din partea statului de drept cu privire la pregătirea profesională a magistraţilor.

Pentru că se constituie sub forma unei garanţii oferită de stat cetăţeanului asupra pregătirii profesionale a magistraţilor, participarea la acest proces a fost concepută nu ca un drept, ci ca o îndatorire a magistratului care trebuie să urmeze periodic cursuri de formare profesională (art. 37 alin. 1 din Legea nr. 303/2004).

Tot ca o formă de garantare a profesionalismului magistraţilor, activitatea şi evoluţia acestora sunt evaluate periodic, urmărindu-se „eficienţa calităţii activităţii şi integrităţii” (art. 39 alin. 1 din lege).

Garanţiile amintite sunt dublate de instituirea şi a unor trepte concurenţiale de evoluţie profesională, a unor proceduri speciale de concurs reglementate în detaliu şi condiţionate, ca participare, de o anumită experienţă profesională[74], de un anume standard de calitate a activităţii anterioare promovării, de un comportament profesional si deontologic dar şi, esenţial, de câştigarea unei competiţii la care magistraţii concurează alături de alţi colegi magistraţi, pretendenţi la promovare.

Toate aceste garanţii au fost înlăturate. Un necredibil şi netransparent interviu la care este supus cel „deplasat”, susţinut sub patronajul Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, propus şi numit în funcţie, la rândul său, de doi oameni politici, respectiv ministrul justiţiei şi Preşedintele României[75], nu poate suplini, nici în fapt şi nici în drept, etapele de evoluţie profesională prevăzute de Legea nr. 303/2004, reglementate ca forme de garanţie a statului pentru profesionalismul magistraţilor.

Susţinem în continuare că, în opinia noastră, concursul reglementat de Legea nr. 303/2004 este singura modalitate prin care magistraţii – judecători sau procurori – pot evolua la grade profesionale superioare care să le permită activitatea efectivă la instanţe sau parchete de nivel corespunzător gradului deţinut.

În acelaşi sens sunt fomulate şi considerentele hotărârilor Plenului Consiliului care precizează că a echivala încadrarea procurorilor prin procedura prevăzută de Legea nr. 304/2004 la Direcţia Naţională Anticorupţie (sau DIICOT, adăugăm noi) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu dobândirea şi a gradului profesional corespunzător acestui parchet „ar crea o situaţie discriminatorie, dezavantajoasă în raport de ceilalţi procurori din Ministerul Public care, pentru promovarea la parchetele imediat superioare trebuie să susţină concursuri” şi că „s-ar eluda în mod evident dispoziţiile legale privitoare la promovarea în funcţii superioare”.

Deşi a argumentat amplu în favoarea opiniei potrivit căreia procurorii numiţi la D.N.A. prin procedura specifică a Legii nr. 304/2004 nu pot dobândi gradul profesional al parchetului de nivel superior profesional la care au fost „deplasaţi”, Plenul a acceptat, în pofida chiar a argumentelor sale, că „numirea la …Direcţia Naţională Anticorupţie, conferă dreptul procurorilor de a funcţiona la această structură, de a îndeplini atribuţiile ce intră în competenţa acesteia ...”.

Repetăm, teza este greşită pentru că pe de o parte nu distinge între posibilitatea teoretică a deplasării unui magistrat la orice altă unitate din sistemul judiciar(prin delegare, de exemplu) şi gradul profesional al acestuia, iar pe de altă parte nu distinge sau nu acceptă imposibilitatea notorie ca un magistrat să fie deplasat profesional la o unitate de nivel superior fără a deţine gradul profesional corespunzător acelei unităţi.

Adoptând teza promovată de Consiliul Superior al Magistraturii am putea descoperi situaţii ab absurdo sensu, în care judecătorul cu grad profesional de judecătorie să poată fi delegat sau transferat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să-şi desfăşoare activitatea la instanţa supremă deşi nu are gradul profesional corespunzător, nici vechimea necesară promovării în funcţia de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar a ajuns acolo printr-o procedură legală – transfer sau delegare, întrucât Legea nr. 303/2004 nu interzice, prin art. 59, decât detaşarea la instanţa de nivel superior gradului profesional deţinut, nu şi delegarea sau transferul.

....Trebuie să precizăm însă că punctul de vedere al Consiliului de respingere a cererilor, la care am achiesat, nu a fost acceptat de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin decizii de speţă[76] au dispus recunoaşterea gradului profesional corespunzător unităţii la care au fost „deplasaţi” pe baza unui interviu, procurorilor beneficiari ai dispoziţiilor analizate mai sus[77].

Pentru o corectă expunere, vom aminti în finalul acestei analize că în practica sa mai nouă[78], Consiliul a respins cereri formulate de procurori aflaţi în situaţiile de mai sus, cu o motivare pe care nu putem decât să o remarcăm în sens pozitiv. În speţă, s-a solicitat de către procurori activi la unităţi de parchet teritoriale, dar care anterior fuseseră „deplasaţi” prin ordin al Procurorului general la structura centrală a D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să li se recunoască gradul superior al unităţii centrale la care fuseseră „deplasaţi”. Cererile au fost respinse cu motivarea corectă că promovarea nu se dispune prin ordin al procurorului general ci de către Consiliu, pe bază de concurs reglementat de Legea nr. 303/2004, că „deplasarea” prin ordin nu presupune eo ipso dobândirea unui grad profesional superior, pentru că s-ar eluda dispoziţiile imperative ale Legii nr. 303/2004 privind promovarea în funcţie a magistraţilor şi că obligaţia legală a procurorului „deplasat” de a reveni la unitatea iniţială constituie un argument în plus pentru respingerea unei cereri de promovare „peste rând” şi peste lege. De acord, dar trebuie precizat că aceste hotărâri survin unei modificări aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 56/2009[79], aprobată prin Legea nr. 385/2009[80]. În noua sa configuraţie, art. 75 alin. 11/1 din Legea nr. 304/2004 prevede că „de la data revenirii la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii, procurorii care au activat în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism îşi redobândesc gradul profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în timpul desfăşurării activităţii în cadrul acestei direcţiei”.

Sigur că textul comportă numeroase discuţii critice cu privire la aplicabilitatea sa în timp, la efectele hotărârilor judecătoreşti de recunoaştere a gradului profesional, clarificarea sintagmei „promovare în condiţiile legii”[81], la promovarea  „sinusoidală” jos, sus şi din nou jos, la discriminarea dintre procurori şi judecători, aceştia din urmă putând şi ei pretinde să circule vreo două-trei luni pe la Înalta Curte, iar apoi să revină la bază ş.a., aspecte pe care însă, ....nu le vom dezvolta, limitându-ne doar a remarca justeţea noii practici în materie a Consiliului şi a argumentaţiei acesteia.

ANEXA  6 la Varianta nr.II

extras din lucrarea Promovarea magistraţilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – proces evolutiv sau conjunctură ?, publicată în Revista Română de Dreptul Muncii, nr.7/2012.

…Sesizam acolo, argumentativ, arbitrariul şi ineficienţa unei proceduri bazate ca principiu, pe evaluări de moment, cu rezultate nesigure, formale şi conjuncturale şi semnalam nevoia instituirii unui mecanism de evaluare în timp, asupra tuturor aspectelor ce caracterizează şi interesează activitatea unui judecător de instanţă supremă, care să elimine riscul norocului sau interesului subiectiv în decizia de promovare. Ne exprimam speranţa că decidenţii sistemului nu vor da curs unei atari proceduri, dar din păcate, lunga şi costisitoarea procedură a fost declanşată de C. S. M. în luna martie 2012 şi s-a desfăşurat în numeroasele  şi costisitoarele sale etape până în luna septembrie 2012. Previzibil pentru orice persoană interesată şi avizată de problematica în discuţie, rezultatul concursului a fost dezamăgitor, în sensul că din cei doar 16 candidaţi înscrişi pentru tot atâtea posturi vacante a fost declarat promovat un singur candidat, fapt ce  a determinat Consiliul să „consulte” şi judecătorii pentru adoptarea unei alte proceduri, judecătorii urmând să formuleze „eventuale propuneri de optimizare a procedurii de promovare în raport şi cu dinamica ieşirilor din sistem de la instanţa supremă”. [82]

Vom încerca în cuprinsul lucrării de faţă să conturăm şi să propunem principial un mecanism obiectiv de evaluare în timp a unui judecător, în baza căruia să se poată decide neconjunctural promovarea sau nepromovarea judecătorului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să argumentăm în favoarea impunerii unui atare mecanism.

2. Baza de selecţie

Exigenţele pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită promovarea la instanţa supremă au fost şi sunt divers legiferate: funcţia deţinută de candidaţi la momentul formulării cererii, vârsta, stagiul de vechime în funcţie şi/sau în profesie, rezultatele profesionale, deontologia. Toate acestea vor fi detaliate în continuare.

2.1. Funcţia deţinută de candidaţi

....Prin Decizia nr. 866/2006[83] a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 „în partea care condiţionează promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de îndeplinirea funcţiei de judecător în ultimii 2 ani”, astfel încât în prezent pot candida la funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atât magistraţii judecători cât şi magistraţii procurori.

.....Plecând de la realitatea şi forţa juridică a deciziei amintite a Curţii Constituţionale, nu pot fi formulate prea multe observaţii cu privire la tandemul judecător – procuror, atunci când vorbim de promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind de necontestat că atât timp cât procurorul va fi considerat magistrat, acesta va avea acelaşi statut juridic cu cel al judecătorului şi invers.

....De aceea, fără a nega dreptul sau capacitatea judecătorului de a deveni procuror la cel mai înalt nivel[84], ori ale procurorului de a deveni judecător la cel mai înalt nivel, manifestăm rezerve faţă de eficienţa şi oportunitatea unor atari transformări profesionale. Rezervele noastre se menţin chiar în pofida unor tradiţii legislative interbelice în acest sens în România[85] pentru că, trebuie să admitem, specializarea în funcţiile de judecător-procuror în anul 2012 constituie ceva mult mai complex, nu doar din perspectiva exercitării dreptului ca ştiinţă, ci şi din perspectiva complexităţii în ansamblul său a societăţii umane contemporane, a locului şi rolului judecătorului în societatea de azi, în raport cu cea din perioada interbelică.

2.2. Gradul de jurisdicţie

Nu vom insista asupra acestui aspect, nu pentru că ar fi nerelevant, ci pentru că pe de o parte am formulat observaţii ample şi în cadrul altor lucrări[86], iar pe de altă parte, legislaţia actuală conţine dispoziţii coerente şi restrictive pentru depunerea candidaturii la funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din perspectiva gradului de jurisdicţie la care trebuie să se afle candidatul la momentul depunerii cererii de promovare.

Astfel, conform art. 52 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 „pot participa la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorii şi procurorii care au îndeplinit efectiv, cel puţin 5 ani, funcţia de judecător la curtea de apel sau de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel ori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

Textul consacră logic şi firesc principiul evoluţiei profesionale din treaptă în treaptă şi înlătură anomalia profesională instituită de Legea nr, 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente[87], care dădea dreptul la candidatură şi magistraţilor judecători şi procurori de la nivelul tribunalelor, respectiv parchetele de pe lângă acestea[88], creînd acea fisură prin care magistraţii să eludeze rigorile unui concurs selectiv de promovare la curţile de apel sau parchetele corespunzătoare şi să acceadă direct, pe baza unui interviu nerelevant în faţa plenului C.S.M., la instanţa supremă. Absurdul acestei prevederi, care a şi produs efecte practice în sensul promovării unor judecători de tribunal, unii care rataseră chiar anterior concursuri de promovare la curţile de apel, a constituit de altfel o constantă a Legii 247/2005.

2.3. Vârsta candidaţilor

Deşi în timp,  vârsta candidaţilor pentru funcţia de judecător la instanţa supremă a constituit condiţie de promovare[89], ulterior anului 1989, mai exact după adoptarea Legii nr. 92/1992 de organizare judecătorească[90], vârsta candidaţilor nu a mai fost prevăzută în procedura de promovare, în general pentru toate instanţele şi nu doar pentru instanţa supremă.

Nici actuala lege ce reglementează statutul magistraţilor nu impune o astfel de condiţie.

În opinia noastră, în condiţii de normalitate, vârsta nu ar trebui să constituie un criteriu de promovare. În România ultimilor ani însă, procedura de promovare la instanţa supremă a generat o situaţie atipică şi îngrijorătoare în legătură cu vârsta celor promovaţi, situaţie pe care am anlizat-o pe larg în articolul precedent destinat subiectului de faţă. Este vorba despre faptul că promovaţii au vârste cuprinse în covârşitoare majoritate între 35 ani şi 40 ani, ceea ce înseamnă că vor părăsi Înalta Curte prin pensionare peste 25-30 ani, o întreagă generaţie, timp în care practic, procesul de promovare va fi blocat.

Iată de ce, chiar şi numai prin prisma acestui considerent, ar fi util ca într-o nouă reglementare, aspectul vârstei de promovare să fie cel puţin discutat[91] în vederea evitării unor anomalii de natura celei amintite, putându-se aprecia asupra sa fie ca o condiţie, fie, dacă este cazul, ca un criteriu de departajare[92].

2.4. Vechimea în funcţie

Textul în vigoare, respectiv art. 52 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, impune o dublă condiţionare şi anume cea de vechime în funcţie şi cea de stagiu minim la curtea de apel. Principial, este nerelevantă durata anilor impuşi, dovadă că aceştia au şi variat în timp în limite foarte generoase, de la 6 ani la 18 ani. Ceea ce însă ar trebui avut în vedere de către diriguitorii sistemului judiciar şi de către legiuitor, este oportunitatea stabilirii duratei stagiului nu conjunctural, sub presiunea unor nevoi de moment, ci pe baza unei strategii pe termen scurt, mediu şi lung, care să estimeze: evoluţia resurselor umane, vârsta judecătorilor promovaţi, durata estimativă a activităţii acestora la instanţa supremă, perioada estimativă a retragerii lor din funcţie în principal prin pensionare, competenţa materială a instanţei supreme ca factor determinant al volumului de activitate de la această instanţă şi implicit al nevoii de resurse umane, etc.

Este vădit că în ultimii 7-8 ani o atare strategie nu a existat, dovadă fiind certitudinea amintită mai sus, a blocării procesului de promovare la Înalta Curte pentru o perioadă viitoare de 20-25 ani. În acelaşi timp însă, trebuie să recunoaştem ca o circumstanţă atenuantă pentru responsabilii sistemului şi pentru legiuitor că, în condiţiile în care promovarea la  Înalta Curte a fost concepută nu ca un proces continuu, independent de nevoi conjuncturale, ci doar ca un răspuns punctual la acestea, în funcţie eventual de locurile vacantate ori de schimbarea intempestivă a unor norme de competenţă materială, era practic imposibil să poţi asigura acel flux echilibrat al resurselor umane, care la rândul său să asigure securitatea funcţională a instanţei supreme în condiţii de încredere şi eficienţă.

Iată de ce vechimea în funcţie a candidatului la Înalta Curte nu trebuie privită ca rezultat al unei inspiraţii de moment, ori ca rezultat al unor dispute ipocrite şi false între presupuse tabere adverse: tânăr-vârstnic, nou-vechi, reformist-nereformist, etc., ci trebuie să constituie rezultatul unor analize profesioniste pe termene diferite în timp, pe baza unor criterii obiective, instituţionale, de interes public şi nu privat, al celor care pot influenţa decizional la un moment dat.

2.5. Evaluarea profesională şi deontologia

.....Din punctul nostru de vedere, evaluarea în general, dar cu precădere cea pentru promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie concepută ca un proces de evaluare continuă pe o durată dată, fără comisii speciale şi cu existenţă limitată temporal, care să vizeze toţi parametrii de activitate ai unui magistrat, profesionali şi deontologici, în sala de şedinţă, în cadrul instanţei şi în afara acesteia şi finalizată printr-un verdict de da sau nu promovării, dispus de gestionarul carierei magistraţilor, Consiliului Superior al Magistraturii, verdict motivat şi comunicat celui în cauză.

Vom dezvolta aceste aspecte la punctele următoare.

3. Procedura de promovare

Spre deosebire de sistemul actual de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legiferat prin Legea nr, 303/2004, dar adoptat şi de legile anterioare de organizare judecătorească post decembriste şi care cum arătam, presupune o examinare legată de un moment anume(interviu, concurs) şi de către entităţi anume create în acest scop, propunem un sistem opus principial celui în vigoare acum, mai exact o evaluare continuă a candidatului pe o perioadă dată, prin organismele şi entităţile deja create şi plătite salarial[93] tocmai pentru gestionarea carierei magistraţilor.

Acest principiu nu este nou în reglementările organizării judiciare din România, fiind aplicat în perioada antebelică, prin intermediul tabloului de promovare, care constituia pe de o parte instrumentul şi cadrul unei evaluări continue a candidatului, iar pe de altă parte reprezenta condiţia prealabilă dispunerii promovării[94]. Sigur că sistemul, aşa cum era conceput instituţional la acea vreme, avea limitele sale, dar l-am amintit tocmai pentru a dovedi că principiul unei evaluări specifice în timp, ca mod de promovare, nu constituie o invenţie, ci o soluţie deja aplicată în România, la care se poate medita.

3.1. Tabloul de promovare

Sub această denumire, sau sub o alta similară[95], vor fi evidenţiate toate cererile de promovare la instanţa supremă.

....Anual, Consiliul Superior al Magistraturii va comunica în timp util, în prima parte a anului, numărul locurilor de înscriere. Acest număr poate fi lăsat la latitudinea Consiliului, sau poate fi cuantificat procentual prin lege, pentru a înlătura orice urmă de subiectivism şi suspiciune asupra deciziei. În ce ne priveşte, având în vedere şi criticile adresate constant membrilor C.S.M. în legătură cu subiectivismul deciziilor lor, optăm pentru ultima variantă, legea urmând să stabilească procentual, eventual cu limită maximă şi minimă, în raport cu numărul de judecători aflaţi în funcţie la un moment dat în cadrul unei curţi de apel, numărul celor ce vor fi înscrişi în tabloul de promovare de la fiecare curte de apel.

Obligatoriu, procesul de înscriere va fi anual, pentru că finalitatea procedurii pe care o propunem este diferită de cea urmărită şi realizată în prezent. Prin procedura în vigoare se urmăreşte doar ocuparea unor posturi vacante la instanţa supremă, sub presiunea timpului şi fără garanţia valorii. Prin procedura ce propunem se urmăreşte crearea unui contingent stabil de judecători cu grad de instanţă supremă, verificaţi în timp şi pregătiţi să acceadă oricând, efectiv, în şedinţele de judecată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără presiunea timpului sau a deficitului conjuntural acut de resurse umane. Diferenţa dintre cele două proceduri rezidă şi în aceea că dacă în prezent, cel promovat începe imediat activitatea efectivă la Înalta Curte, în procedura propusă, cei promovaţi îşi vor continua activitatea la instanţele de unde provin, putând fi oricând transferabili, cu acordul lor generic şi prealabil promovării, la instanţa supremă, în funcţie de nevoile funcţionale ale acesteia, procedura fiind din acest punct de vedere asemănătoare celei prevăzute în prezent de art. 45 din Legea nr. 303/2004 privind promovarea pe loc.

...........................

3.4. Detaşarea/delegarea  candidatului

În legislaţia în vigoare, delegarea/detaşarea judecătorilor şi procurorilor este prevăzută de art. 57 şi următoarele din Legea nr.303/2004 şi se poate dispune în anumite condiţii de fond şi formă pe o durată determinată. Am susţinut şi cu alte ocazii că delegarea/detaşarea unui magistrat la o instanţă superioară în ierarhia jurisdicţiei nu se poate dispune decât dacă acel magistrat are gradul profesional al instanţei la care urmează să fie detaşat. Principiul enunţat a fost respectat în sistemul instanţelor de judecată, dar a fost inexistent în sistemul parchetelor[96].

Propunerea pe care o formulăm aici se constituie ca o excepţie de la acest principiu. Astfel, în perioada de evaluare specială, candidatul va fi delegat/detaşat pe o durată de 3-6 luni la instanţa supremă, unde îşi va desfăşura activitatea similar unui judecător de Înaltă Curte, cu menţiunea că se poate conveni limitarea competenţelor sale de judecată în anumite domenii(de exemplu participarea la şedinţele privind recursurile în interesul legii). Delegarea/detaşarea candidatului va viza exclusiv activitatea profesională şi nu va da acestuia eventuale drepturi administrativ-organizatorice(de exemplu de a alege ori de a fi ales în forurile instanţei).

La finalul stagiului la instanţa supremă, candidatului i se va întocmi o fişă de evaluare privind modul şi gradul în care a răspuns exigenţelor profesionale de la nivelul Înaltei Curţi, fişă ce se va ataşa raportului anual de evaluare.

Delegarea/detaşarea candidatului prezintă mai multe avantaje, profesionale şi administrative. Din perspectivă profesională se poate certifica sau nu capacitatea concretă a candidatului de a răspunde exigenţelor Înaltei Curţi, prin prestaţia sa efectivă chiar la această instanţă, iar din  perspectivă administrativă, pornind de la faptul că delegarea/detaşarea pot fi dispuse într-un foarte scurt termen de la publicarea legii în Monitorul Oficial, vor fi evitate acele conjuncturi de deficit al resursei umane de la nivelul instanţei supreme.

Propunerea de mai sus, care instituie o veritabilă probă practică a judecătorului la instanţa superioară, anterior promovării, inedită sistemului românesc este deja tradiţională în Germania şi nu doar pentru promovarea judecătorului, ci şi pentru numirea definitivă în funcţie[97]. Astfel, de exemplu, prin Regulamentul aprobat prin Ordinul General al Ministrului de Justitie din Land Nordrhein-Westfalen (AV d. JM vom 2. Mai 2005 (2010 - I B. 61)[98] pentru testarea judecătorilor şi procurorilor se prevede că la promovarea judecătorilor la o poziţie judecătorească cu  venituri mai mari(instanţe superioare sau posturi de conducere) vor fi luaţi în considerare numai acei judecători care au fost „testaţi“ la Curtea de Apel.

„Testarea” la  Curtea de Apel presupune că judecătorul va activa într-un complet de judecată al Curţii, cu drepturi egale cu ceilalţi membri ai completului, dar cu menţiunea că dintr-un asemenea complet nu poate face parte decât un singur „aspirant”, măsură justificată de tentaţia cel puţin teoretică a candidatului de a „face pe plac” titularilor, de care depinde evaluarea sa finală, în sensul adaptării poziţiei sale de judecată la cea a acestora.

Singura excepţie de la obligativitatea acestui stagiu îl constituie de fapt un alt fel de stagiu, pe care candidatul îl poate urma în calitate de judecător colaborator la  Curtea Constituţională, la Înalta Curte,[99] la Parchetul general federal, la Ministerul Justiţiei federal şi din Landul Nordrhein-Westfalen, etc., cu menţiunea că judecătorii colaboratori( în număr de circa 50 la Curtea Constituţională) nu judecă, dar sprijină activitatea de judecată a acestor curţi în pregătirea şi formularea  deciziilor[100].

Ceea ce este interesant din perspectiva vârstei, este că vârsta minimă pentru testare şi implicit pentru orice fel de promovare este de 35 ani, regula în fapt fiind că promovarea la curtea de apel de exemplu se dispune în jurul vârstei de 45 ani.

Durata „testării“  cadru este de 9 luni, iar durata testării pe cale de excepţie în condiţiile arătate, este de regulă de 2 ani.

 Posturile de „testare“ sunt scoase la concurs prin publicare în Buletinul oficial al Ministerului de Justiţie. În cazul în care posturile de „testare“ nu sunt scoase la concurs prin publicarea în Buletinul Oficial, preşedinţii instanţelor vor nominaliza către Curţile de Apel  în fiecare 1Aprilie şi 1Octombrie, judecătorii de luat in considerare. Delegarea la „stagiul de testare“ şi ordinea de preferinţă la stagiu depind de aptitudinea, capacitatea şi performanţa profesională a judecatorilor.                 

Un stagiu de “testare” care din cauza necorespunderii profesionale nu a fost validat, poate fi repetat o singură dată, dacă între timp s-a constatat o sporire considerabilă de performanţă profesională din partea judecătorului.

După îndeplinirea  stagiului de „testare“, preşedintele completului, după consultarea altor judecători din completele din care a făcut parte „stagiarul“ va întocmi o evaluare scrisă despre performanţa profesională a stagiarului precum şi despre aptitudiea lui pentru un post superior în ierarhie. Evaluarea sa face pe baza reglementărilor pentru evaluarea judecătorilor şi
este însoţită de o constatare, dacă şi dacă da, în ce masură „stagiarul” dispune de abilitatea pentru  un post superior la tribunal, la Curtea de Apel, etc.  Evaluările nu sunt deloc formale, de modul în care acestea sunt întocmite depinzând într-o foarte mare măsură cariera celui testat. De exemplu, dacă un candidat este recomandat doar cu un calificativ limită de absolvire a perioadei de testare, cariera lui spre posturi ori poziţii mai înalte în ierarhie este în mare măsură compromisă.

Am detaliat prevederile germane de mai sus pentru a scoate în evidenţă şi a convinge că procedura propusă nu constituie o utopie sau un entuziasm de moment, ci o cale viabilă şi certificată într-un sistem judiciar de a cărui rigurozitate şi eficienţă nu avem a ne îndoi.

ANEXA 7  la Varianta nr.II

extras din lucrarea Consiliul Superior al Magistraturii de la succes instituţional la eşec funcţional, publicată în anul 2011 la editura Universul Juridic

…1.2. Activitatea de practică a auditorilor la instanţe şi parchete, derulată cu precădere în anul doi de studiu al auditorilor, este un eşec. In fapt, practica de care vorbim se desfăşoară tot în baza „principiului grămezii”, doar la judecătoriile şi parchetele de pe lângă acestea din Bucureşti şi, sporadic, la alte câteva centre de pregătire din marile aglomerări urbane şi juridice(Timişoara, Craiova, Cluj), cu numere de zile prestabilite pentru fiecare compartiment al unităţii de practică, de la arhive, registratură, relaţii cu publicul până la cabinetul preşedintelui, fără o justificare de orice natură ar fi ea pentru intervalul de timp mai mic sau mai mare acordat diferitelor compartimente şi oricum fără o consultare a celui „pregătit”. Anual, numărul cursanţilor este de circa 150-180, repartizaţi la cele câteva unităţi amintite. In acelaşi timp este de notorietate că numărul cauzelor cu care se confruntă anual instanţele şi parchetele arătate este covârşitor de-a dreptul, judecătorii şi procurorii fiind supuşi unui ritm de lucru de multe ori inuman. In aceste condiţii nici nu mai sunt necesare argumente pentru a demonstra că este imposibil fizic pentru un judecător sau procuror, desemnaţi tutori de practică[101] la unităţile amintite, să se ocupe profesionist, didactic, cu grija şi răbdarea necesară, de un pluton de auditori veniţi „să facă practică”, iar pentru aceştia din urmă chiar să asimileze ceva palpabil şi consistent. Este evident că un magistrat confruntat cu o sumedenie de sarcini profesionale ce ţin de pregătirea şedinţelor de judecată, participarea la acestea, deliberări, pronunţări, redactarea hotărârilor, nu mai are fizic timpul necesar să se ocupe real, în calitatea sa de coordontor de practică şi de cei 10-20 de auditori repartizaţi la instanţa respectivă. De cine să te ocupi mai întîi, ce să le arăţi cu prioritate, cui să răspunzi mai repede întrebărilor şi fireştilor nelămuriri, pe cine să corectezi şi în general ce să poţi face într-un timp dat pentru a avea garanţia că tot plutonul ce ţi-a fost repartizat şi-a însuşit sau măcar a luat act de explicaţiile tale? Fără a blama sub nicio formă nici pe auditori şi nici pe coordonatori, care chiar nu au nicio culpă, apreciem că aşa cum se desfăşoară în prezent, practica auditorilor de anul 2 este de fapt o modalitate organizată de vizitare cu grupul a instanţelor şi parchetelor, un fel de zile ale uşilor deschise pentru auditori, organizate din păcate pe bani publici. Ca şi adevăratele zile ale uşilor deschise şi vizitele auditorilor au efecte covârşitor imagologice în dauna celor de acumulare profesională, constituind totuşi pentru decidenţi o  eficientă cale prin care să se „scoată” în faţa unor eventuale critici, lucru pe care să recunoaştem l-au reuşit pe deplin până în prezent, invocând mereu făţoasele texte legale şi programe de pregătire arătate mai sus[102].

Structural şi/sau conceptual se poate totuşi face ceva? Dacă da ce anume, când, cine, cum şi cu ce bani? Răspunsul succesiv al acestor întrebări este da, în câteva luni, decidenţii legiuitori, prin modificarea normei legale şi nu doar fără bani, ci chiar economisind bani. Concret, propunerile noastre în materie derivă din punerea în practică a unei singure propuneri cadru şi anume descentralizarea administrativ organizatorică(atenţie, nu şi profesională) a procesului de pregătire al auditorilor, măsură benefică sub multiple aspecte:

- ar fi eliminate inutilele cursuri ale anului întîi de studii, fapt ce ar genera la rându-i alte două consecinţe la fel de benefice, respectiv s-ar elimina costurile aferente, efectuate cu plata cadrelor didactice, magistraţi sau nu şi s-ar disponibiliza un foarte preţios timp pentru auditori în cadrul programei de pregătire practică.

- practica se va putea desfăţura la unităţile de justiţie şi nu numai[103], în raza cărora se află domiciliul auditorului, ceea ce presupune menţinerea auditorului în mediul său de viaţă şi familial obişnuit, cu toate avantajele ce derivă de aici asupra psihicului, disponibilităţii şi capacităţii sale de asimilare, eliminarea cheltuielilor ocazionate de cazarea în căminele Institutului a celui în cauză[104], reducerea considerabilă a numărului de auditori pentru fiecare instanţă sau parchet în care se efectuează practica şi implicit eficientizarea muncii tutorelui de practică, responsabilizat cu pregătirea nu a unui pluton de cursanţi ci a doar unu, doi sau trei auditori. În acest fel s-ar putea trece şi la saltul calitativ fundamental pentru pregătirea viitorilor magistraţi respectiv de la sistemul „în grup” la sistemul individual, în care auditorul să fie acceptat şi tratat ca personalitate distinctă, cu particularităţile sale temperamentale şi caracteriale, cu plusurile şi minusurile sale profesionale, de adaptare, de responsabilitate, într-un cuvânt să fie pregătit şi evaluat ca persoană şi nu ca parte a unui grup pentru că şi profesia spre care aspiră presupune cel puţin în perioada sa de debut, decizii unipersonale şi nu de grup, cărora tânărul magistrat se impune a le face faţă.

- întregul proces de formare astfel descentralizat se poate desfăşura în continuare fără dificultăţi în baza unei programe profesionale unitare elaborată de Institut, cu posibilitatea unor teste periodice, trimestriale ori semestriale, în vederea evaluării progreselor auditorilor, a respectării exigenţelor programei nu doar de către auditori dar şi de către tutori şi a identificării eventualelor neconcordanţe în procesul unitar de formare.

- un ultim efect benefic ar fi acela că numeroşii magistraţi responsabilizaţi în prezent cu pregătirea teoretică a auditorilor ar fi degrevaţi în mare măsură de aceste sarcini, putându-se dedica prioritar activităţilor de la instanţe şi parchete, sufocate cum arătam de numărul mare de cauze cu care se confruntă şi cu un acut deficit de resurse umane.

Nefiind o lucrare destinată cu precădere I.N.M.-ului şi auditorilor de justiţie ne vom limita doar să mai adăugăm că propunerile de mai sus nu constituie decât o mică parte, cu precădere administrativ organizatorică, din cele asupra cărora va trebui acţionat radical, începând cu modul de selectare a auditorilor, cu protecţia lor nu doar profesională ci şi faţă de ei înşişi, cu formarea psihologică şi cu măsurile de integrare în colectivele de magistraţi de la instanţe şi parchete, cu urmărirea evoluţiei lor în cadrul profesiei, sfârşind cu întocmirea unor studii punctuale bazate pe rezultatele obţinute individual la nivelul fiecărei promoţii, însoţite desigur de concluziile şi recomandările ce se impun şi nu în ultimul rând, valorificarea acestora în strategiile Institutului. 

ANEXA 8 la Varianta nr.II

extras din lucrarea Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

Prima lege de organizare judecătorească care a cuprins în chiar conţi­nutul său dispoziţii de organizare a instanţelor militare a fost Legea nr. 5/1952, iar prin Legea nr. 6/1952 au fost reglementate Procuraturile militare.

Prima lege specifică privind instanţele şi procuraturile militare a fost Legea nr. 7/1952[105], cuprinzând şi dispoziţii privitoare la statutul judecătorului şi procurorului militar.

Ulterior, prin Legile nr. 58/1968 şi nr. 60/1968 instanţele şi procuraturile militare au fost reglementate alături de cele civile.

Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare[106] a reglementat statutul judecătorului şi procurorului militar prin trimitere la dispoziţiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, în forma sa iniţială, nu conţinea dispoziţii exprese asupra statutului magistraţilor militari.

Art. 105 din lege stipula însă că „dispoziţiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător şi magistraţilor militari”.

Legea nr. 247/2005, care a modificat Legea nr. 303/2004, a abrogat expres Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare.

În noua sa configuraţie legea cuprinde mai multe dispoziţii exprese ce vizează magistratul militar, referitoare la numire (art. 32), salarizare [art. 74 alin. (4)– (6)], pensie de serviciu (art. 82) şi transfer [art. 105 alin. (82)]. Ca şi în forma iniţială a legii, se prevede expres în art. 105 alin. (1) teza II, că dispoziţiile sale se aplică în mod corespunzător şi judecătorilor şi procurorilor militari.

......Conform art. 73 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 „judecătorii şi procurorii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate”. Este de notorietate că imaginea justiţiei şi a magistratului în societatea românească de astăzi nu este dintre cele mai favorabile. În efortul de a schimba starea de percepţie, legiuitorul a creat un cadru organizatoric şi funcţional, care, cel puţin, la nivel de reglementare, conferă cetăţeanului o minimă garanţie de imparţialitate şi independenţă a magistratului, condiţie prealabilă a încrederii acestuia (a cetăţeanului – I.P.) în sistemul de justiţie şi în magistrat.

....vom evidenţia câteva coordonate ale independenţei magistratului militar prin prisma cauzelor ce ar putea aduce atingere acesteia:

Un prim aspect este cel prevăzut de art. 74 alin. 6 din Legea nr. 303/2004, conform căruia „acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a jude­cătorilor şi procurorilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apărării Naţionale” (concret, gradele magistra­ţilor militari se acordă de Ministerul Apărării Naţionale).

Totodată, art. 58 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede că atunci „când inculpatul este militar activ, preşedintele completului de judecată, precum şi procurorul care participă la judecarea cauzei trebuie să facă parte din aceeaşi categorie de grade”.

Coroborând cele două texte vom constata că pentru a putea judeca orice cauză, la cel mai înalt nivel de jurisdicţie militară, privind militarii cu grade superioare, magistratul militar este obligat ca la rându-i să deţină un astfel de grad, cel puţin egal cu cel deţinut de persoana judecată.

Obţinerea gradelor, sau mai precis acordarea lor, este în competenţa legală a Ministerului Apărării Naţionale. Dacă magistratul militar nu înaintează în ierarhia gradelor militare, implicit, ca un rezultat logic, nu va putea înainta nici în ierarhia instanţelor de judecată, ţinând cont de competenţa de judecată a acestora[107], după gradul militar al persoanei judecate ce atrage şi gradul celui care judecă.

Constatăm faţă de cele de mai sus că magistratul militar nu poate promova în cariera sa de magistrat decât dacă promovează în cariera de militar. Legea statutului magistratului nu condiţionează promovarea la instanţa superioară de ridicarea în grad. Dar, dacă nu are gradul corespunzător, prezenţa şi activitatea magistratului militar la o instanţă supe­rioară nu se justifică, pentru că, oricum, nu are competenţa de a soluţiona decât acele cauze în care nu sunt implicate persoane cu un grad militar mai mare decât al său.

Un al doilea aspect este scos în evidenţă de dispoziţiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, conform cărora „salarizarea şi celelalte drepturi băneşti cuvenite judecătorilor şi procurorilor militari se asigură de Ministerul Apărării Naţionale”.

„Celelalte drepturi băneşti” prevăzute generic în articolul mai sus citat, dar şi în art. 74 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, sunt concretizate în art. 9 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Textele de mai sus semnifică (nu neapărat în sens negativ) dependenţa magistratului militar, în plan material şi financiar, de un organism aflat în afara sistemului judiciar şi faţă de care acelaşi magistrat militar, de data aceasta în calitate de militar, ofiţer activ, se află în relaţii de subordonare ierarhică.

Cele două elemente analizate, unul privind cariera profesională şi celălalt situaţia financiară a magistratului militar, şi care în mod vădit, să recunoaştem, sunt de natură a afecta substanţial independenţa magis­tratului militar, pun sub semnul întrebării capacitatea reglementărilor legale în vigoare de a asigura, real, independenţa magistratului militar faţă de structurile Ministerului Apărării Naţionale, pe de o parte şi de a asigura cetăţeanului acea percepţie pozitivă asupra independenţei magistratului militar, comparativ cu imaginea unei „subordonări milităreşti” a acestuia şi pe care o are în prezent cetăţeanul, pe de altă parte.

VARIANTA III

                                                              Dr. Dieter SCHLAFEN

Această propunere ia în seamă anumite disfuncţionalităţi cu semnificaţie fundamentală care s-au evidenţiat în domeniu, în anii trecuţi, intenţionează să ofere soluţii pentru remedierea acestora şi are în vedere  concentrarea tuturor prevederilor relevante sub un singur Titlu şi anume „Justiţie”.

Trăsăturile esenţiale ale propunerii:

1. Propunerea priveşte, pe de o parte, principiile generale care guvernează activitatea instanţelor şi parchetelor şi, pe de altă parte, organizarea justiţiei.

In ceea ce priveşte principiile generale, proiectul preia prevederile „Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” (TITLUL VI, art. 47-50) despre „Justiţia”.

2. Asigurarea deplină a independenţei justiţiei române şi aplicarea principiului de „checks and balances” (Art. 1 al actualei Constituţii vorbeşte despre „principiul separaţiei şi echilibrului puterilor”) şi cu privire la instituţiile cu caracter administrativ din sistemul judiciar, cu respectarea independenţei justiţiei.

3. Asimilarea statutului procurorilor cu statutul judecătorilor – în interesul independenţei, imparţialităţii şi eficienţei justiţiei.

4. Păstrarea structurii actuale a CSM ca structură comună pentru judecători şi procuri - în concordanţă cu asimilarea statutului celor două funcţii şi  cu scopul de a uni forţele pentru reprezentarea intereselor obiective, ori comune, ale justiţiei.

5. Restrângerea competentelor CSM strict la cele ce vizează garantarea independentei justiţiei, adică gestionarea carierei magistraţilor şi dreptul şi obligaţia de a acţiona împotriva (potenţialelor) încălcări ale independenţei, inclusiv competenţa de a sesiza Curtea Constituţională în cazul în care celelalte puteri ale statului încalcă prin activitatea sau inactivitatea lor independenţa sau funcţionalitatea sistemului judiciar. Garantarea independenţei sistemului priveşte şi toate aspectele de funcţionalitate, care sunt necesare pentru îndeplinirea mandatului cu care Constituţia şi legile însărcinează magistraţii.

6. Separarea şi concentrarea activităţilor care privesc judecătorii către Secţia pentru judecători, şi separarea şi concentrarea activităţilor care privesc procurorii la Secţia pentru procurori, evitându-se astfel eventualitatea unui al doilea Consiliu numai pentru procurori şi stimulându-se o activitate cât se poate de eficientă şi profundă în cele două domenii de activitate.

7. Reducerea competenţei Plenului strict la chestiuni generale care privesc independenţa şi funcţionalitatea justiţiei.

8. Reintroducerea reglementărilor iniţiale din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora numai preşedintele şi vicepreşedintele au activitate permanentă.

9. Clarificarea că membrii CSM nu reprezintă interesele alegătorilor lor sau instanţelor lor, ci interesele justiţiei şi tuturor cetăţeniilor pentru asigurarea independenţei şi bunei funcţionări a sistemului.

10. Extinderea numărului membrilor aleşi pentru a permite o mai mare reprezentativitate a sistemului, pentru a îngreuna formarea de grupuri de interese şi pentru a facilita alocarea sarcinilor pentru şedinţele – de regulă – lunare.

11. Extinderea numărului şi influenţa reprezentanţilor societăţii civile în CSM şi abandonarea actualei precondiţii că reprezentanţii societăţii civile trebuie să fie „specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală”.

12. Ridicarea independenţei membrilor CSM şi a conducătorilor instanţelor şi parchetelor, prin restricţionarea modalităţilor de revocare din funcţie.

13. Asigurarea capacitaţii CSM de a lua măsuri de urgenţă şi în perioadele dintre şedinţele Secţiilor şi Plenului, prin împuternicirea/obligarea conducerii CSM de a lua decizii pe propria sa răspundere şi prin instalarea unui sistem consistent de înlocuitori.

14. Reconcentrarea la Ministerul Justiţiei a competenţelor administrative care actualmente sunt repartizate între MJ, CSM şi MP – şi, de lege lata, în curând ÎCCJ(bugetul pentru instanţe) - o particularitate managerială singulară în Europa - prin reducerea/trimiterea competenţelor CSM şi abrogarea Ministerului Public ca inutil. După reconcentrare o descentralizare – absolut necesară pentru o administraţie modernă şi eficientă - din MJ spre instanţe şi parchete va fi mult mai uşoară. Acum există un fel de „descentralizare orizontală“, care prin incoerenţă şi blocaje reciproce nu poate să aibă decât consecinţe foarte negative cu privire la calitate, eficienţă şi costuri.

15. Îmbunătăţirea supravegherii eficienţei sistemului judiciar şi a activităţilor magistraţilor prin înfiinţarea unei Inspecţii Judiciare cu adevărat independentă, dar şi controlată.

16. Valorificarea principiului de „Checks and balances“ prin introducerea unor drepturi de interferenţă - indirectă - pentru CSM cu privire la alte puteri ale statului, precum şi pentru Guvern, prin Ministerul Justiţiei, împotriva CSM. Cu acest scop, CSM ar putea cere o decizie Curţii Constituţionale în cazul în care Plenul consideră că independenţa sau funcţionalitatea justiţiei este atinsă în  mod pertinent printr-o acţiune sau inacţiune a celorlalte puteri ale statului, pe când puterea executivă ar putea interveni la Curtea Constituţională împotriva acţiunilor din CSM care, în aprecierea ei, depăşesc competenţele acestuia şi, în plus, ar putea interveni în anumite situaţii în interesul unei bune desfăşurări a justiţiei prin intermediul CSM.

17. Clarificarea că şi Curtea Constituţională este şi nu poate fi altceva decât o instanţa judecătorească în cadrul puterii judecătoreşti. Curtea Constituţională este, fără îndoială, şi o instanţă judecătorească naţională în sensul art. 267 TFUE.

18. Desfiinţarea „auto-controlului“ CSM prin trimiterea oricăror plângeri împotriva actelor Secţiilor direct la ICCJ în loc de a le trimite la Plenul Consiliului pentru a lua decizia finală.

19. Detalierea regulilor cruciale prin chiar textul Constituţiei pentru a afirma şi asigura rangul şi importanţa lor pentru nevoile justiţiei române.

Apreciem pe deplin că Legea fundamentală trebuie formulată, în principiu, în mod strâns/concis, lăsând detalierea în grija legiuitorului. Cu toate acestea, considerăm că privită în sine concizia nu prezintă o calitate prioritară în condiţiile în care trecutul a dovedit, că o lipsă de detaliere în domeniul respectiv atrage o mulţime de probleme cu privire la interpretarea prevederilor constituţionale precum şi cu privire la umplerea lacunelor. Pe lângă aceasta, considerăm că decretarea anumitor detalii esenţiale în cadrul Constituţiei pot să asigure în modul cel mai neîndoios menţinerea şi respectarea lor in viitor.

20. Clarificarea şi delimitarea reglementărilor privind răspunderea pentru erori judiciare.

21. Concentrarea tuturor prevederilor care au o legătură cu Justiţia într-un singur Capitol, în interesul coerenţei şi clarităţii reglementărilor relevante.

22. Decretarea obligaţiei, că orice funcţie în justiţie trebuie să fie alocată persoanei care, în comparaţie cu solicitanţii concurenţi, este cea mai potrivită pentru funcţia ce urmează a fi ocupată.

PROPUNERE TEXT

Titlul “XY”

Justiţie

Capitolul I   Principii generale[1]

ARTICOLUL 1 (Articolul 47 al Cartei Europene, adaptat)

Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil

(1) Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie[2] şi legi sunt încălcate are dreptul la o cale de atac[3] eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol.

(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.

(3) Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiţie.[4]

ARTICOLUL 2 (Articolul 48 al Cartei)

Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare

(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.

ARTICOLUL 3 (Articolul 49 al Cartei)

Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor

(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.

(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor.

(3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.

ARTICOLUL 4 (Articolul 50 al Cartei)

Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune

Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

ARTICOLUL 5

Răspunderea pentru erorile judiciare

(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate particularilor prin deciziile judecătoreşti evident eronate.[5] Obligaţia de a despăgubi nu se aplică în cazul în care persoana vătămată a omis intenţionat sau prin neglijenţă evitarea prejudiciului prin folosirea căii de atac prevăzută de lege împotriva deciziei respective.

(2) În cazul în care a fost condamnat de către o instanţă la repararea pagubei pentru o eroare judiciară, statul poate promova o acţiune în regres împotriva judecătorului care a cauzat paguba prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Se consideră a fi un caz de „gravă neglijenţă” atunci când judecătorul a săvârşit o eroare evidentă şi indubitabilă.[6] În cazul acţiunii în regres pentru exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, regresul este limitat până la suma echivalentă a 12 venituri lunare ale judecătorului datornic de la momentul comiterii faptei.[7]

(3) Alineatele 1 şi 2 se aplică în mod corespunzător cu privire la măsurile luate de procurori în cursul urmăririi penale.

Capitolul II Organizarea judiciară

ARTICOLUL 6

Instanţele şi Parchetele

(1) Puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor. Ea este exercitată prin Curtea Constituţională[8], precum şi prin judecătoriile, tribunalele, Curţile de Apel şi ICCJ.

(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către secţiile sale şi de către celelalte instanţe judecătoreşti, pentru a asigura egalitatea tuturor în faţa legii. Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. Legiuitorul este obligat să legifereze un cadru de reguli procesuale care permit ICCJ să îndeplinească sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în mod eficient şi executivul este obligat de a aloca ICCJ resursele corespunzătoare.[9]

(3) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organica pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor asesori din afara magistraturii în completele de judecată.

4) Competenta instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt reglementate prin lege organică. Legea organică poate prevede  posibilitatea participării, după caz, a unor asesori din afara magistraturii în completele de judecată.

(5) Pe lângă instanţele de judecată funcţionează parchetele. Parchetele îşi exercită atribuţiile prin procurori care asigura funcţionalitatea urmăririi penale pe baza principiilor de obiectivitate şi imparţialitate şi îşi exercită alte atribuţii prevăzute de legea organică.

(6) Ministerul Public este desfiinţat, cu excepţia funcţiei şi structurii lui corespunzătoare Parchetului de pe lângă ICCJ. Odată cu intrarea în vigoare a acestor prevederi, alte competenţe ale Ministerului Public vor înceta de a exista. Sarcina de administrare centrală a parchetelor, inclusiv a bugetului acestora, va fi preluată de Ministerul Justiţiei.

 (7) Competenţa  instanţelor de judecată militare şi a parchetelor militare este limitată la aplicarea dreptului penal şi se exercită exclusiv în perioadă de război şi în cadrul misiunilor militare peste hotare precum şi pentru soldaţii îmbarcaţi la bordul navelor de război. [10]

 ARTICOLUL 7

Corpul Magistraţilor

(1) Corpul Magistraţilor se compune din judecători şi din procurori.

(2) Judecătorii şi procurorii aparţin unor cariere distincte. Schimbarea între cele două funcţii de magistrat se face numai excepţional în cazul în care buna gestionare a resurselor umane din sistemul judiciar necesită măsuri de restructurare.  În aceste condiţii, schimbarea este permisă numai între instanţe de nivelul celei în care magistratul respectiv are o funcţie sau la niveluri inferioare.[11]

(3) Promovarea unui magistrat se face numai din treaptă în treaptă, după un stagiu de cel puţin 6 ani pentru fiecare grad de jurisdicţie. In cazuri excepţionale, CSM poate scurta intervalul de 6 ani până la 4 ani, dacă altfel un post din schema unei instanţe sau a unui parchet nu poate fi ocupat.[12]

ARTICOLUL 8

 Statutul judecătorilor

(1) Judecătorii sunt independenţi şi sunt supuşi numai legii. Independenţa judecătorilor se află în slujba obligaţiei de a face dreptate şi îşi găseşte justificarea şi limitarea prin legarea judecătorului de lege şi dreptate.

(2) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Înainte de expirarea termenului legal pentru funcţia lor, judecătorii pot fi transferaţi la o altă instanţă, suspendaţi temporar, demişi din funcţie sau pensionaţi prematur împotriva voinţei lor numai prin hotărâre CSM şi numai pe baza motivelor şi procedurilor prevăzute de legi. Revocarea unui judecător dintr-o funcţie de conducere se face exclusiv pe baza unei decizii disciplinare prevăzută de lege.[13]

Transferarea unui judecător inamovibil la o altă instanţă împotriva voinţei lui este permisă doar în cazul în care instanţa lui este desfiinţată sau în care circumscripţia (sediul) instanţei lui este modificat(ă).

Delegarea unui judecător inamovibil la o altă instanţă împotriva voinţei lui poate fi dispusă numai prin hotărâre CSM si numai la o instanţă din aceleaşi circumscripţie pentru o durată de cel mult 6 luni, în condiţiile în care interesele unei bune funcţionări a justiţiei o impun.

(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată plătită, cu excepţia funcţiilor didactice.[14] Incompatibilitatea priveşte şi delegarea temporară a unui judecător într-o funcţie publică în afara sistemului judiciar, cu excepţia  uneia în  cadrul CSM, Ministerului de Justiţie, a unei instanţe judecătoreşti internaţionale sau a unei instituţii internaţionale cu activităţi în domeniul judiciar.

(4) Cu excepţia funcţiilor în asociaţiile profesionale, exercitarea unei funcţii onorifice[15]  în domeniul public sau privat presupune acordul din partea CSM, care este de refuzat în caz de incompatibilitate.

ARTICOLUL 9

Statutul procurorilor [16]

(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii şi imparţialităţii. Statutul procurorilor este asemănător cu statutul judecătorilor, cu deosebirile ce urmează.

(2) Clasarea unui dosar penal poate fi anulată prin procurorul ierarhic direct superior. Superiorii direcţi pot da instrucţiuni privind instrumentarea unui dosar numai în scris. Împotriva instrucţiunilor, procurorul vizat se poate plânge la CSM pe baza motivului că acestea sunt nelegale. In rest, controlul activităţii profesionale din parchete sa face prin instanţele judecătoreşti pe baza judecării plângerilor celor afectaţi, prevăzute de legea organică.

(3) In cazul în care apreciază că parchetul competent a rămas pe nedrept inactiv, Ministrul Justiţiei poate, prin ordonanţa ministerială, însărcina parchetul respectiv de a deschide o anchetă penală. El poate ataca clasarea unui dosar penal în instanţă.

(4) Guvernul, prin Ministrul de Justiţie, emite instrucţiuni generale pentru parchete în vederea atingerii obiectivelor lui politice de luptă împotriva criminalităţii. In cazul neîndepliniri sau îndepliniri nesatisfăcătoare a instrucţiunilor, Ministrul poate cere CSM revocarea Procurorului General sau Prim Procurorului în a cărui  circumscripţie  s-au constatat deficienţele prezumate. CSM hotărăşte în ultimă instanţă asupra cererii de revocare.

ARTICOLUL 10

Consiliul Superior al Magistraturii şi atribuţiile sale[17]

(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

(2) Consiliul îndeplineşte mandatul de garant al independenţei justiţiei prin exercitarea prerogativelor lui privind cariera profesională a magistraţilor şi prin analizarea şi avizarea activităţilor celorlalte puteri ale statului care pot să aibă repercusiuni cu privire la independenţa şi la buna funcţionare a sistemului judiciar.

(3) In cazul în care consideră, că una dintre celelalte puteri ale statului împiedică prin acţiunea sau inacţiunea lor independenţa sau buna funcţionare a sistemului judiciar, Consiliul poate cere o decizie Curţii Constituţionale, în constatare corespunzătoare.

 (4) Guvernul, prin Ministrul de Justiţie, poate contesta hotărâri şi alte măsuri emise de Plenul sau de Secţiile Consiliului la Curtea Constituţională, cu motivarea că depăşesc atribuţiile constituţionale ale Consiliului sau altcumva încalcă prevederi constituţionale. Contestaţia este atacabilă în termen de 30 de zile, începând cu data emiteri actului vizat. In cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, Curtea Constituţională declară actul respectiv nul şi ineficace de la data emiterii acestuia.

(5) În măsura în care competenţele actuale ale CSM depăşesc competentele Consiliului prevăzute în acest articol, ele vor fi preluate de Ministerul Justiţiei la data intrării în vigoare a acestui articol.

ARTICOLUL 11

Structura Consiliului Superior al Magistraturii

(1) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 39 membri[18], din care:

a) 15 membri sunt aleşi în Adunările Generale ale judecătorilor din razele Curţilor de Apel în aşa fel încât fiecare circumscripţie să aleagă un membru; sunt eligibili judecătorii cu rang de judecător la Curtea de Apel şi cu o vechime de cel puţin 4 ani în această funcţie;

b) 1 membru judecător la ICCJ este ales în Adunarea Generală a judecătorilor ICCJ;

c) 15 membri sunt aleşi în Adunările Generale ale procurorilor din razele Curţilor de Apel în aşa fel încât fiecare circumscripţie să aleagă un membru. Sunt eligibili procurorii cu rang de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel şi cu o vechime de cel puţin 4 ani în această funcţie;

d) 1 membru procuror la Parchetul de pe lângă ICCJ este ales în Adunarea Generală a procurorilor  Parchetului de pe lângă ICCJ;

e) 2 reprezentanţi ai societăţi civile, aleşi de Senat, care vor participa la lucrări în Secţia pentru judecători precum şi la lucrările în Plen[19];

f) 2 reprezentanţi ai societăţi civile, aleşi de Senat, care vor participa la lucrări în Secţia pentru procurori precum şi la lucrările în Plen[20];

g) ministrul justiţiei ca membru din oficiu;

h) preşedintele ICCJ ca membru din oficiu;

i) Procurorul General al Parchetului ICCJ ca membru din oficiu.

2) Alegerile sunt validate de Senat, pentru fiecare circumscripţie separat. Senatul refuză validarea numai în cazul constatării unui viciu de procedură care ar putea denatura rezultatul alegerilor.

(3) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani, ce nu poate fi înnoită.

(4) In măsura în care participă la lucrări în secţii şi în plen, toţi membrii, inclusiv reprezentanţii societăţii civile, au drept de vot.

(5) Plenul şi Secţiile hotărăsc cu majoritatea membrilor prezenţi[21], cu excepţia alegerii preşedintelui şi vicepreşedintelui, când este necesară o majoritate absolută a membrilor Consiliului.

(6) Deciziile Consiliului Superior al Magistraturii se iau fără excepţie prin vot secret.[22]

(7) Membrii CSM sunt independenţi în exercitarea mandatului lor. Ei nu-i reprezintă pe alegătorii lor şi nici instanţa sau nivelul instanţei lor, ci sunt datori numai la independenţa şi imparţialitatea justiţiei şi la buna funcţionare a sistemului judiciar, în interesul tuturor cetăţenilor[23].

(8) Membrii magistraţi aleşi, dar şi cei din oficiu, rămân supuşi regulilor disciplinare pentru magistraţi, care se aplică în mod corespunzător şi pentru activitatea lor ca membri CSM.

(9) In timpul mandatului lor, acţiunea disciplinară împotriva membrilor magistraţi aleşi este exercitată prin Preşedintele CSM, prin Ministrul de Justiţie precum şi prin Şeful Inspecţiei Judiciare. Acţiunea disciplinară se judecă prin ICCJ. Orice condamnare la o măsura disciplinară are drept consecinţă aferentă pierderea mandatului ca membru CSM. De asemenea, mandatul se termină automat cu orice măsură de suspendare din funcţia de magistrat conform legii organice. Cu pierderea mandatului de membru CSM se pierde şi orice funcţie de conducere în sistemul judiciar.

(10) In cazul îndepărtării unui membru ales, acest membru este înlocuit cu magistratul care la alegerea validată a atins un număr de vot imediat inferior numărului de vot al membrului îndepărtat. Înlocuirea se face prin hotărâre a secţiei la care membrul îndepărtat a aderat. In cazul în care înlocuirea nu se poate efectua, o realegere va avea loc la circumscripţia afectată în cel mai scurt termen.

(11) Membrii reprezentanţi ai societăţii civile pot fi revocaţi din CSM dacă în exercitarea funcţiei lor de membru CSM, încalcă în mod grav  obligaţiile unui membru CSM. Acţiunea de revocare poate fi iniţiată de Senat, de Preşedintele CSM şi de Plen, prin depunerea cererii de revocare la ICCJ, care hotărăşte în procedura prevăzută de legea organică. In cazul constatării unei încălcări grave, Curtea dispune pierderea calităţii de membru al CSM.

(12) Revocarea membrilor prin hotărâre judecătorească conform prevederilor acestui articol este singura procedura admisibilă cu acest obiectiv[24].

(13) In cazul unei restructurări a sistemului judiciar cu desfiinţarea unor instanţe sau parchete sau reamenajarea circumscripţiei unor instanţe sau parchete, membrii aleşi vor rămâne în funcţie până la expirarea mandatului. Cu o eventuală schimbare a numărului Curţilor de Apel  se schimbă în mod corespunzător şi numărul membrilor judecători şi procurori pentru alegerile ce vor urma.[25]

ARTICOLUL 12

Componenţa şi competenţele Secţiei pentru Judecători[26]

(1) Secţia pentru judecători este compusă din 16 judecători aleşi, 2 membri reprezentanţi ai societăţii civile aleşi de Senat, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie si Ministrul de Justiţie.

(2) Competenţele Secţiei pentru Judecători constă în:

a) numirea în funcţie, promovarea, inclusiv in funcţii de conducere[27], a judecătorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. Preşedintele României poate refuza propunerea numai din cauza unui viciu de procedură. In cazul în care consideră refuzul Preşedintelui nejustificat, CSM poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la admisibilitatea refuzului.

b) judecarea ca instanţă judecătorească a acţiunilor disciplinare pornite împotriva judecătorilor, în condiţiile legii. În aceste situaţii, Ministrul justiţiei, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.

c) rezolvarea plângerilor judecătorilor privind ingerinţe din partea executivului prezumate ilegale în activitatea lor precum şi rezolvarea cererilor pentru apărarea reputaţiei lor, în condiţiile legii.

(3) Activitatea secţiei de judecători este coordonată de Preşedintele Consiliului care conduce şi şedinţele acestuia.  In caz de imposibilitate  a Preşedintelui, şedinţa este coordonată şi condusă de membrul ales prezent cu cea mai mare vechime în magistratură.

ARTICOLUL 13

Componenţa şi competenţele Secţiei pentru Procurori

(1) Secţia pentru procurori este compusă din 16 procurori aleşi, 2 membri reprezentanţi ai societăţii civile aleşi de Senat, procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ si Ministrul de Justiţie.

(2) Competenţele Secţiei pentru Procurori constau în:

a) propunerea numirii în funcţie, promovarea, inclusiv în funcţii de conducere, a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. Preşedintele României poate refuza propunerea numai din cauza unui viciu de procedură. In cazul în care consideră refuzul Preşedintelui nejustificat, CSM poate sesiza Curtea Constituţională.

b) judecarea ca instanţă de judecată a acţiunilor disciplinare purtate împotriva procurorilor potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, Ministrul justiţiei, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.

c) rezolvarea plângerilor procurorilor privind ingerinţe în activitatea lor din partea executivului prezumate ilegale precum şi rezolvarea cererilor pentru apărarea reputaţiei lor, în condiţiile legii.

(3) Activitatea secţiei de procurori este coordonată de Vicepreşedintele Consiliului care conduce şi şedinţele acestuia. In caz de imposibilitate a Vicepreşedintelui, şedinţa este coordonată şi condusă de membrul ales prezent cu cea mai mare vechime în magistratură.

ARTICOLUL 14

Componenţa şi competenţele Plenului[28]

(1) Plenul este de compus din totalitatea membrilor CSM aleşi şi  a celor din oficiu.

(2) Competenţele Plenului constau în analizarea activităţilor legiuitorului şi executivului care au sau pot să aibă repercusiuni relevante pentru sistemului judiciar şi de a da avize către legislativ sau către executiv cu privire la orice acţiune sau inacţiune care priveşte independenţa sau buna funcţionare a sistemul judiciar. Plenul exercită dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în condiţiile art. 5 alin. (3). Actul atacat este suspendat de drept. Plenul numeşte membrii Corpului Inspectorilor de la Inspecţia Judiciară.

(3) Activitatea plenului este coordonată de Preşedintele Consiliului, care conduce şi şedinţele acestuia. In caz de imposibilitate, preşedintele este înlocuit de Vicepreşedinte. In cazul in care lipseşte şi cel din urmă, şedinţa plenului este coordonată şi condusă de membrul ales  prezent cu cea mai mare vechime în magistratură.

(4) Plenul se întruneşte o dată pe lună şi în mod excepţional la solicitarea a cel puţin 2/3 din membrii unei secţii.

ARTICOLUL 15

Frecvenţa şi procedura şedinţelor  

(1) Plenul şi secţiile se întrunesc o dată pe lună şi în mod excepţional la solicitarea a cel puţin 2/3 membrilor unei secţii.

(2) Agenda şedinţelor şi documentele aferente trebuie să fie prezentate membrilor cu cel puţin trei săptămâni în prealabil. Extinderea ordinei de zi după acest termen presupune acordul majoritar al celor prezenţi la şedinţa respectivă.

(3) Cel mai târziu la o lună după preluarea activităţilor, Plenul Consiliului va adopta un Regulament care va detalia procedura şedinţelor, în special  cu privire la modul în care se desfăşură dezbaterile şi votul.

ARTICOLUL 16

Procedura de urgenţă[29]

(1) In afara şedinţelor Secţiei pentru judecători, preşedintele CSM va lua, pe propria sa răspundere, orice măsură cu caracter urgent ce nu suportă amânare până la data stabilită pentru următoarea şedinţă, fără să producă consecinţe negative. In cazul imposibilităţii preşedintelui, măsura respectivă va fi luată de judecătorul ales cu cea mai mare vechime în funcţie care este disponibil în secţia respectivă.

(2) Alienatul 1 se aplică în mod corespunzător şi secţiei pentru procurori.

ARTICOLUL 17

Căile de atac

(1) Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt atacabile cu recurs la ICCJ din partea magistraţilor afectaţi care se consideră vătămaţi într-un drept. Actul atacat este suspendat de drept.

(2)  Alineatul 1 se aplică în mod corespunzător şi cu privire la măsurile luate de Preşedinte, Vicepreşedinte sau de înlocuitorii acestora, în procedură de urgenţă, în afara şedinţelor secţiilor.

ARTICOLUL 18

Conducerea CSM

(1) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce poate fi reînnoit şi în mod repetat, dintre judecătorii care fac parte din Secţia pentru judecători.[30]

(2) Vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce poate fi reînnoit şi în mod repetat, dintre procurorii care fac parte din Secţia pentru procurori.

(3) Administraţia Consiliului este asigurată de un Secretar General al Consiliului, de profesie judecător, ales pentru un mandat de 4 ani ce poate fi reînnoit şi în mod repetat. Secretarul General est sprijinit de un adjunct, de profesie procuror, ales pentru un mandat de 4 ani, ce poate fi reînnoit şi în mod repetat. Secretarul General şi Secretarul General adjunct îşi exercită activitatea sub conducerea şi supravegherea Preşedintelui CSM.

ARTICOLUL 19

Activitatea membrilor CSM[31]

(1) Preşedintele şi Vicepreşedintele sunt membri cu activitate permanentă în timpul mandatului lor. In această perioadă funcţia lor de magistrat este suspendată de drept.

(2) Membrii aleşi şi membrii din oficiu sunt fără activitate permanentă. Activitatea membrilor magistraţi aleşi la instanţa lor respectiv la parchetul lor este redusă cu 50% în perioada mandatului lor. Activitatea lor de membru CSM are prioritate faţă de activitatea lor de judecător respectiv procuror.

ARTICOLUL 20

Înlocuirea actualului CSM

Noul CSM va fi ales cel mai târziu in termen de 4 luni după intrarea în vigoare a acestor prevederi. Odată cu prima adunare a noului CSM încetează mandatul CSM existent.

ARTICOLUL 21

Inspecţia Judiciară

(1) Supravegherea eficienţei instanţelor şi parchetelor şi supravegherea  activităţilor profesionale a judecătorilor şi procurorilor se exercită prin Inspecţia Judiciară.

(2) Inspecţia Judiciară este constituită dintr-un un corp de Inspectori, recrutat dintre judecătorii şi procurorii cu gradul profesional cel puţin la nivel de Curte de apel. Ei sunt numiţi de Plenul CSM pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Aceste condiţii de numire se aplică pentru numiri după intrarea în vigoare a acestui articol.

(3) Conducerea Inspecţiei Judiciare este asigurată de un director - judecător, însoţit de un adjunct - procuror.

(4) Inspecţia Judiciară este prim ordonator de credite şi dispune de propriul său aparat administrativ.

(5) Supravegherea eficienţei şi legalităţii activităţii Inspecţiei Judiciare este în sarcina Ministerului Justiţiei, care exercită şi acţiunea disciplinară împotriva membrilor corpului de Inspectori Judiciar, către secţiile CSM.

(6) Trimestrial, Inspecţia Judiciară prezintă Ministerului de Justiţie[32] şi CSM un raport despre activitatea sa în perioada respectivă şi despre constatări pertinente făcute. Inspecţia judiciară propune CSM şi Ministerului Justiţiei măsuri în vederea rezolvării problemelor întâlnite, oricând se impune.

(7) In executarea sarcinii lor de supraveghere şi evaluare, inspectorii sunt independenţi şi supuşi numai legii, respectând independenţa magistraţilor supravegheaţi. Fiecare inspector exercită acţiunea disciplinară faţă de secţiile CSM, în cadrul propriei lui activităţii de supraveghere.

(8) În ceea ce priveşte activitatea lor jurisdicţională, inclusiv activităţile care contribuie la pregătirea unei hotărâri, judecătorii pot fi supuşi supravegherii numai în măsura în care nu se aduce atingere independenţei lor.

(9) În ceea ce priveşte activitatea lor de a clasa sau de a trimite în judecată, inclusiv activităţile care contribuie la aceste acţiuni, procurorii pot fi supuşi supravegherii numai în măsura în care nu se aduce atingere independenţei lor.

(10) Judecătorii şi procurorii pot sesiza secţia respectivă pentru a constata că un anumit act de supraveghere al Inspecţiei Judiciare încalcă independenţa lor sau că, după caz, constatările Inspecţiei asupra activităţii lor profesionale sunt greşite.

(11) Activitatea Inspecţiei Judiciare nu exclude supravegherea activităţilor magistraţilor prin conducerile instanţelor şi parchetelor, prevăzute de legea organică.

ARTICOLUL 22

Accesul la funcţiile din Justiţie

(1) Numirea în funcţie şi promovarea, inclusiv în funcţii de conducere, a judecătorilor, procurorilor şi inspectorilor judiciari se face strict pe baza aptitudinilor, capacităţilor profesionale şi realizărilor profesionale, cu scopul de a numi persoana cea mai potrivită dintre solicitanţi.[33] Numai în cazul în care se constată motivat, că mai mulţi solicitanţii sunt în aceeaşi măsură potriviţi pentru funcţie, se aplică şi alte criterii obiective de diferenţiere prestabilite, ca de exemplu, vârsta.[34]

(2) Procedura pentru numire trebuie să fie concepută în aşa fel, încât scopul numirii persoanei - cea mai potrivită pentru funcţie - va fi atins. Numirea prin concurs precum şi evaluarea abilităţilor reale ale solicitanţilor pe baza unui profil de cerinţe pentru a exercita funcţia respectivă în mod adecvat sunt obligatorii. De asemenea, motivele pentru decizia de numire sunt depuse în scris astfel încât constatările esenţiale despre abilităţile relative ale fiecărui solicitant sunt detaliate în ordine descrescătoare şi ar putea fi verificate prin instanţa judecătorească în caz de atac împotriva deciziei.[35]

Observații  privitoare la propunerile de amendamente Varianta III

---

[1] Deturnarea prevederilor constituţionale a fost remarcată şi anterior revizuirii Constituţiei în anul 2003. Exemplul cel mai elocvent este cel oferit de Legea nr. 142/1997 de modificare a Legii nr.92/1992 de organizare judecătorească. Textul constituţional prevedea competenţa exclusivă a Consiliullui Superior al Magistraturii de a decide asupra carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor. Prin legea amintită s-a recunoscut competenţa Consiliului de a decide, dar numai la propunerea sau recomandarea ministrului justiţiei, golindu-se practic de conţinut norma constituţională şi transferând în fapt decizia către ministrul justiţiei. În lucrarea sa  Magistratura împotriva statului de drept, autorul A. Pavelescu semnala justificat că „statul de drept a fost desfiinţat printr-un artificiu lingvistic”.

[2] A se vedea modul de redactare a întregii Constituţii germane.

[3]În acelaşi context al revizuirii constituţionale, o propunere similară a fost formulată şi de către prof. Viorel Ciobanu şi publicată pe site-ul  juridice.ro din 7.03.2013, reputatul om de drept reluînd propunerea cu argumente suplimentare pe acelaşi site, la data de 8.04.2013.

[4] A se vedea în detaliu în acest sens Anexa nr.1

[5] În perspectiva înfiinţării unui număr de 8 regiuni ca forme de organizare administrativ-teritorială şi, în funcţie de aceasta, a probabilei reorganizări şi a curţilor de apel într-un număr similar, 8, nu există niciun impediment ca din Consiliu să facă parte câte un reprezentant de la fiecare dintre cele 8 curţi, numărul total al membrilor fiind în acest caz de 13.

[6] A se vedea detalii şi argumente în acest sens în Anexa nr. 2.

[7] Acest punct de vedere a fost promovat şi de către unii candidaţi la funcţia de membru C.S.M., în cadrul proiectelor prezentate de aceştia în parcursul electoral din anul 2010.

[8] Antologic a rămas votul prin care membrii trebuiau să decidă asupra promovării unui secretar de stat din Ministerul Justiţiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În şedinţa publică de dezbatere, la care am fost prezent, 9 din cei 14 membri prezenţi au elogiat activitatea doamnei secretar de stat, iar ceilalţi aprobau prin gesturi elogiile. După numărătoarea voturilor s-a constatat că doar unul din cei 14 membri votase în favoarea promovării, ceilalţi votând împotrivă.

[9] A se vedea pct. 34 al Avizului nr.10/2007 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni.

[10] A se vedea detaliat în acest sens Anexa nr. 7.

[11] A se vedea de exemplu art. 94 lit.c din Constituţie care prevede dreptul preşedintelui de a „numi în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”, text aflat în coliziune cu art. 125 din Constituţie, ce recunoaşte competenţa C.S.M. de a promova magistraţii. Detalii asupra acestui aspect sunt enunţate în cuprinsul Anexei nr.3; a se vedea într-un al doilea exemplu confuzia perpetuată între instituţia delegării în funcţie de execuţie şi cea a delegării în funcţii de conducere care a generat abordări neconstituţionale în gestionarea carierei profesionale a procurorilor, ajungându-se ca procurorul general să poată legal „delega” într-o funcţie de conducere, deşi această formă de delegare constituie vădit o promovare a procurorului într-o funcţie de conducere pe o durată mai redusă decât cea a unui mandat, iar competenţa promovării revine constituţional, conform art. 125, fără excepţii, C.S.M. Se impune ca în formularea viitoare a textului să se clarifice atât distincţia dintre cele două forme de delegare, cât şi atribuirea competenţei de delegare într-o funcţie de conducere aceleiaşi entităţi competente să promoveze şi pe durata unui mandat, evitând situaţii de genul celor de mai sus în care promovarea cu mandat să aparţină legal unei entităţi(C.S.M., Preşedinte), iar „delegarea” în funcţia de conducere să aparţină altei entităţi(procuror general ori respectiv C.S.M.). Amănunte în acest sens în cuprinsul Anexei nr.4.

[12] În şedinţa sa din 21.09.2006 Consiliul Superior al Magistraturii a analizat o adresă a Administraţiei Prezidenţiale prin care i se comunica faptul că un număr de şase persoane, propuse de Consiliu pentru a fi numite în funcţia de jude­cător, nu au fost acceptate de către Preşedintele României, cu argumentul că „fiind aproape de vârsta pensionării, numirea acestora în funcţie apare ca lipsită de perspectivă …”. Consiliul a hotărât, în baza sesizării preşedinţiale, reaudierea celor în cauză, iar prin Hotărârea nr. 35/2007 a decis – în mod corect – să menţină propunerea formulată iniţial.

[13] Sunt deja notorii deciziile preşedintelui României de a refuza numirea în funcţie a unei judecătoare propuse de C.S.M. pentru funcţia de preşedinte Î.C.C.J. şi respectiv de a tergiversa cu câteva luni semnarea decretului preşedinţial de numire a unei alte judecătoare în aceeaşi funcţie.

[14] A se vedea în detaliu asupra acestui aspect şi al consecinţelor sale Anexa nr. 5

[15] A se vedea art. 66 alin.4 lit.a din Legea nr. 92/1992 republicată.

[16] A se vedea art. 67 alin.1 lit.a din Legea nr. 92/1992 nemodificată.

[17] A se vedea art. 44 alin.1 lit.a din Legea nr. 303/2004 forma iniţială.

[18] A se vedea art. 44 alin.1 lit.a din Legea nr. 303/2004.

[19] A se vedea art. 67 alin.1 lit.c din Legea nr. 92/1992.

[20] A se vedea art. 66 alin.4 lit.c din Legea nr. 92/1992 republicată; art. 44 alin. (1) lit. b din Legea nr. 303/2004 .

[21] A se vedea art. 44 alin.1 lit.b din Legea nr. 303/2004 forma iniţială.

[22] A se vedea Pct. 29 şi 64 din Opinia nr. 1/2001 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni. în care se arată că deşi „vechimea nu mai este un criteriu general acceptat” şi că „un sistem de promovare bazat doar pe vechime riscă să piardă în dinamism”, vechimea „poate contribui la consolidarea independenţei judecătorului” şi că „o experienţă profesională adecvată este neapărat necesară”.

[23] A se vedea comparativ Ordonanţa 58–1270/1958 privind statutul magistra­ţilor francezi, rep. în 2003, care reglementează în art. 2, art. 20–21, art. 27 şi art. 35 condiţiile şi procedura de promovare şi care impune un dublu criteriu, al vârstei şi al vechimei în funcţia juridică. De exemplu, pentru a promova în gradul doi de ierarhie, candidatul trebuie să aibă vârsta de 35 ani şi 10 ani vechime în funcţii juridice, iar pentru primul grad, trebuie să aibă vârsta de 50 de ani şi 15 ani activitate profesională.

[24] Prima Constituţie a României post decembriste, în forma sa iniţială, prevedea în art. 124 alin.1 că „judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi pe o perioadă de 6 ani” şi că „pot fi reînvestiţi în funcţie”.

[25] În procedura concursului de promovare la Înalta Curte din perioada martie – septembrie 2012 au fost angrenate zeci de persoane, în numeroasele comisii instituite legal. Toate aceste persoane au fost plătite suplimentar, din bani publici, pentru a promova un singur candidat din 16 înscrişi. Afirmaţia nu constituie o critică la adresa celor plătiţi sau a celor ce au plătit, ci reprezintă doar un exemplu  de certificare legislativă a risipei banului public, o risipă ce poate fi uşor evitată.

[26] A se vedea pentru argumente şi detalii în acest sens Anexa nr. 6.

[27] A se vedea Ordinul ministrului justiţiei nr. 2004/2006 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 /15.09.2006 privind aprobarea statelor de funcţii ale instanţelor militare.

[28] A se vedea, în acest sens, studiile întocmite la nivelul ministerului justiţiei în luna mai 2005 de Direcţia de Resurse Umane şi Organizare a Instanţelor, studiul întocmit de expertul Terry Lord în luna decembrie 2004, precum şi evaluarea efectuată de Consiliul Superior al Magistraturii în luna februarie 2006 şi reactualizată în luna ianuarie 2007.

[29] În acelaşi sens, a se vedea şi I. Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări.Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 84: „… dublul statut de judecători şi ofiţeri activi al persoanelor care compun instanţele militare face ca independenţa şi imparţialitatea lor să nu poată fi garantată”. A se vedea în acelaşi sens Hotărârea din 9.06.1998  a Curţii Europene a Drepturilor Omului  privind cauza Incal contra Turciei: „prin prezenţa unui judecător militar în completul curţii”, petentul „putea avea în mod legitim nişte îndoieli asupra independenţei şi imparţialităţii curţii”.

[30] A se vedea  în detaliu asupra acestui subiect Anexa nr. 8.

[31] Un proiect în sensul unificării practicii judiciare prin comisii special înfiinţate în acest scop la nivelul curţilor de apel şi Î.C.C.J. a fost prezentat în cursul anului 2012 în cadrul unui grup de lucru pe această temă, înfiinţat la Curtea de apel Bucureşti. Proiectul presupune costuri nesemnificative şi previzionează  soluţionarea  problemei practicii neunitare în decurs de circa 1-2 ani.

[32] Potrivit art. 51 alin 7 din Legea nr. 303/2004 „revocarea din funcţia de conducere a procurorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea adunării generale ori a conducătorului parchetului, pentru motivele prevăzute la alin. (2) care se aplică în mod corespunzător”, printre aceste motive fiind şi cel referitor la „exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”.

[33] Potrivit site-ului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, actualizat la data de 19.01.2011, doar  în perioada august 2010-ianuarie 2011, au fost delegaţi prin ordin al Procurorului general nu mai puţin de 188 procurori, 116 dintre aceştia în funcţii de conducere.

[34] Potrivit art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 „pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop”.

[35] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 576 din 29 iunie 2004 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 827 din 13 septembrie 2005.

[36] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 876 din 25 septembrie 2004 şi republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1076 din 30 noiembrie 2005.

[37] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 154 din 5 martie 2007.

[38] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 443 din 29 iunie 2009

[39] A se vedea în acest sens prevederile art. 68 din Legea  pentru modificarea unor dispoziţiuni din legile relative la organizarea judecătorească, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 286 din 24 martie 1909, precum şi prevederile art. 62 lit. d  din Legea de organizare judecătorească din 1924, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 136 din 26 iunie 1924, potrivit cărora din Consiliu face parte, printre alţii şi „ministrul justiţiei însuşi sau un delegat al său”. Legile ulterioare de organizare judecătorească din anii 1938, 1943, 1947 şi 1992, legi care au reglementat instituţia Consiliului, nu au mai prevăzut  şi ipoteza  „delegatului”, ci doar a „ministrului însuşi”.

[40] A se vedea  Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.703.

[41] A se vedea pentru detalii I.T.Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2007, p.31-32; I.Popa, Tratat…., p.398-400.

[42] A se vedea  art. 281, capitolul VIII din Regulamentul Organic al Moldovei: „Domnul... va rândui pe judecători”, art. 214 şi art. 217 din Regulamentul Organic al Munteniei „judecătorii, ... se vor rândui  toţi de către Domn”, iar „procuratorul se va rândui de Domn”.

[43] A se vedea art. 1 din Legea despre admisibilitatea şi înaintarea în foncţiunile judecătoresci din 6 decembrie 1864 şi  art. 1 din Legea despre admisibilitatea şi înaintarea în foncţiunile judecătoresci din 20 aprilie 1875:„nimeni nu va putea ocupa o foncţiune judecătorescă...”

[44] A se vedea art.8 din Legea pentru organisarea judecătorească din 16/28 aprilie 1864: „în fiecare plasă, plaiu sau ocolu se va institui câte un singur judecător sau judeţu de plasă...”.

[45] A se vedea art. LXIV şi art. LXXII din Legea de organizare judecătorească din aprilie 1865: „recepţiunea funcţionarilor consistă în facerea jurământului prescris prin lege”, iar „instalarea este solemnitatea prin care un judecător este admis a se ocupa, pentru anteia oară, locul în care are se eserciteze ministerul seu”.

[46] A se vedea art. 44 din Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească: „poate fi judecător persoana care...” şi art. 43 din Legea nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii Republicii Socialiste România: „poate fi procuror persoana care...”.

[47] A se vedea art. 16 din Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie din anul 1861; art. 158 şi art. 161 din Legea de organizare judecătorească din 11 aprilie 1864; art. 52, art. 57 şi art. 61 din Legea de organizare judecătorească din anul 1890; art. 74 din  Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din legile relative la organizarea judecătorească din anul 1909; art. 74 din  Legea pentru unificarea dispoziţiunilor din Legea de organizare judecătorească, din anul 1924; art. 66 din Legea de organizare judecătorească din anul 1938; art.84 din Legea de organizare judecătorească nr. 726/1943; art. 56 din Legea de organizare judecătorească nr. 341/1947; art. 46, art. 51, art. 65, art. 67 din Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992.

[48] A se vedea art. 10-15 din Legea despre admisibilitatea şi înaintarea în foncţiunile judecătoresci din 6 decembrie 1864; art.78-art. 88 din Legea de organizare judecătorească, din anul 1888; art. 98-art. 113 din  Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din legile relative la organizarea judecătorească din anul 1909; art. 93- art. 106 din  Legea pentru unificarea dispoziţiunilor din Legea de organizare judecătorească, din anul 1924; art.59-art.71 din Legea de organizare judecătorească nr. 341/1947; art.38 din Legea de organizare judecătorească nr. 5/1952;

[49] A se vedea art. 8-art.9 din Legea despre admisibilitatea şi înaintarea în foncţiunile judecătoresci din 6 decembrie 1864; art. 105 din Legea de organizare judecătorească din anul 1938; art. 97-art.121 din Legea de organizare judecătorească nr. 726/1943.

[50] A se vedea art. 46 din Legea nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii Republicii Socialiste România.

[51] A se vedea art. 42 din Legea de organizare judecătorească nr. 58/1968; art. 44 şi art. 45 din Legea nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii Republicii Socialiste România.

[52] A se vedea art. 48 din Legea de organizare judecătorească nr. 58/1968.

[53] A se vedea art. 66 şi art.69 din Legea nr. 92/1992  de organizare judecătorească.

[54] A se vedea  Legea de organizare judecătorească din anul 1938, Legea de organizare judecătorească nr. 726/1943 şi Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992 republicată.

[55] Constituţia României a fost publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991. A fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 şi republicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[56] A se vedea pentru detalii în acest sens I.Popa, Tratat…., p. 428-431.

[57] A se vedea în acest sens opiniile exprimate pe site-ul Ştiri juridice.ro pe data de 5.09.2008, de judecător M. Pivniceru, preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România şi G. Iorgulescu, director executiv al Centrului de Resurse Juridice, care au apreciat necesitatea eliminării din procedura de „numire” a procurorilor în funcţii de conducere la vârful parchetelor, a factorului politic, respectiv a ministrului justiţiei şi a preşedintelui României.

[58] A se vedea articolul „Curat legal, dar neconstituţional”, semnat de A. Anghelescu şi publicat în ziarul Gardianul din data de 9.09.2008.

[59] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004. Legea a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.

[60] A se vedea site-ul Ştiri juridice. ro din data de 5.09.2008.

[61] Proiectul a fost adoptat de Plenul Senatului României în şedinţa din data de 16 septembrie 2008. Legea adoptată de Senatul României a fost atacată la Curtea Constituţională de un număr de 59 deputaţi. În şedinţa sa din data de 8 octombrie 2008, Curtea Constituţională a decis că actul normativ este neconstituţional, dar nu din considerente ce vizau fondul modificărilor propuse ci, potrivit comunicatului Curţii din data de 8 octombrie 2008, pentru că „varianta adoptată de Senat(în calitate de Cameră decizională) a fost dată cu încălcarea normelor constituţionale referitoare la procedura de legiferare, în sensul nerespectării principiului constituţional al bicameralismului Parlamentului României, consacrat de art.61 alin.2 din Legea fundamentală”.

[62] A se vedea I. Popa, Tratat…., p. 407; acelaşi autor, Promovarea în funcţii de conducere-formă de modificare a raportului juridic de muncă al magistraţilor, Revista Română de Dreptul Muncii nr. 5/2008.

[63] Punctul de vedere a fost exprimat în Tratat privind profesia de magistrat, publicat în luna mai 2007 la editura Universul Juridic. Teza de doctorat în care a fost susţinut acelaşi punct de vedere a fost prezentată public în luna februarie 2007.

[64] A se vedea exemplificativ, ziarul Gândul din data de 5.09.2008: „senatorii jurişti i-au luat lui Băsescu dreptul de a numi şeful D.N.A.”; în acelaşi sens, ziarul Ziua din data de 5.09.2008: „interese politice”, „o lege pentru Morar”, „ura senatorilor pentru Băsescu e mai tare decât directivele U.E.”.

[65] Cu o singură excepţie(Legea organizării judecătoreşti din anul 1938),  anterior adoptării Legii nr. 303/2004, delegarea în funcţii de conducere a magistraţilor nu a fost reglementată normativ, fiind acceptată ca o practică la nivelul Ministerului Justiţiei iar mai apoi şi la cel al Consiliului Superior al Magistraturii. Deşi în şedinţa sa festivă din data de 30 septembrie 2004, prilejuită de predarea atribuţiilor ministrului justiţiei cu privire la cariera magistraţilor către Consiliu, Plenul hotărâse „ferm” şi în unanimitate ca practica „delegării” în funcţii de conducere a magistraţilor să fie abolită, În faţa realităţii cotidiene, peste circa o lună de zile, acelaşi Consiliu a hotărât că „instituţia” este totuşi necesară, dar numai în condiţii „excepţionale” (condiţiile mai „excepţionale”decît cele acceptate anterior datei de mai sus, nu au fost niciodată explicate sau argumentate de către Consiliul Superior al Magistraturii).

[66] Aceeaşi confuzie se manifestă şi la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii. A se vedea pentru detalii  I. Popa, Consideraţii asupra legalităţii unor decizii adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în materia raporturilor de muncă, Revista Română de Dreptul Muncii nr. 3/2008, p. 98-106.

[67] A se vedea Hotărârea nr. 34/2008 a Plenului C.S.M. prin care un judecător deşi fusese „delegat” ca preşedinte de instanţă ulterior a fost respins de la concursul pentru ocuparea aceluiaşi post pentru că nu îndeplinea „condiţiile legale” de vechime.

[68] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 576 din 29 iunie 2004.

[69] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 653 din 22 iulie 2005.

[70] A se vedea cererea formulată de un magistrat procuror, S.C., încadrat la o unitate teritorială a D.I.I.C.O.T., depusă la Consiliul Superior al Magistraturii în cursul anului 2007.

[71] A se vedea exemplificativ Hotărârile Plenului  C.S.M. nr. 791/2007, nr. 819/2007 şi nr. 877/2007, adoptate cu majoritate de voturi.

[72] Singura excepţie de la regula promovării magistraţilor prin concurs este prevăzută de art. 52 din Legea nr. 303/2004 şi se referă la promovarea judecătorilor şi procurorilor de la  tribunale, curţi de apel şi parchetele corespunzătoare în grad acestora, în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

[73] „Promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel, sau, după caz, la parchete”.

[74] Conform Pct. 64 din Opinia nr. 1/2001 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni „o experienţă profesională adecvată este neapărat necesară”.

[75] Potrivit art.54 alin.1 din Legea nr. 303/2004, „Procurorul General al Parchetului de pe lângă  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie... este numit de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei...”.

[76] A se vedea exemplificativ Deciziile nr. 2830/2009, nr. 4167/2009, nr. 748/2009, nr. 635/2010, nr.893/2010 ale Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme.

[77] Plenul C.S.M. a adoptat în acest sens hotărâri de punere în aplicare a deciziilor judecătoreşti în sensul „acordării” gradului(Hotărârile nr.1195/2008, nr.1301/2008, nr.1302/2008, nr.1303/2008, nr. 95-98/2010) ori „recunoaşterii” sale  (Hotărârile nr.1296/2008, nr.1300/2008).

[78] A se vedea exemplificativ Hotărârile nr. 94/2010 şi nr.142/2010 ale Plenului C.S.M.

[79] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 4 iunie 2009.

[80] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 18 decembrie 2009.

[81] În preambulul O.U.G. NR. 56/2009 s-a justificat promovarea modificării prin aceea că „începând din anul 2007, un număr mare de procurori care au activat în cadrul DIICOT şi DNA, la data încetării activităţii în aceste structuri, revenind la posturile ocupate anterior, au solicitat recunoaşterea gradelor profesionale specifice DIICOT şi DNA, fără să fi parcurs procedurile de concurs în vederea obţinerii acestora, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în mod constant asemenea cereri prin hotărâri irevocabile” şi că „ această practică judiciară a avut ca efect acordarea gradului profesional specific Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru un număr de 350 de procurori care nu au parcurs procedurile de concurs prevăzute de lege pentru obţinerea acestuia, dintre care unii funcţionează la parchete de pe lângă judecătorii”, motiv pentru care „în scopul prevenirii pentru viitor a unor asemenea consecinţe, care conduc la inechităţi profesionale şi salariale între procurori care lucrează în cadrul aceloraşi parchete, fără a fi urmate procedurile de concurs pentru avansarea în grad profesional… se justifică situaţia extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată”.

[82] A se vedea adresa nr. 24759/1154/2012 a Consiliului Superior al Magistraturii transmisă instanţelor  de judecată în septembrie 2012, ulterior finalizării concursului de promovare declanşat în forma prevăzută de Legea nr. 300/2011.

[83] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2007.

[84] A se vedea art. 44 din Legea nr. 303/2004: „pot participa la concursul de promovare la instanţele sau parchetele imediat superioare judecătorii şi procurorii care au… 8 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

[85] A se vedea exemplificativ art. 108 din Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1924: „consilierii şi procurorii de la Curtea de Casaţie se numesc dintre preşedinţii, consilierii şi procurorii Curţilor de apel având o vechime in grad de cel puţin 4 ani impliniţi, precum şi dintre prim-preşedinţii Curţilor de apel”; art. 92 din Legea de organizare judecătorească din anul 1938: „consilierii şi procurorii Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se numesc dintre: a) prim preşedinţii Curţilor de apel fără nici o condiţie de stagiu in grad; b) procurorul general al Curţii de apel Bucureşti,cu grad de consilier de Curte de Casaţie, fără nici o condiţie de stagiu in grad; c) preşedinţii de secţie ai Curţilor de apel care au funcţionat in această calitate cel puţin un an; e) consilierii şi procurorii Curţilor de apel care au funcţionat efectiv in această calitate cel puţin 4 ani”; art.111 din Legea pentru organizarea judecătorească nr. 726/1943: „8 ani in funcţia de consilier sau procuror la curtea de apel pentru funcţia de consilier la Curtea de Casaţie”.

[86]A se vedea  I.Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 433;

[87] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

[88] Potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 247/2005 şi republicată „promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, dintre persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel…”

[89] A se vedea exemplificativ  art. 63 din Legea pentru organizarea judecătorească din 1 septembrie 1890: „nimeni nu va putea fi numit consilier sau procuror la Curtea  de Casaţiune dacă nu are vârsta de 35 de ani,”; art.110 din Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din legile relative la orga­nizarea judecătorească din anul 1909: „pentru postul de consilier sau procuror de secţiune la Curtea de Casaţiune se cere aceleaşi condiţiuni de admisibilitate ca pentru preşedinţii Curţilor de apel şi vârsta de 40 de ani împliniţi” .

[90] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.197 din 13 august 1992 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997.

[91] A se vedea studiul Evaluarea sistemelor judiciare europene, întocmit de Comisia Europeană de Eficientizare a Justiţiei din cadrul Consiliului Europei, publicat la Haga în anul 2005. Vârsta este prevăzută drept condiţie de accedere la instanţa supremă în Islanda(35 ani), Norvegia(35 ani), Rusia(35 ani), Danemarca(45-52 ani), în anumite condiţii Anglia(45-60 ani), etc.

[92] O asemenea prevedere nu ar fi inedită. Prin  art. 120 din Legea pentru organizarea judecătorească nr. 726/1943 se stabilea că „înaintarea în funcţia de consilier sau procuror la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către ministrul justiţiei, la alegerea, din doi candidaţi propuşi de Consiliul Superior al Magistraturii. Propunerea şi alegerea sunt obligatorii dacă magistratul a fost votat consecutiv în ultimii 3 ani, cu calificativul „excepţional”. În cazul în care sunt mai mulţi magistraţi, în această situaţie se va da precădere gradului, la grad egal, vechimei, iar la vechime egală vârstei”.

[93] În procedura concursului de promovare la Înalta Curte din perioada martie – septembrie 2012 au fost angrenate zeci de persoane, în numeroasele comisii instituite legal. Toate aceste persoane au fost plătite suplimentar, din bani publici, pentru a promova un singur candidat din 16 înscrişi. Afirmaţia nu constituie o critică la adresa celor plătiţi sau a celor ce au plătit, ci reprezintă doar un exemplu  de certificare legislativă a risipei banului public, o risipă ce putea fi atât de uşor evitată.

[94] A se vedea art. 76 din Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din legile relative la orga­nizarea judecătorească din anul 1909: „magistraţii inamovibili... nu se pot numi şi înainta decât dacă figurează în tabloul intocmit de Consiliul Superior al Magistraturii, în care vor fi inscrişi cel puţin trei şi cel mult cinci dintre cei mai merituoşi. În caz de vacanţă, Consiliul Superior întocmeşte tabloul de cei mai merituoşi dintre magistraţi şi solicitanţi întrunind condiţiunile legale pentru numire sau înaintare, şi ministrul alege dintre cei înscrişi pe acel care e de propus Regelui pentru numire sau înaintare în postul vacant”.

[95] În Ordonanţa nr. 58-1270 din 22 decembrie 1958 privind statutul magistratului francez sunt reglementate listele de aptitudini şi instituţia tabloului de avansare, înscrierea pe acest tablou fiind condiţie prealabilă oricărei promovări în funcţie de execuţie. Aceeaşi procedură este reglementată şi în Codul  justiţiei administrative din Franţa în legătură cu judecătorii administrativi. Legea statutului magistratului francez reglementează totodată şi o Comisie de avansări compusă din 20 membri, cu activitate permanentă.

[96] A se vedea pentru detalii I.Popa, Nulitatea hotărârilor şi a altor acte pronunţate de către magistraţi numiţi,delegaţi, promovaţi sau menţinuţi în funcţie potrivnic legii, publicat în revista Dreptul nr.9/2008, p. 88 - 111. În sinteză, studiul de mai sus semnalează riscul ca toate actele întocmite de cei delegaţi/detaşaţi la unităţi superioare gradului lor profesional, să fie nule.

[97] Legea germană a judecătorilor, Deutsches Richtergesetz (DRIG), cu aplicabilitate cadru în toate landurile germane, prevede la paragrafele 12 şi 22, instituirea unei perioade de probă de 5 ani pentru numirea în funcţie, cu posibilitatea în anumite condiţii a întreruperii perioadei după 6, 12, 18 sau 24 luni de la începerea acesteia, cu consecinţa îndepărtării candidatului. Judecătorul de probă poate fi îndepărtat chiar şi după efectuarea a 3 sau 4 ani din perioada de probă. Perioada de probă se derulează la nivel de tribunal şi, la sfârşitul acesteia, în funcţie de evaluări şi starea de resurse umane la instanţe, unii judecători sunt menţinuţi la tribunal, iar alţii sunt repartizaţi la judecătorii.

[98] Publicat în Buletinul oficial al Ministerului de Justitie din Land Nordrhein-Westfalen - JMBl. NRW S. 136 –.

[99] In Germania funcţionează 5 Înalte Curţi şi anume : una cu competenţă generală şi câte una  în materie fiscală, socială, de muncă şi administrativă.

[100] Această „testare” pe cale de excepţie este şi o cale importantă pentru a promova experienţa judecătorilor  cu aptitudini pentru funcţii de administaţie în Justiţie (preşedinte de instanţă, etc.) şi pentru poziţii la Înalta Curte precum şi alte funcţii importante. Astfel se poate constitui pe de o parte un contingent de candidaţi pentru instanţele superioare şi pe de altă parte  o mai bună cooperare şi interacţiune între instituţiile publice.

[101] În luna februarie 2010, Institutul a lansat spre dezbatere publică proiectul Statutului tutorelui de practică.

[102] Relevante în sensul arătat sunt dezbaterile din Plenul C.S.M. din data de 16. 12.2010, în cadrul cărora s-au propus unele modificări ale procesului de recrutare şi pregătire a auditorilor de justiţie, care însă nu vizează fondul structural al problemei, ci doar „cosmetizează” unele proceduri în limitele aceluiaşi concept de abordare.

[103] Cu siguranţă că şi noţiunea de practică va trebui fundamental regândită, poate în spiritul real nu doar enunţiativ al Şcolii de la Bordeaux, în sensul efectuării unor stagii de pregătire şi în cadrul unităţilor de administraţie, poliţie, notariat, avocatură, etc., stagii care însă să se desfăşoare real şi nu opţional, cum se întâmplă în prezent în România, sub forma unor cutumiare vizite de protocol, ori de „documentare”.

[104] Conform Raportului C.S.M. pe anii 2010, numărul auditorilor de justiţie ce ar fi putut fi recrutaţi şi pregătiţi la Institut, circa 200 anual, ar fi putut fi mai mare, dar a fost limitat de capacităţile de cazare reduse de care beneficiază I.N.M.-ul.

[105] Publicată în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române nr. 31 din 19.06.1952.

[106] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 14.07.1993 şi republicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 13.05.1999.

[107] În acest sens, a se vedea art. 26 Cod Procedură Penală, care prevede că „Tribunalul militar judecă: 1 – Infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de căpitan inclusiv …”, iar art. 28 Cod Procedură Penală menţionează că „Tribunalul militar teritorial judecă: 1 – infracţiunile săvârşite de ofiţeri superiori …”.

---

[1] In ceea ce priveşte principiile generale, proiectul preia prevederile „Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” (TITLUL VI, art. 47 – 50) despre „Justiţia”. Raţiunea este că aceste prevederi sunt oricum de luat în seamă şi de respectat când autorităţile publice şi instanţele naţionale aplică dreptul european „nemijlocit aplicabil” (a se vedea art. 51 alin. 1 Cartei, care stipulează privind domeniului de aplicare a Cartei, ca „Dispoziţiile prezentei carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor competenţelor conferite Uniunii de tratate.”

Apare potrivit de a aplica aceleaşi principii şi în condiţiile în care se aplică numai dreptul român. Altfel ar exista două regimuri juridice pentru aceleaşi feluri de chestiuni. Schimbarea Constituţiei ar oferi o şansă de a evita acest lucru pentru viitor şi de a prevedea un tratament egal atât pentru situaţii pur interne cât şi pentru situaţii cu elemente de extraneitate. Un avantaj în plus: jurisprudenţa Curţii Europene în domeniu poate fi aplicată şi în anumite situaţii ar fi chiar posibil de a cere o decizie Curţii Europene conform art. 267 TFUE – şi din partea Curţii Constituţionale române – în cazuri pur interne.

In măsura în care art. 47–50 ale Cartei tratează principiile fundamentale din domeniul „Justiţiei”, s-ar recomanda abandonarea oricăror prevederi din Constituţia actuală care vizează aceste principii direct sau indirect. Ceea ce ar conveni sau ar fi necesar a se reglementa în plus sau în detaliu, poate  fi reglementat prin lege. 

Prin raportare la principiile enunţate în art. 47-50 ale  Cartei, se recomandă a se analiza oportunitatea de a prelua – parţial, cu adaptările necesare - şi art. 41 al Cartei, care încadrează principii de bună administrare din tradiţia comună a marii majorităţi a statelor UE şi care reprezintă elemente esenţiale ale unui stat de drept. Aplicarea acestei prevederi este oricum obligatorie pentru autorităţile române în domeniul de aplicabilitate nemijlocită a dreptului UE. Prin urmare, apare foarte indicat de a decreta aplicabilitatea ei şi pentru domeniul de aplicabilitate al dreptului naţional. Astfel:

„Articolul 41(Carta)

Dreptul la bună administrare

(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.

(2) Acest drept include în principal:

(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;

b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;

(c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.

…..

[2]  În acest context, ar fi indicat a se considera punerea drepturilor şi libertăţilor „garantate” prin Constituţia română în deplină concordanţă – şi textual - cu drepturile  şi libertăţile consacrate prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, ar apare indicat a se analiza relaţia şi concordanţa dintre prevederile privind drepturile şi libertăţile constituţionale şi cele ale Cartei UE, pe de o parte, şi a prevederilor din Capitolul II din Noul Cod civil despre „Respectul datorat fiinţei şi drepturilor ei inerente”, pe de altă parte.  Cel puţin, în mare parte, prevederile din acest Capitol II, prin natura lor, privesc drepturi şi libertăţi în relaţia cetăţenilor cu statul şi autorităţile sale şi nu în relaţiile născute/stabilite între subiecte de drept privat.

[3] „Calea de atac“, în sensul acestei prevederi, nu este de confundat cu căile de atac  în sensul Titlului II din Noul Cod de procedură civilă, adică acele căi de atac care se îndreaptă împotriva unei hotărâri judecătoreşti (apelul, recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea, conform art. 456 NCPC). Mai degrabă, este vorba despre dreptul oricărei  persoane ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de Cartă (Constituţie) sunt încălcate „să se adreseze unei instanţe judecătoreşti” cu scopul de a cere  corectarea unui act nociv. Prin urmare, Carta nu consacră un drept fundamental la apel împotriva deciziilor judecătoreşti, ci doar garantează accesul la instanţa judecătorească. 

Până acum, acest acces nu exista în România, nici cu privire la drepturile şi  libertăţile încadrate în Titlul II al Constituţiei şi nici cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Este adevărat, că art. 1 alin. 2 din Constituţie stipulează, că „România este stat de drept … în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor … sunt garantate.”.  Dar, această „garanţie” a rămas lettre morte, fiindcă, până acum, nu există niciun remediu judiciar/procedural pentru particulari care să permită acestora a impune respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prin autorităţile publice – inclusiv prin instanţele judecătoreşti -, cum este cazul în alte state, ca de exemplu în Statele Unite sau în Germania.  Art. 52 alin. 1 din  Constituţie prevede doar, că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.” Aici nu este vorba de drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi stipulaţia nu a fost interpretată şi aplicată într-un sens larg, astfel că ar include aceste drepturi şi libertăţi precum şi încălcările din actele judecătoreşti definitive şi irevocabile. Art. 21  alin. 1 din Constituţie („Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”)  a fost interpretat şi aplicat în acest sens.

Însă, statul român este în orice caz obligat, conform art. 47 alin. 1 al Cartei Drepturilor Fundamentale a UE, de a pune la dispoziţia „oricărei persoane”  dreptul la „o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti”  pentru a cere corectarea actelor care încălca drepturile şi libertăţile garantate de dreptul Uniunii în domeniile lor de aplicare. Art. 51 alin. 1 al Cartei stipulează: „Dispoziţiile prezentei Carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor competenţelor conferite Uniunii de tratate.”  Conform jurisprudenţei CJUE cu privire la aplicarea principiilor fundamentale ale UE, aplicarea dreptului Uniunii în sensul art. 51 alin. 1 priveşte actele de executare indirecte a dreptului UE prin autorităţile şi instanţele statelor UE – executarea indirectă este regula, pe când aplicarea directă, prin autorităţile UE, este excepţie  - precum şi în situaţiile în care statele membre iau măsuri restrictive privind libertăţile de piaţă (libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor).  

Fiindcă există obligaţia necondiţionată de a permite o cale de atac „eficientă” (!) în faţa unei instanţe judecătoreşti împotriva actelor – inclusiv hotărârilor judecătoreşti definitive - care încălcă drepturile şi libertăţile consacrate prin Cartă,  apare nu numai consecvent, dar şi indicat, a se prevede  aceleaşi  drepturi şi cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţenilor „garantate”  prin Constituţie. Nu apare permisibil, ca un cetăţean  care acţionează în domeniul dreptului naţional să nu dispună de o protecţie a drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale consacrate prin Constituţia lui - în mare măsură egală cu cele garantate de Cartă -  pe când cetăţeanul care acţionează în domeniul dreptului UE dispune de această  protecţie.

Este lăsată la latitudinea legiuitorului pe ce cale procedurală vrea să se garanteze dreptul la „apel” împotriva actelor care încălcă drepturi şi libertăţi garantate de Cartă respectiv Constituţie. În parcursul unei proceduri juridice până la ultima instanţă, acest lucru nu pune probleme, pentru că partea lezată poate invoca oricând drepturile şi libertăţile ei garantate. Dar, problema se pune altfel dacă o hotărâre sau un act administrativ, rămas definitiv şi irevocabil, încalcă drepturi sau libertăţi fundamentale. În această ipoteză s-ar putea prevedea de exemplu posibilitatea unei contestaţii în anulare către ICCJ cu privire la hotărârile definitive şi irevocabile de către instanţele inferioare, respectiv în cazul  hotărârilor ICCJ,  a unei contestaţii către Curtea Constituţională. O alternativă – preferabilă şi pentru evitarea unei jurisprudenţe neunitare, chiar contradictorii – ar fi prevederea numai a competenţei Curţii Constituţionale, fiindcă, potrivit art. 142 alin. 1  din Constituţie,  aceasta  „este garantul supremaţiei Constituţiei”.

[4] Stipulaţia Cartei privind asistenţa juridică gratuită este potrivită, prevăzând  asistenţa numai în măsura în care aceasta este necesară pentru asigurarea accesului efectiv la justiţie. Aşadar, legiuitorul ar putea reglementa, de exemplu, că asistenţa judiciară nu este acordată pentru o cerere care nu are nicio şansă reală de succes în instanţă,  indiferent dacă reclamantul de asistenţă judiciară dispune sau nu de resurse suficiente.

În acest context s-ar impune şi abrogarea prevederilor art. 21 alin. 4 al Constituţiei, conform cărora „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.“ În afara faptului, că nu este clar, ce însemnă „facultative”, în contextul legii - se presupune că această prevedere lasă o alegere liberă între mai multe „jurisdicţii” ceea ce nu ar fi potrivit - nu există niciun motiv convingător pentru a oferi accesul la jurisdicţia administrativă în mod general „gratuit”, chiar pentru cei care dispun de resurse abundente şi independent de obiectul cererii. În măsura în care există, în  cazuri excepţionale, un motiv pentru a permite un acces gratuit la jurisdicţia administrativă, eventualele  astfel de excepţii ar putea fi stabilite prin lege.

[5] Textul actualei reglementări a art. 52 alin. 3, teza 1 din Constituţie, potrivit căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.”  merge peste ceea ce este drept şi rezonabil şi din aceasta cauză, cel mai probabil, depăşeşte ceea ce a fost intenţionat iniţial de legiuitorul constituţional.

Faptul, că judecătorii pot greşi în exercitarea funcţiei lor stă la baza sistemului de căi de atac, care altfel nu ar avea niciun sens. Acest sistem este construit pentru a permite o reanalizare a deciziei atacate cu obiectivul de a corecta eventualele greşeli. Însă, este exclusiv pe propria răspundere a celui care consideră, că o decizie judecătorească încalcă dreptul său de a folosi căile de atac puse la dispoziţia sa prin lege. Prin urmare, nu există niciun motiv justificat pentru a despăgubi pe cineva care încalcă propriile sale interese în mod intenţionat sau prin neglijenţă, omiţând a evita prejudiciul prin folosirea căilor de atac prevăzute de legi. In consecinţă, cu excepţia rară a cazului în care cineva a omis fără vinovăţie a ataca o decizie greşită, se pune problema despăgubirii numai în cazul unei decizii finale si irevocabile.

In plus, nu corespunde cu realitatea şi nici cu natura actului de justiţie a se prevede o despăgubire pentru orice „eroare judiciară”. În principiu, chiar nu se mai pune problema unei eventuale erori judiciare în momentul în care o decizie a devenit definitivă şi irevocabilă.

„Res judicata” însemnă că litigiul – şi disputa juridică despre aplicarea corectă a legii - s-a rezolvat „odată pentru totdeauna” printr-o decizie definitivă şi irevocabilă şi că, în consecinţă, această decizie este de respectat de către toţi cei implicaţi şi nici nu mai poate fi pusă în dubiu.

Prin urmare, încălcarea principiului de „res judecata” – şi prin acţiunea în despăgubire pentru o „eroare judiciară” – este permisă numai în condiţii extraordinare. De aceea, conform jurisprudenţei constante a CJUE, răspunderea – excepţională - a statului pentru încălcarea dreptului UE prin instanţele judecătoreşti naţionale presupune, printre altele, că instanţa de ultim grad de jurisdicţie (!) – aceasta nu este de confundat cu instanţa supremă - a încălcat dreptul aplicabil în speţa în mod evident şi manifest.

[6] Este foarte indicat de a defini noţiunea de „gravă neglijenţă” în cadrul activităţii judiciare. Interpretarea şi aplicarea dreptului se face în limitele independenţei judecătorilor fiindcă chestiunile de drept şi de fapt, de multe ori, pot fi apreciate controverse. Acest cadru al independenţei judecătorilor se opreşte – în mod excepţional - acolo unde o chestiune de fapt sau de drept poate fi rezolvată, prin prisma jurisprudenţei şi doctrinei, în mod evident şi indubitabil, numai într-un singur sens. Prin urmare, numai o decizie care este evident şi indubitabil eronată, poate reprezenta un caz de „gravă neglijenţă” care poate fi reproşat judecătorului în cauză.

[7] Şi în ceea ce priveşte promovarea unei eventuale acţiuni în regres din partea statului, o delimitare a regresului apare ca indicată. Judecătorii sunt obligaţi a lua, în fiecare zi, decizii de mare pondere pentru cei afectaţi şi aceasta, de multe ori, sub presiunea enormă a timpului. În astfel de condiţii există mereu pericolul de a greşi, chiar şi dintr-o gravă neglijenţă. În aceleaşi timp, sumele de bani implicate şi pericolul producerii unor pagube poate fi imens. În aceste condiţii, nu va fi posibil pentru magistraţi de a găsi o asigurare profesională pentru astfel de daune, la un preţ suportabil, în raport cu veniturile lor. Din această cauză dar şi pentru că magistraţii, prin funcţia şi specialitatea lor, sunt în mod inegal expuşi pericolului de a fi luaţi în regres, apare drept şi rezonabil a se limita regresul la paguba cauzată cu gravă neglijenţă, până la cuantumul a 12 salarii din veniturile lor lunare. Astfel de limitări există şi în alte ţări, care – respectând independenţa judecătorilor – numai în mod excepţional obligă judecătorii de a plăti în regres.

Limitarea regresului se impune şi sub aspectul, că un regres nelimitat ar putea primejdui independenţa şi imparţialitatea acestor magistraţi, care ar putea fi tentaţi  de a favoriza, mai degrabă, soluţia „sigură” decât soluţia pe care o considera cea potrivită, dar potenţial controversată.  Acest aspect paralizant nu trebuie subestimat într-un mediu juridic incert care este caracterizat de o instabilitate legislativă profundă precum şi de lipsa unei jurisprudenţe îndrumătoare şi unitare.

[8] Curtea Constituţională este şi nu poate fi altceva decât o instanţa judecătorească în cadrul puterii judecătoreşti. Este, fără îndoială, şi o instanţa judecătorească naţională în sensul art. 267 TFUE.

Clarificarea ar trebui să aibă consecinţe şi cu privire la profilul de cerinţe pentru judecătorii de la Curtea Constituţională precum şi cu privire la metoda de selecţionare şi numire a judecătorilor Curţii, care, în condiţiile actuale, nu se încadrează cu nimic în standardele europene respective. De asemenea, statutul Curţii Constituţionale, ca instanţă judecătorească, implică consecinţe cu privire la deontologia judecătorilor Curţii dar şi cu privire răspunderea lor pentru încălcarea legii şi, în special, a Constituţiei

Momentan, judecătorii Curţii, în pofida dispoziţiei art. 16 alin. 2 din Constituţie, sunt practic, „mai presus de lege”, deoarece Constituţia nu prevede nici o posibilitate de sancţionare sau revocare care i-ar putea responsabiliza pe aceştia. Deoarece s-ar depăşi mandatul acordat grupului, lucrarea de faţă nu conţine propuneri si argumente detaliate de amendamente în acest sens.

Luând în seamă, pe de o parte, puterea imensă de care se bucură judecătorii din Curtea Constituţională precum şi influenţa şi importanţa enormă a deciziilor Curţii pentru statul şi populaţia ţării, şi luând în seamă, pe de altă parte, dimensiunea lipsei de legitimitate democratică şi profesională în procesul lor de numire, o schimbare pare a se impune de urgenţă şi aceasta nu în ultimul rând pentru a promova încrederea necesară a populaţiei în această instituţie de stat de rang înalt. 

[9] Jurisprudenţa instanţelor este neunitară şi incoerentă în aşa fel, încât,  la aceeaşi  instanţă - inclusiv la ICCJ - legile sunt interpretate şi aplicate în mod diferit, după caz. Aceasta reprezintă o încălcare sistemică a principiului fundamental de stat de drept, potrivit căruia  „Cetăţenii sunt egali în faţa  legii şi a autorităţilor  publice, fără privilegii şi fără discriminări.” (art. 16 alin. 1 Constituţie), precum şi a principiilor de siguranţă de drept şi de previzibilitate a dreptului,  care sunt parte din dreptul european primar.   În aceeaşi măsură, se încalcă principiul prevăzut în art. 124 alin. 2 din Constituţie, potrivit căruia  „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“. Instanţele nu sunt responsabile pentru această situaţie, care se datorează lipsei unui cadru legislativ cu mecanisme procedurale eficiente pentru a conduce la o jurisprudenţă coerentă şi unitară. Nu există un cadru legislativ şi nici o dotare cu resurse umane care să permită ICCJ a îndeplini rolul său de Curte de Casaţie şi de îndrumător de jurisprudenţă. Această lipsă este regretabilă mai ales în situaţia în care – din cauza legislaţiei instabile şi a  unui val de Coduri noi de importanţă esenţială care trebuie interpretate de autoritate - sistemul judiciar are nevoie de o Curte Supremă cât se poate de performantă. Din această cauză, apare indicat de a ridica respectiva sarcina a legiuitorului la  grad constituţional.

[10] Limitarea  activităţii instanţelor militare şi parchetelor militare exclusiv la aplicarea dreptului penal şi numai pe timp de război şi în cadrul misiunilor militare peste hotare precum şi pentru soldaţii îmbarcaţi la bordul navelor de război se aseamănă cu situaţia în care, în cea mai mare majoritate a statelor UE, se extinde, în limitele anumitor necesităţi, respectarea principiului fundamental potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii (art. 16 alin 1 Constituţie) şi  pentru militari. 

[11] Stipulația ține cont de faptul că în România, carierele de judecător si de procuror si pregătirea lor profesională se despart deja după un an de învățământ comun la nivelul INM. In timp ce (viitorii) judecători se familiarizează si se specializează cu spectrul larg al dreptului civil, comercial, de dreptul muncii si administrativ, (viitorii) procurori se familiarizează si se specializează in spectrul larg de drept penal si, de regula, fiecare magistrat urmărește profesia pentru care a optat iniţial, până la pensionare. Așadar, spre deosebire de exemplu, de sistemul judiciar francez, unde schimbarea repetată intre funcția de judecător si cea de procuror – ce presupune si o mutare intr-o alta circumscripție - este destul de frecventă, permițând magistraților respectivi de a dobândi  si a păstra o experiență profesionala in ambele funcții, dezvoltarea profesionala a judecătorilor si a procurorilor in Romania se limitează la activitatea lor respectiva, cu excepția domeniului dreptului penal. In consecința, judecătorii nu sunt pregătiți să exercite funcția de procuror, iar procurorii nu sunt pregătiți  sa exercite funcția de judecător. In aceste condiții, interesele obiective de buna funcționare a sistemului judiciar se opun strict la o schimbare intre cele doua funcții.

În acelaşi timp însă, trebuie luat in seama, dezechilibrul major de resurse umane care s-a  produs in sistemul judiciar român ca rezultat, in special, a unei  lipse continue a unei norme adecvate si realiste de cuantificare a volumului de munca pentru judecători, respectiv procurori, instrument indispensabil pentru managementul eficient de resurse umane. Consecinţă directă a acestei stări de lucruri, constatăm existenţa unor scheme de personal total depășite de realităţile generate de mutațiile demografice si de schimbările frecvente ale competentelor instanțelor, care au tulburat sistemul.  Acest dezechilibru este cu atât mai dificil de corectat cu cât judecătorii sunt inamovibili, iar procurorii se bucură de „stabilitate”, ceea ce înseamnă ca în ambele situaţii nu poate fi dispusă mutarea magistraţilor fără consimțământul lor voluntar. In aceste condiții, schimbarea intre cele doua funcții, de judecător si procuror, poate sa oferă pe cale de excepție un remediu justificabil, in măsura in care sunt judecători sau, după caz,  procurori care se declară dispuşi la schimbarea funcției.

Firește, schimbarea funcțiilor nu poate sa fie legată cu o ascensiune la o funcție de nivel superior al instanței  respectiv parchetului mai înalt în ierarhie. Ascensiunea prin promovare la o funcție superioară funcției deținute presupune înainte de toate ca persoana respectiva să fi dovedit ca îndeplinește exigentele funcției actuale, ceea ce nu ar fi cazul daca, de exemplu, un judecător de tribunal ar schimba funcția prin ascensiune la Parchetul de pe langa Curtea de Apel.

[12] Stipulaţia că promovarea unui magistrat se face numai după un stagiu de cel puţin 6 ani în fiecare grad de jurisdicţie fără a putea „sări” un nivel de instanţă sau parchet vizează printre altele aspectul calităţi actului justiţiei. Numai un magistrat care a dovedit, o perioada destul de lungă, că poate face faţă în mod constant provocărilor actualei sale funcţii şi care a acumulat o experienţă  corespunzătoare poate justifica o aşteptare suficient de fondata, că va face faţă şi unor provocări mai exigente ale instanţei superioare. Această perioadă, dacă este controlată cu regularitate prin evaluări profesionale adevărate, nu poate fi substituită de niciun test grilă de genul celui practicat în prezent.

Pe de altă parte, intervalul se impune strict şi din punct de vedere al unui management adecvat al resurselor umane în sistem. Din cauza recrutărilor şi promovărilor abundente a magistraţilor tineri, făcute în perioada trecută apropiată,  piramida de vârstă a resurselor umane din sistemul judiciar s-a întors cu susul în jos.  O mare majoritate de magistraţi (relativ) tineri şi foarte tineri de la  toate nivelele de instanţe se întâlneşte cu o mică minoritate de magistraţi mai în vârstă, care vor ieşi din magistratură în anii viitori. Cei din urmă vor lăsa în spatele lor un sistem de resurse umane  total dezechilibrat şi împotmolit, în care recrutarea şi promovarea va fi un neologism care ar putea face Institutul de Magistratură de prisos pentru o perioadă îndelungată de timp, înaintea unui nou val de tulburări, adică a momentului în care generaţia de „tineri” magistraţi vor ieşi la pensie şi vor trebui înlocuiţi la toate nivelele de instanţă cu magistraţi tineri ceea ce va bloca sistemul din nou.

 

[13] Stipularea că revocarea unui judecător dintr-o funcţie de conducere se face exclusiv pe baza unei decizii disciplinare prevăzută de lege se impune in interesul independenţei judecătorilor.  Art. 51 alin. 2 Legi 303/2004, introdusa ca amendament in anul 2005, care stipulează, ca  revocarea din funcţia de conducere a judecătorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea adunării generale ori a preşedintelui instanţei, „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale” prezintă un pericol evident pentru independenţa judecătorilor în funcția de conducere în activitatea lor de manager de instanță precum şi în activitatea lor de judecător. Criteriile pentru revocare sunt atât de vagi, încât nu permit o definiție clară a conținutului si limitelor lor. Caracterul vag este chiar accentuat prin prevederile de genul celor prevăzute de alineatul 4 din art. 51 care stipulează că „la verificarea comportamentului şi comunicării vor fi avute în vedere, în principal, comportamentul şi comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul auxiliar, justiţiabilii, persoanele implicate în actul de justiţie, alte instituţii, mass-media, asigurarea accesului la informaţiile de interes public din cadrul instanţei sau parchetului şi transparenţa actului de conducere.” Pe baza unei astfel de prevederi, cel puțin teoretic, orice deficienţă presupusă poate fi abuziv apreciată pentru a declanșa o procedură de revocare. Prin urmare, posibilitatea de a declanșa o procedură de revocare  prezintă în aceste condiții un potențial de presiuni (implicit), care ar putea influenţa deciziile manageriale şi judecătoreşti ale judecătorilor  în funcția de conducere.  Aceasta cu atât mai mult  cu cât  – din cauza „rotației” trianuale în funcțiile de conducere, care în sine prezintă un pericol major pentru un management bun şi stabil al instanțelor -  majoritatea numirilor privește judecători care, fără vina lor,  nu sunt destul de pregătiți pentru astfel de funcții şi care, din această cauză, sunt permanent în pericol de a face greșeli mai puțin sau mai mult importante.

În altă ordine de idei, abrogarea indirectă a prevederilor privind revocarea unui judecător/procuror dintr-o funcţie de conducere, ar trebui să aibă şi un efect pozitiv asupra gradului de responsabilizare a celor care au competenţa de a numi în funcţii de conducere, respectiv a membrilor secției de judecători sau de procurori, după caz.

[14] Prevederea actuală permite activitatea magistraţilor doar în învăţământul  superior şi, prin aceasta, exclude predarea dreptului de către magistraţi la nivelul şcolilor, lucru care, în viitor, ar putea fi considerat benefic pentru a învăţa tinerii despre drepturile şi obligaţiile lor ca cetăţeni.

[15] Prevederea actuală exclude, fără necesitate, orice activitate de conducere  onorifică a unui magistrat, pe când implicarea magistraţilor în astfel de funcţii în domenii de activitate cetăţeneşti, fără obiectiv financiar, de exemplu în domeniul cultural sau de sport popular, ar trebui să fie respectat şi apreciat  ca privind viaţa lor privată şi totodată ca benefic pentru societate.  Acordul prealabil al CSM  ar asigura, pentru fiecare caz în parte, respectarea compatibilităţii funcţiei de magistrat cu cea din afara sistemului.

[16] Această propunere nu trebuie să rămână la stadiul de ideal, ci să producă efecte concrete în realitate. Stipulaţia actualei Constituţii, că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” (art. 16 alin. 1)  şi că “Nimeni nu este mai presus de lege.” (art. 16 alin. 2) poate fi realizată numai prin organele de justiţie care sunt protejate de orice influenţă politică în rezolvarea dosarelor lor. Este adevărat că în multe din statele Uniunii Europene procurorii sunt încadraţi într-un un sistem ierarhic care – cel puţin formal - pleacă de la Ministrul de Justiţie până la ultimul procuror. Dar, în ţările model de stat de drept, această supraveghere funcţionează fără nici o intervenţie (ascunsă) din partea conducerii politice în cazuri individuale, pentru că aceste ţări se bucură de o cultură politică/judiciară care exclude orice astfel de intervenţii şi care pedepseşte pe cei care ar încălca regulile cu pierderea funcţiei politice. In România încă nu s-a înrădăcinat o astfel de cultură şi, din mai multe motive, nici nu există deplină încredere a populaţiei în independenţa şi imparţialitatea procurorilor. Din această cauză, se impune o soluţie care priveşte situaţia şi care rezolvă problema în aşa fel, încât populaţia poate să aibă încredere deplină. In afară  de aceasta, de regulă, nu va exista o expertiză profesională la nivelul conducerii politice care să depăşească expertiza unui procuror care lucrează un anumit dosar.

Prin urmare, soluţia propusă nu ar putea deranja pe nimeni, care nu doreşte să intervină în  dosarele penale.

In rest, ordinea muncii procurorilor este controlată nu numai prin superiorii lor, dar şi prin Inspecţia Judiciară şi soluţiile lor sunt complet sub controlul instanţelor care hotărăsc independent referitor la admisibilitatea rechizitorului şi, după plângerea persoanei afectate, referitor la orice alte acţiuni ale unui procuror. De altfel, proiectul prevede că Ministrul, prin ordonanţa ministerială, poate însărcina parchetul competent de a deschide o anchetă penală în situaţia în care consideră că parchetul a rămas pe nedrept inactiv şi totodată, poate ataca clasarea unui dosar penal în instanţă. Pe această cale, Ministrul de Justiţie poate asigura respectarea interesului statului în aplicarea legilor şi procedurilor penale în cazul în care consideră necesar a interveni – dar, aceasta numai în mod transparent şi sub control final judecătoresc. Din contră, ministrul nu are dreptul de a dispune clasarea unui dosar.

Desfăşurarea politicii criminalistice rămâne pe deplin în competenţa  Ministrului de Justiţie, care emite instrucţiuni generale pentru parchete în vederea atingerii obiectivelor guvernului în lupta împotriva criminalităţii şi care, în cazul neîndepliniri sau îndepliniri nesatisfăcătoare a instrucţiunilor sale, poate cere CSM revocarea Procurorului General sau Prim Procurorului în a cărui  circumscripţie  s-au constat deficienţele prezumate.

Observăm că, în ceea ce priveşte domeniul de drept penal,  principiul egalităţii în faţa legii, „fără privilegii şi fără discriminări”, precum şi preceptul Constituţiei, că: „Nimeni nu este mai presus de lege” este încălcat prin stipulaţia constituţională potrivit căreia „Preşedintele României se bucura de imunitate” (art. 72 alin. 2 teza 1).  Cu excepţia „faptelor grave prin care încalcă prevederile Constituţiei” (art. 95 alin. 1) şi de  „înaltei trădări” (art. 96 alin. 1), imunitatea preşedintelui nu este limitată prin nimic. Constituţia nu prevede nici o procedură pentru a o ridica, chiar dacă preşedintele ar comite o crimă gravă. Apare indicat, ca acest privilegiu precum şi altele care sunt prevăzute în Constituţie, pentru anumite grupuri de demnitari, ar trebui să fie revizuite, pentru a restabili egalitatea cetăţenilor  în fată legilor şi procedurilor penale.     

[17] O acordare extinsă de sarcini administrative unui organ de decizie cum este CSM, este din început greşit, pentru că nu există nici o garanţie, chiar nici o aşteptare justificabilă, că membrii aleşi vor fi pregătiţi profesional pentru astfel de sarcini, cu puţine excepţii. Aceasta s-a dovedit în mod evident în cazul actualului Consiliu care, are prea puţini membri cu experienţă relevantă în administrarea justiţiei. Astfel, de exemplu, nici intr-o perioadă de 7 ani de activitate CSM  nu a reuşit să promoveze un sistem adecvat de „volum de muncă”, instrument indispensabil în administrarea resurselor umane, în pofida mai multor programe şi proiecte costisitoare. Nici nu există, până acum, un sistem performant de evaluare pentru magistraţi.

In acest context trebuie constatat şi faptul că „proiectul de management”, care până acum a fost solicitat şi prezentat de fiecare candidat pentru CSM, a fost exerciţiu de ficţiune. Prin rolul şi competenţele lor, niciun membru individual din CSM nu este în poziţia de a realiza un astfel de „proiect” şi acest lucru nu este posibil nici în colaborarea cu alţi membri, fiindcă secţiile şi plenul sunt organe îndreptăţite să ia decizii şi nu au competenţe pentru administrarea sistemului judiciar în mod coerent.

Mai degrabă, trebuie o administraţie stabilă şi performantă la nivelul Ministerului Justiţiei care ar fi în stare să rezolve problemele încrucişate ale sistemului judiciar în mod coerent şi integral – cu implicarea CSM, care, sub nici o formă, nu poate înlocui Ministerul Justiţiei.

Pentru rolul de adevărat garant al independenţei justiţiei acordat CSM prin acest proiect, sunt necesari judecători şi procurori cu experienţă profesională şi de viaţă, precum şi cu discernământul şi înţelepciunea legată de aceasta. Numai acest tip de membru este vizat prin propunerile dezvoltate în acest proiect cu privire la alegerea şi compunerea Consiliului.

In viitor, Consiliul s-ar ocupa numai de chestiuni care privesc în mod direct cariera magistraţilor şi independenţa acestora precum şi – în funcţie de observator critic, de chestiuni administrative şi legislative care afectează funcţionalitatea sistemului. Desigur, rezolvarea potrivită a unor astfel de chestiuni presupune o alcătuire a Consiliului cu magistraţi cu profundă experienţă profesională. Din acest motiv, proiectul prevede, că sunt eligibili pentru Consiliu numai magistraţii care au absolvit cu succes un traseu de carieră de la judecătorie până la Curtea de Apel şi care pe baza practicii lor profesionale continue de judecător şi procuror precum şi prin aproprierea lor de realitate la faţa locului vor menţine o privire de ansamblu asupra stării sistemului în circumscripţia din care provin.

[18] Extinderea numărului membrilor aleşi permite o mai mare reprezentativitate a sistemului, îngreunează formarea unor grupuri de interese şi facilitează alocarea sarcinilor pentru şedinţele – de regulă – lunare.

Actuala reglementarea constituţională cu 9 judecători aleşi şi 5 procurori aleşi obligă la efectuarea de alegeri în doua trepte pe plan naţional, fără, totuşi, a permite ca rezultat o reprezentativitate regională în Consiliu. În afara de aceasta, procesul de alegeri a fost prejudecat prin campania electorală de tipul alegerilor generale care au avantajat pe cei care au avut timpul de a călători oriunde prin ţară cu susţinere organizatorică si financiară a anumitor organizaţii, chiar străine, pe când alţi magistraţi nu au avut nici timpul şi nici susţinerea necesară pentru a face astfel de eforturi de campanie. In aceleaşi timp s-au născut idei greşite despre rolul şi posibilitate membrilor Consiliului în sensul că ei personal ar putea schimba soarta justiţiei după planul lor de management.

[19] In loc de doi reprezentanţi, care actualmente participă numai la lucrări în plen, proiectul prevede 4 reprezentanţi ai societăţi civile, din care 2 vor participa la lucrări în Secţia pentru judecători şi 2 vor participa la lucrări în Secţia pentru procurori. Toţi patru vor participa la lucrările în plen, cu drept de vot în secţii şi în plen.

Cu 17 membri magistraţi experimentaţi în fiecare secţie şi chiar cu 34 membri magistraţi experimentaţi în plen, Consiliul nu are nevoie de competenţă juridică în plus. Dimpotrivă, cea mai necesară şi valoroasă contribuţie a reprezentanţilor societăţii civile  ar fi de a prezenta analizele, evaluările şi reflecţiile lor de non-jurişti, care privesc justiţia printr-un unghi de vedere al cetăţeanului de rând şi care confruntă magistraţii cu aşteptările cetăţeniilor privind activitatea şi performanţa CSM.

In plus, activitatea şi influenţa  sporită a reprezentanţilor societăţii  civile şi în secţiile CSM ar putea contribui în mod important la transparenţa activităţilor şi deciziilor CSM şi prin aceasta, la creşterea încrederii populaţiei în activitatea CSM ca instituţie.

[20] Se aplica in mod corespunzător observatiile de la punctul anterior.

[21] In caz, rar, de paritate de voturi se hotărăşte prin tragere la sorţi. Această măsură protejează votul secret şi apare mai potrivită decât de a încredinţa unui membru votul decisiv, în situaţia în care, în realitatea, nu există o majoritate.

Soluţia propusă ar elimina problemele care s-au produs în mod repetat în trecut, adică lipsa de cvorum şi, în consecinţa, paralizarea Consiliului. Cu 20 membri în fiecare secţie, este de aşteptat ca numărul membrilor participanţi şi experţi în materie să fie mereu  suficient pentru a permite o discuţie profundă a problemelor de pe agendă precum şi o decizie bine gândită. De altfel, ar fi de la sine înţeles că, în cazul în care, un membru ar neglija obligaţia de a participa la şedinţe, Consiliului ar lua măsuri potrivite şi eventual disciplinare pentru a înlătura o astfel de neglijenţă.

[22] Votul secret se impune pentru a asigura, pe cât posibil, că votul este exercitat în interesul obiectiv al sistemului judiciar. Votul secret asigură independenţa membrilor în faţa aşteptărilor exprimate sau prezumate a celor din afară cu privire la deciziile de luat şi protejează independenţa membrilor contra primejdiei de presiuni, care ar putea fi exercitate din interior. Prin decretarea votului secret se evită orice discuţii despre obiectivitatea votului exercitat.

[23] Clarificarea că membrii CSM nu reprezintă interesele alegătorilor lor sau instanţelor lor, ci interesele justiţiei şi tuturor cetăţeniilor pentru asigurarea independenţei şi bunei funcţionări a sistemului deosebeşte Consiliul în mod clar de o asociaţie profesională, al cărei obiectiv – legitim - este înainte de toate - promovarea intereselor profesionale a membrilor acesteia.

[24] Următoarele schimbări au ca scop ridicarea independenţei membrilor CSM şi a conducătorilor instanţelor şi parchetelor.

a) Excluderea revocărilor „populare“.

aa) Posibilitatea de a revoca membrii CSM prin votul adunării generale a instanţelor sau a parchetelor reprezintă un pericol permanent şi ascuns pentru independenţa şi obiectivitatea membrilor în activitatea lor. Odată aleşi, membrii Consiliului trebuie să fie obligaţi numai la interesele obiective ale justiţiei şi ale cetăţeniilor şi supuşi numai legii şi conştiinţei lor. Interesele obiective ale justiţiei şi cetăţeniilor nu pot fi supuse niciunui interes particular, cu excepţia cazului în care Consiliul apreciază, în circumstanţe singulare şi excepţionale, că acestea prevalează. Eventualele probleme cu privire la activitatea membrilor se rezolvă exclusiv şi adecvat prin aplicarea prevederilor disciplinare şi penale.

bb) In legătură cu excluderea revocărilor „populare“ a membrilor CSM se impune o clarificare în aceleaşi sens cu privire la posibilitate de a iniţia revocarea conducătorilor instanţelor şi parchetelor prin adunări generale a instanţelor/parchetelor. Conducătorii CSM exercită şi funcţia de judecător/procuror. Este incontestabil, că ameninţarea permanentă  de a fi obiectul unei acţiuni de revocare poate să prezinte, cel puţin în mod obiectiv, un pericol pentru obiectivitatea şi independenţa conducătorilor  nu numai cu privire la activitatea lor administrativă, ci şi cu privire la activitatea lor de judecător/procuror. Eventuale probleme cu privire la activitatea conducătorilor în perioada mandatului lor de numai trei ani se rezolvă exclusiv şi adecvat prin aplicarea prevederilor disciplinare şi penale.

b) Posibilitatea de a reînnoi mandatul de membru CSM poate să prezinte un potenţial pericol pentru obiectivitatea şi imparţialitatea unui membru care ar fi înclinat de a căuta un nou mandat în viitor. Deci, clarificarea că reînnoirea nu este permisă, corespunde cu demarcarea clară a rolului Consiliului spre deosebire rolul unei asociaţii profesionale.

S-ar putea argumenta, că în trecut a existat un motiv pentru a reînnoi mandatele, fiindcă CSM a exercitat multe activităţi administrative în afara vocaţiei Consiliului de garant al independentei justiţiei. In aceste condiţii, păstrarea experienţei membrilor care s-au implicat ar fi fost folositoare pentru această instituţie nouă. Acest aspect nu va mai exista în momentul în care membrii Consiliului vor fi eliberaţi de orice activitate cu caracter administrativ propriu-zisă şi se vor concentra pe discutarea şi aprecierea lucrărilor pregătite pentru a înlesni slujba lor de organ colectiv hotărâtor. Pregătirea activităţilor va fi în primul rând sarcina şi răspunderea unei echipe restrânse de funcţionari sub conducerea şi răspunderea Secretarului General (Adjunct), care la rândul său va fi subordonat Preşedintelui şi Vicepreşedintelui CSM.

c) De asemenea, cu scopul ridicării independenţei membrilor CSM, prezenţa şi imixtiunea preşedintelui tării în şedinţele CSM ar trebui abrogată. Nu există o justificare pentru o astfel de imixiune din partea preşedintelui în dreptul constituţional modern. Consiliul, care reprezintă puterea judecătorească de stat nu are sub nici un aspect nevoie de o astfel de tutelă.

Această măsură se impune cu atât mai mult cu cât, în România, preşedintele controlează în mod activ serviciile secrete şi prezenţa lui ar putea nelinişti membrii şi din acest motiv, împiedica o discuţie deschisă şi genera temeri, chiar nejustificate, care ar putea afecta obiectivitatea şi independenţa membrilor, fără a fi perceptibile şi pentru alţii. Mai mult, se pare şi în interesul obiectiv a funcţiei de preşedinte, de a nu se ridica suspiciuni, că prin rolul lui în CSM el ar putea influenţa membrii şi deciziile CSM şi, în mod direct sau indirect, chiar ar putea influenţa activitatea parchetelor sau instanţelor cu privire la anumite cazuri în derulare. Amintim, că rolul Preşedintelui Franţei în CSM francez este unul cu caracter pur ceremonial care se limitează la o convocare anuală solemnă, deci se deosebeşte foarte mult de practicile şi relaţiile care s-au înscăunat în România.

d) Decretarea strictă a votului secret.

Aceasta se impune pentru a asigura pe cât posibil ca votul să fie exercitat în interesul obiectiv al sistemului judiciar. Votul secret asigură independenţa membrilor în faţa aşteptărilor exprimate sau prezumate a celor din afară cu privire la deciziile de luat şi protejează independenţa membrilor contra primejdiei de presiune, care ar putea fi exercitată din interior. Prin decretarea votului secret se evită orice discuţii cu privire la obiectivitatea votului exercitat.

[25] Această prevedere este justificată pentru ipoteza în care una sau mai multe dintre curțile de apel să fie desființate ca urmare a unei eventuale decentralizări a administrației  publice.

[26] Dacă activitatea este organizată în mod potrivit, eficient şi riguros, şedinţele secţiilor şi plenului vor ocupa maximum o săptămâna pe lună, în aşa fel, încât membrii aleşi nu ar trebui să stea, de regulă, mai mult de trei zile în Bucureşti pentru şedinţe. De exemplu: Şedinţa secţiei pentru judecători luni şi marţi, şedinţa plenului miercuri, şedinţa secţiei pentru procurori joi şi vineri.

Dacă activitatea secţiilor s-ar desfăşura în mod treptat, secţiile ar putea folosi aceeaşi sala de şedinţă şi mare parte din personalul administrativ ar putea fi angajat în modul cel mai eficace pentru cele două secţii. Doar pentru şedinţa plenului - care de regulă nu ar trebui să dureze mai mult de câteva ore – ar fi nevoie de o sală de şedinţă mai mare.

[27] Fiindcă acest subiect a fost discutat controversat în trecut, rezultatul acestor discuţii dând naştere anumitor incertitudini juridice, se impune o clarificare şi anume că şi numirea într-o functie de conducere, care este mereu legată de o răspundere suplimentară, constituie o promovare în sensul legii  şi că, în consecinţă, se aplică aceleaşi reguli şi proceduri.

[28] Fiindcă expertiza necesară pentru rezolvarea dosarelor disciplinare sau privind cariera magistraţilor există pe deplin în secţii, nu există nici un motiv sau utilitate pentru a implica şi plenul în soluţionarea unor astfel de dosare. Pe de altă parte, rolul important al plenului este de a dezbate chestiuni de interes comun care depăşesc competenţele secţiilor şi care nu privesc sub nici o formă drepturile sau interesele individuale ale unui magistrat. În consecinţă, deciziile plenului nu sunt supuse niciunui atac în justiţie din partea magistraţilor decât, pe baza regulilor de procedură administrativă comună,  în cazul în care plenul depăşeşte competenţa sa prin luarea unei măsuri cu privire la un magistrat.

[29] Procedura de urgenţă propusă are ca scop evitarea acelor situaţii în care din cauza absenţei unor membri în special în timpului vacanţelor, plenul nu s-a întrunit un cvorum şi prin urmare, CSM nu a fost apt de a lua măsuri urgente, ceea ce a generat, uneori, consecinţe negative.

Cu procedura propusă, CSM va avea capacitate neîntreruptă de a acţiona repede şi adecvat. În aceleaşi timp, cheltuielile de energie, timp şi bani pentru şedintele extraordinare vor putea fi evitate la maximum.

Faptul, că deciziile vor fi luate de un singur magistrat în loc de întreaga secţie, nu este precumpănitor. Deciziile – excepţionale - de urgenţă vor fi luate de magistraţi experimentaţi, care sunt obisnuiţi din activitatea lor profesională zilnică de a lua pe propria lor răspundere decizii de mare importanţă pentru cei afectaţi.

[30] Numirea unui judecător Preşedinte şi a unui procuror Vicepreşedinte al CSM reflectă realitatea, că numărul judecătorilor, pe de o parte, şi numărul procurorilor, pe de altă parte, este în raport de cca. 2 la 1  precum şi că activitatea instanţelor în alte domenii de drept depăşeşte de multe ori activitatea lor în domeniul penal. Acest raport formează şi imagina populaţiei despre sistemul judiciar, aşa încât numirea unui judecător la conducerea CSM este considerată ca de la sine înţeleasă, nu numai de cea mai mare parte dintre magistraţi, dar şi de către  populaţie. Nu în ultimul rând, reprezentarea CSM de către un judecător este indicată şi pe plan internaţional, fiindcă  puterea judecătorească este, oriunde în lume, reprezentată de judecători. Din acest considerent, împărţirea conducerii între un Preşedinte judecător şi un Vicepreşedinte procuror, apare consecventă şi indicată şi nu aduce atingere, sub niciun aspect, intereselor procurorilor, care în viitor ar putea avea un statut asemănător,  în mare măsură, cu cel al judecătorilor.

[31] Reintroducerea reglementărilor iniţiale din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora numai preşedintele şi vicepreşedintele au activitate permanentă permite o reconcentrare a membrilor asupra sarcinilor esenţiale, face CSM atractiv şi pentru magistraţi care nu doresc să se mute la Bucureşti, dar ar fi dispuşi de a veni, ca regulă, o dată pe lună la CSM.  Aceasta ar permite realizarea ţintei iniţiale, aceea ca membrii Consiliului să fie şi să rămână familiarizaţi cu situaţia instanţelor şi parchetelor prin activitatea lor personală de zi cu zi, ca judecători sau procurori, chiar dacă volumul acestei activităţi va trebui neapărat redus. In aceleaşi timp, această structură se opune oricărei tentaţii de a abuza CSM ca un for politic.

În afară de aceasta, selecţionarea candidaţilor pentru CSM exclusiv dintre magistraţii din raza fiecărei Curţi de Apel în parte, presupune că acei candidaţi vor fi cunoscuţi de colegii alegatori, având, de regulă urmată cariera de la judecătorie până la Curtea de Apel în aceleaşi circumscripţie, lăsând în urma un traseu profesional şi personal de mulţi ani, care permite colegilor lor de a preţui stabilitatea şi abilitatea lor personală şi profesională pentru funcţia de membru CSM. Aceasta se deosebeşte în mod clar şi pozitiv de situaţia în care candidaţi necunoscuţi sau cunoscuţi numai prin declaraţiile lor publice, fac campanii de natură politică în ţară.

[32] Chiar dacă Ministrul este membru din oficiu în CSM, obligaţia Inspecţiei Judiciare de a raporta şi CSM şi MJ se justifică, pe considerentul, că cele două instituţii au competenţe diferite şi ca urmare, măsurile de urmărit în legatură cu raportul pot fi diferite.

[33] Decretarea obligaţiei că orice funcţie în justiţie trebuie să fie alocată persoanei care, în comparaţie cu solicitanţii concurenţi, este cea mai potrivită pentru funcţia conferită, se impune nu numai în interesul calităţi actului de justiţie ci şi pentru a suprima orice pericol de nepotism nociv. Este şi o exigenţă rezultând dintr-un principiu de egalitate (a se vedea art. 16 alin. 1 din Constituţie care stipulează sub titlul “Egalitatea în drepturi” că “Cetăţenii sunt egali în faţa legii”). Deazavantajarea celui mai potrivit prin conferirea functiei în chestiune unei persoane care, prin comparaţie, este mai puţin potrivită, reprezintă un tratament inegal faţă de cel dintâi.

[34] În cazul de abilitate egală între candidaţi, aplicarea unui criteriu obiectiv şi rezonabil – prestabilit - pentru a rezolva impasul, nu reprezintă o încălcare a principiului de egalitate.

[35] Decretarea unei proceduri transparente şi verificabile prin instanţa judecătorească se impune pentru a suprima, cât se poate, pericolul ca obiectivul de a atribui funcţia celui mai potrivit solicitant/candidat să fie eludat, fiindcă procesul de evaluare a solicitanţilor în sine implică, deja, o marjă de apreciere care nu este cenzurabila.